Pițigoiul azuriu (Cyanistes cyanus, sin. Parus cyanus) este o pasăre mică predominant sedentară din familia paridelor, care cuibărește în partea sud-centrală a Bielorusiei și vestul și centrul Rusiei europene, spre est până în nord-estul Chinei și Orientul Îndepărtat al Rusiei. Trăiește în pădurile de foioase și mixte din câmpie, în pădurile din mlaștini, în desișurile riverane de salcie, dar și în copacii din livezi și de la marginile mlaștinilor. Cuibărește și în pădurile montane de foioase și mixte, până la 2500 m în Tian-Șan. Este în general o specie sedentară, dar populațiile montane coboară la înălțimi mai joase toamna și iarna. Periodic au loc invazii spre vest a populațiilor. Cea mai mare invazie a avut loc la sfârșitul anilor 1880, când au fost colonizate unele regiuni din Rusia Europeană, invazii mai mici au avut loc în 1961-1979. Apare accidental în timpul vagabondajului în cea mai mare parte a Europei de Est, din Estonia spre sud până în Ucraina, de asemenea și în unele țări din vestul Europei. În România Dombrowski a observat la 20 octombrie 1899 un exemplar lângă Comana, județul Vlașca (acum județul Giurgiu), dela mică distanță, dar nu l-a putut colecta. Este un pițigoi de mărime mijlocie. Are o lungime de 13-14 cm și o greutate de 10,6-16 g. Sexele sunt asemănătoare. Capul este alb, o dungă îngustă neagră se întinde de la baza mandibulei superioare peste ochi și se unește apoi cu o dungă lată negru-albăstruie de pe ceafă care coboară în jos pe laturile gâtului. Partea inferioară a cefei și mantaua superioară sunt albe, restul părților superioare sunt cenușiu-albăstrui. Aripile și coadă albastru-închise. Rectricele centrale ale cozii albastru-închise cu vârfuri albe, rectricele laterale sunt în cea mai mare parte albe. Tectricele supraalare cu vârfuri albe. Vârfurile albe ale tectricelor supraalare mari formează o dungă lată transversală albă pe aripă. Bărbia, partea inferioară a gâtului și părțile inferioare albe, cu excepția unei linii negricioase scurte și înguste din centrul abdomenului. În sezonul de reproducere (primăvara și vara) se hrănește cu nevertebrate mici și larvele lor, mai ales cu insecte; toamna și iarna se hrănește și cu diferite semințe și fructe. Este o specie monogamă Cuibul este construit de femelă din iarbă uscată, mușchi, puf de plante, păr de animale și lână; el este amplasat la 2-4 m de la pământ în scorbura unui copac. Ponta constă din 7-11 ouă. Incubația este asigurată de către femelă și durează 13-14 zile. Puii sunt hrăniți de ambii părinți, ei părăsesc cuibului la circa 16 zile de la eclozare.Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Gosler, A. & Clement, P. (2018). Azure Tit (Cyanistes cyanus). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.Г. П. Дементьев, Н. А. Гладков, А. М. Судиловская, Е. П. Спангенберг, Л. Б. Бёме, И. Б. Волчанецкий, М. А. Воинственский, Н. Н. Горчаковская, М. Н. Корелов, А. К. Рустамов. Птицы Советского Союза. Том V. Под общей редакцией Г. П. Дементьева и Н. А. Гладкова. Государственное Издательство "Советская Наука", Москва, 1954
Denumiri
Denumirea latină Parus cyanus a acestei specii, provine din cuvintele latine parus = pițigoi + cyanus (din cuvântul grec kuanos) = albastru-închis, azuriu, iar cea de Cyanistes de la cuvântul grec kuanos = albastru-închis.James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010
În limba română această specie se numește pițigoi azuriu.
Taxonomie
Denumirea latină a acestei specii Parus cyanus a fost dată de Peter Simon Pallas în 1770, care a descoperit această specie lângă Râul Volga, Rusia (terra typica).
