Misiunea civilizatoare (în franceză mission civilisatrice, în engleză "civilizing mission") a fost justificarea intervenției militare sau colonizării prin care, în perioada secolelor al XV-lea – al XX-lea, se afirma că este benefică impunerea civilizației europene occidentale populațiilor indigene de pe alte continente. Acest principiu a fost foarte vizibil în coloniile franceze Algeria, Africa Occidentală și Indochina și portugheze Angola, Guineea, Mozambic și Timorul Portughez. Puterile coloniale europene susțineau că este datoria lor să aducă civilizația occidentală celor pe care îi considerau oameni înapoiați. Nu doar că europenii au încercat să guverneze popoarele colonizate, dar au încercat să le europenizeze în conformitate cu ideologia colonial cunoscută ca "asimilare".
Origini Originile intelectuale ale misiunii civilizatoare pot fi identificate în tradiția creștină din Evul Mediu. Filosofii europeni au descris modificările sociale prin utilizarea metaforei dezvoltării umane. În secolul al XVIII-lea, istoria era considerată ca un proces unilateral și nesfârșit al evoluționsmului social, având în frunte țările europene.Gilbert Rist,Le développement. Histoire d'une croyance occidentale.Cap. 2: «Les métamorphose d'un mythe occidental», Paris 1996, pp. 48-80, engl. The History of development, 3rd edition 2008 Rasiștii considerau că națiunile „înapoiate” sunt incapabile în mod natural să evolueze. Gânditori mai „progresiști” precum Nicolas de Condorcet au lansat ideea datoriei sfinte a europenilor, care ar fi trebuit să ajute aceste popoare „care, pentru a se civiliza, așteaptă doar să primească scopurile din partea noastră, să găsească frați printre europeni și să devină prietenii și discipolii lor”.Condorcet, Esquisse d'un tableau historique des progrès historique de l'esprit humain, Paris: GF Flammarion, 1988, p. 269 (cap. 10)
Viziunile evoluționiste au supraviețuit colonialismului. Teoreticienii modernizării au declarat că obiceiurile tradiționale trebuie distruse, iar societățile tradiționale trebuie să se adapteze „Economic development of an underdeveloped people by themselves is not compatible with the maintenance of their traditional customs and mores. A break with the latter is a prerequisite to economic progress. What is needed is a revolution in the totality of social, cultural and religious institutions and habits, and thus in their psychological attitude, their philosophy and their way of life.” J. L. Sadie, The Social Anthropology of Economic Underdevelopment, The Economic Journal, No. 70, 1960, p.302, în: Gérald Berthoud, Market din: The Development Dictionary, ed. by Wolfgang Sachs, London: Zed Books, 1992, pp. 70-87, citation pp. 72-73 sau să dispară.Despre dispariția indigenilor ca „preț” al modernizării vedeți și John H. Bodley, Victims of progress, 3rd ed., Mountain View, Calif : Mayfield Pub. Co, 1990
Critica dezvoltări consideră că dezvoltarea este de aceea o continuare a misiunii civilizatoare a coloniștilor. Pentru ca să devii civilizat ar însemna prin urmare să devii „ca noi”, adică prin „civilizare” se înțelege ca toate societățile de azi să devină consumeristeWalt Rostow, The Stages of Economic Growth: A non-communist manifesto, 1960, cap. 6 și să renunțe la tradițiile și obiceiurile native.
Politica după stat
Colonialismul francez Unul dintre primii susținători ai acestei idei a fost politicianul republican francez Jules Ferry. Drepturile egale și cetățenia franceză ar fi trebuit oferite acelor persoane care adoptau cultura franceză, inclusiv folosirea francezei ca limbă principală de comunicare, se îmbracă cu haine europene și se convertesc la creștinism. În ciuda acordării cetățeniei franceze locuitorilor celor "patru comune" (Dakar, Saint-Louis, Gorée și Rufisque), cei mai mulți vest-africani nu au adoptat cultura franceză și nu s-au convertit la creștinism. După încheierea primei conflagrații mondiale, ideea „asocierii” a înlocuit „asimilarea” ca dogmă fundamentală a relațiilor coloniale. Se afirma astfel că societățile indigene pot exista în asociere cu cultura franceză, iar coloniile autonome ar fi putut să se asocieze liber cu Franța în Uniunea franceză (Union française).
Colonialismul olandez
Colonialismul portughez După consolidarea stâpânirii asupra teritoriului național în secolul al XIII-lea prin recucerirea (Reconquista) statelor musulmane iberice, Regatul Portugaliei a început cuceririle teritoriilor de peste mări. În 1415, califatul Ceuta a fost ocupat în numele regelui João I. Expansiunea portugheză în Africa de Nord a fost doar începutul unui proces mai amplu, care avea să ducă la apariția Imperiului Portughez. Obiectivele regatului au devenit expansiunea creștinismului în teritoriile musulmane și cerștinarea popoarelor „barbare”. Nobilii urmăreau faima obținută prin acte eroice de război și bogățiile aduse de noi cuceriri, bucurându-se de binecuvântarea Papei.