Pițigoiul azuriu hibridizează cu pițigoiul albastru (Cyanistes caeruleus), mai ales după ce el s-a extins spre vest în timpul invaziilor periodice (hibrizii sunt descriși ca un taxon separat, pleskii). Subspeciile din sud-centrul Asiei carruthersi, flavipectus și berezowskii sunt adesea considerate că ar fi specii separate, iar flavipectus hibridizează într-o măsură mică cu subspecia tianschanicus acolo unde arealele lor se întâlnesc în sudul Kârgâzstanului. Deosebirile genetice sau acustice între subspecii sunt mici. În plus, variațiile geografice sunt neînsemnate și predominant clinale. Subspecia yenisseensis intergradează cu subspeciile tianschanicus și hyperrhiphaeus. Simon Harrap. Tits, Nuthatches and Treecreepers (Helm Identification Guides). Helm, 2010 Łukasz Ławicki. Azure Tits and hybrids Azure x European Blue Tit in Europe. Dutch Birding 34: 219-231, 2012
Subspecii și distribuție
Sunt recunoscute opt subspecii:
Cyanistes cyanus cyanus (Pallas, 1770) - subspecia nominată, pițigoiul azuriu - în partea sud-centrală a Bielorusiei și vestul și centrul Rusiei europene, spre est până în Uralii centrali. Cyanistes cyanus hyperrhiphaeus Dementiev & Heptner, 1932 - în sud-vestul Uralilor, sud-vestul Siberiei și nordul Kazahstanului. Cyanistes cyanus yenisseensis (Buturlin, 1911) - în sud-centrul Siberiei, munții Altai și nordul Mongoliei, spre est până în nord-estul Chinei (Mongolia Interioară, Heilongjiang) și Orientul Îndepărtat al Rusiei. Cyanistes cyanus tianschanicus Menzbier, 1884 - în munții din sud-estul Kazahstanului și cei adiacenți din Kârgâzstan (centrul și estul Tian-Șanului), spre est până în nord-vestul Chinei (nordul și vestul regiunii autonome Xinjiang). Cyanistes cyanus koktalensis Portenko, 1954 - în regiunile de câmpie din sud-estul Kazahstanului. Cyanistes cyanus carruthersi (E. J. O. Hartert, 1917) - în Kârgâzstan și nordul Tadjikistanului (Munții Alai și vestul Pamirului). Cyanistes cyanus flavipectus (Severtsov, 1873) - pițigoi cu pieptul galben - în sudul Kârgâzstanului (în estul munților Alai și vestul Tian-Șanului) spre sud până în nordul Afganistanului. Cyanistes cyanus berezowskii Pleske, 1893 - în nord-estul provinciei Qinghai din nord-centrul Chinei.
Descrierea
Pițigoiul azuriu seamănă cu pițigoiul albastru, însă are coada mai lungă, mult mai albicioasă, capul alb curat, cu o linie neagră peste ochi și o dungă negru-albăstruie pe ceafă, partea superioară albastru-cenușie, o dungă transversală albă lată pe aripi. Sexele sunt asemănătoare.
Pițigoiul azuriu este un pițigoi de mărime mare. Este mai mare decât pițigoiul albastru, aproape de mărimea unui pițigoi mare. Are o lungime de 13-14 cm și o greutate de 10,6-16 g.
Subspecia nominată are tot capul alb-curat ca zăpada sau aproape alb cu o ușoară nuanță cenușie. O dungă (linie) îngustă neagră trece peste ochi de la rădăcina ciocului, deasupra regiunii auriculare, și se unește cu o dungă transversală lată albastru-negricioasă de pe ceafă, care apoi se întinde în jos pe partea posterioară a laturilor gâtului. Pe partea posterioară a cefei și pe mantaua superioară se află o pată nucală mare albă sau cenușiu-albicioasă, cu margini neclare. Restul părților superioare sunt în cea mai mare parte cenușiu-albăstrui deschis sau cenușiu-deschise. Târtiță albă sau albicioasă. Tectricele supracaudale albastru-închise sau albastru-azuriu închise, tivite pe vârfuri cu alb. Aripile și coadă sunt în general albastru-închise. Coadă destul de lungă de culoare albastru-închisă strălucitoare; cele trei perechi de rectrice laterale ale cozii sunt în cea mai mare parte albe; rectricele centrale de culoare albastru-închisă, tivite lat pe vârfuri cu alb, albul de pe vârfuri descrește treptat în extindere spre cele două rectrice centrale. Tectricele supraalare albastru-negricioase, tectricele supraalare mijlocii îngust tivite albicios pe vârfuri. Jumătatea terminală a tectricelor supraalare mari este albă și formează o dungă lată transversală albă pe aripă. Alula tivită îngust cu alb. Remigele secundare și primare cenușiu-închise, marginile steagului extern albăstrui-închis, iar vârfurile tivite lat cu alb, albul ocupă cea mai mare parte a jumătății terminale a steagului extern al remigelor primare externe și descrește treptat în extindere până când albul ocupă numai vârfurile remigelor secundare. Remigele terțiare albastru-închise, tivite lat pe vârfuri cu alb, remigele terțiare superioare în cea mai mare parte sunt albe. Marginea inferioară a penelor scapulare albicioasă. Obrajii, bărbia, partea inferioară a gâtului și părțile inferioare ale corpului sunt aproape în întregime albe, cu excepția unei linii albastru-negricioase scurte și foarte înguste din centrul abdomenului (adesea parțial sau complet ascunsă de vârfurile albe ale penelor) și a unei slabe nuanțe cenușii pe flancuri. Tectricele axilare și subalare albe. Irisul brun sau brun închis. Ciocul scurt negricios sau cenușiu-închis, cu tăișurile mai deschise. Picioarele cenușii sau albastru-cenușiu (cenușiu-plumburii) sau albastru-ardezii. În penajul uzat, bazele mai cenușii ale penelor sunt uneori vizibile pe față și partea inferioară a gâtului, marginile și vârfurile albe ale remigelor aripilor și rectricelor cozii sunt erodate și linia întunecată din centrul abdomenului este mai evidentă.H. E. Dresser. A history of the birds of Europe : including all the species inhabiting the western palaearctic region. Volume III. 1871-1881Л. А. Портенко. Птицы СССР. Часть III. (Определители по фауне СССР, 54). Издательство Академии Наук СССР. Москва-Ленинград, 1954И. А. Долгушин, М. Н. Корелов, М. А. Кузьмина, Э. И. Гаврилов, А. Ф. Ковшарь, И. Ф. Бородихин. Птицы Казахстана. Том IV. Издательство «Наука» Казахской ССР, Алма-Ата,1972
Dombrowski descrie pasăre adultă astfel "partea superioară a capului alb-curată; o bandă care se întinde dela rădăcina ciocului peste ochi până spre ceafă, albastru-negricioasă; peste cerbice, de ambele părți, până la regiunea auriculară, o bandă lată azur-albăstruie până la albastru-negricios. Restul părții superioare albastru-cenușiu, cu o pată clară pe cerbice, de un alb-palid. Tectricele supracodale albastru-azuriu închise, cu marginile dela vârf albe. Obrajii, laturile gâtului și întreaga parte de desubt, alb-curat; pe mijlocul părții inferioare a corpului, bandă alungită albastru-negricioasă. Ciocul negru-corniu, cu tăișurile mai deschise. Picioarele vânăt-deschis murdare. Irisul brun închis."
Juvenilul este asemănător cu adultul, dar are creștetul cenușiu-deschis, dunga de peste ochi adesea mai îngustă sau indistinctă, pata de pe ceafă mai cenușie și nu se extinde pe laturile gâtului, părțile superioare (inclusiv tectricele alare) puțin mai cenușii, rectricele cozii ascuțite la vârfuri, părțile inferioare cu o nuanță alb-gălbuie sau gălbuie, linia întunecată de pe abdomen adesea absentă.
Subspeciile diferă în principal după nuanța culorii, atât pe partea superioară cât și pe cea inferioară: subspecia hyperrhiphaeus este asemănătoare cu subspecia nominată, dar este mai deschisă la culoare, părțile superioare sunt cenușiu-albăstrui deschise, târtița albicioasă, albul este mai extins pe rectricele laterale ale cozii, pe tectricele supraalare mari și pe remigele terțiare; subspecia koktalensis are ciocul mai mare sau mai gros și culoare penajului este intermediar între subspecia nominată și subspecia hyperrhiphaeus;