Portughezii și-au extins influența pe casta Atlanticului în Mauritania, Senegambia (până în 1445) și Guineea și au crat posturi comerciale pentru legături cu băștinașii. În loc să devină competitori direcți ai comercianților musulmani, portughezii s-au folosit de oprtunitățile oferite de extinderea piețelor din Europa și porturile Mediteranei pentru creșterea volumului comerțului prin Sahara.B. W. Hodder, Some Comments on the Origins of Traditional Markets in Africa South of the Sahara - Transactions of the Institute of British Geographers, 1965 - JSTOR În plus, negustorii portughezi au obținut accesul al piețele din interiorul continentului african pe cale apelor râurilor Senegal și Gambia, care se intersectau cu mai vechile rute comerciale trans-sahariene. Portughezii aduceau în Africa obiecte din cupru, țesături, unelte, vin și cai. La aceste mărfuri s-au adăugat la un moment dat și arme și muniții. În schimb, portughezii cumpărau aur (extras în principal din minele akanilor), piper negru (comerțul cu piper a continuat până când Vasco da Gama a ajuns în India în 1498) și fildeș. După ce portuhezii au ajuns pe coasta Congo la sfârșitul secoluli al XV-lea, ai au depășit teritoriul tradițional al comerțului negustorilor musulmani.
Portughezii au fondat forturi și factorii de-a lungul litoralului. Marinarii, negustorii, cartografii, preoții și soldații au avut ca sarcină preluarea controlului asupra zonelor de coastă, construirea de așezări, biserici, forturi și factorii, dar și exploatarea teritoriilor și mărilor necunoscute. Guvernul portughez a fondat Compania Guineii, instituție care avea ca sarcină exercitarea controlului statului asupra comerțului. Numele oficial al Companiei a fost Casa da Guiné ori Casa da Guiné e Mina din 1482 până în 1483, și Casa da Índia e da Guiné din 1499.
Primul fort european important , Elmina, a fost ridicat pe Gold Coast în 1482 de către portughezi. Castelul Elmina (care a fost numit la început São Jorge da Mina Castle) a fost o replică a Castelul São Jorge, una dintre primele reședințe regale din Lisabona. Elmina, în traducere „Portul”, a devenit un foarte important centru comercial. La începutul epocii coloniale au fost înființate patruzeci astfel de forturi de-a lungul litoralului. Scopul nu era la început impunerea dominației coloniale, ci de centre comerciale întărire. Acțiunile militare au fost în această perioadă destul de rare, dar fortificațiile erau importante pentru asigurarea securității armelor și munițiilor, atunci când acestea erau depozitate.H. Kuper, Urbanization and Migration in West Africa - 1965 - Berkeley, Calif., U. of California Exploarea litoralului african de către portughezi în secolul al XV-lea este cunsiderată în general ca un precursor al colonialism european și a marcat de asemenea începutul comerțului transatlantic de sclavi, misionarismului creștin și a procesului de globalizare, care avea să devină principalul element al colonialismului europenan până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Politica Imperiului Portughez față de populațiile băștinașe din ținuturile mai puțin dezvoltate tehnologic (cazul cel mai important fiind Brazilia) a vizat întotdeauna enculturația, inclusiv prin alfabetizare și evanghelizarea populațiilor locale, precum și prin crearea unei infrastructuri noi pentru sprijinirea acestor obiective, a juns la apogeu după secolul al XVIII-lea în Africa portugheză și în Timor. Noile orașe au fost concepute pentru găzduirea coloniștilor portughezi, fiind creată o infrastructură inspirată de modelele europene – clădiri administrative, militare, de sănătate, educaționale, religioase și de producție.
Exploratorul portughez Paulo Dias de Novais a fondat Luanda în 1575 cu numele "São Paulo de Loanda", primii locuitori fiind o sută de familii de coloniști și patru sute de militari. Benguela, un fort portughez fondat în 1587, devenit oraș în 1617, a fost o altă așezare fondată de portughezi în primii ani de extindere colonială. Portughezii aveau să întemeieze mai multe forturi și așezări comerciale de-a lungul litoralului african. În Insula Mozambic, unul dintre primele locuri în care portughezii s-au așezat în mod permanent în Africa sub-sahariană, ei au clădit în 1522 Capela de Nossa Senhora do Baluarte, care este considerată cea mai veche clădire europeană din emisfera sudică. Mai târziu, în 1877, portughezii au construit un spital – o clădire maiestuoasă în stil neoclasic, cu o grădină mare decorată cu bazine cu apă și fântâni, care a fost o lungă perioadă de timp cel mai mare spital la sud de Sahara.Patrick Lages, The island of Mozambique , UNESCO Courier, May, 1997.