Aristarchus este un crater de impact pe fața vizibilă a Lunii. Uneori calificat drept „far al Lunii”, Aristarchus este cea mai luminoasă din formațiunile selenare, cu un albedo de două ori superior celorlalte.

Craterul este situat pe platoul Aristarchus, o zonă înaltă, care conține diverse formațiuni de origine vulcanică, cum sunt unele crevase sinuoase. Zona este, de asemenea, cunoscută pentru numărul mare de fenomene lunare tranzitorii documentate, cum ar fi emisiile recente de gaz radon măsurate de sonda Lunar Prospector.

Denumirea craterului Craterul a fost observat, pentru prima oară în 1645 de astronomul Johannes Hevelius. Numele Aristarchus i-a fost dat de astronomul iezuit Giovanni Riccioli, în lucrarea sa Almagestum novum, publicată în 1651. Numele internațional Aristarchus (formă latină apoi engleză a lui Aristarh) a fost adoptat oficial de Uniunea Astronomică Internațională în 1935Ca regulă generală, UAI a adoptat oficial numele craterelor de pe fața vizibilă a Lunii în 1935, iar cele de pe fața ascunsă în 1970. Unele mici cratere (foste cratere satelite) au fost redenumite în 1976., cu referire la Aristarh din Samos (prin 310 î.Hr. - prin 230 î.Hr.).

Selenografie 250px|left|thumb|Localizarea craterului Aristarchus. Aristarchus este situat pe un relief stâncos cunoscut sub denumirea de platoul Aristarchus, în mijlocul formațiunii Oceanus Procellarum. Acest platou de nuanță brună (rezultat al erupțiilor piroclastice) este un bloc crustal înclinat de circa diametru care se ridică la o altitudine maximă de deasupra mării lunare în regiunea sa de sud-est. Aristarchus, crater tânăr (circa 450 de milioane de ani) deci foarte luminos (puțin supus eroziunii spațiale), este situat chiar la est de craterul Herodotus. Deasupra celor două cratere pleacă două mari falii care delimitează o regiune denumită Vallis Schröteri, râu sinuos de lavă ieșită dintr-un crater neregulat în formă de cap de cobră. Ejecțiile se propagă spre sud și sud-est, ceea ce sugerează că Aristarchus a fost format printr-un impact meteoritic oblic provenind dinspre nord-est.Aristarchus Plateau

Aristarchus este craterul selenar cel mai luminos, încât selenografii din secolul al XIX-lea îl utilizau pentru definirea scării lor de luminozitate: 0 = total negru, 10 = albul strălucitor al piscului central din Aristarchus. Bernard Nomblot, « Promenades sur la Lune : la pleine Lune », émission Ciel & Espace radio, 3 iunie 2012

Cratere satelite Craterele satelite sunt mici cratere situate în proximitatea craterului principal. Ele au primit același nume ca și craterul principal, dar însoțit de o literă complementară (chiar dacă formarea acestor cratere este independentă de formarea craterului principal). Prin convenție, aceste caracteristici sunt indicate pe hărțile lunare plasând litera pe punctul cel mai apropiat de craterul principal.

Lista craterelor satelite ale lui AristarchusNomenclature complète des cratères lunaires: .: 250px|left|thumb|Aristarchus și craterele sale satelite.

Aristarchus LatitudineLongitudineDiametruB26.3° N46.8° W7 kmD23.7° N42.9° W5 kmF21.7° N46.5° W18 kmH22.6° N45.7° W4 kmN22.8° N42.9° W3 kmS19.3° N46.2° W4 kmT19.6° N46.4° W4 kmU19.7° N48.6° W4 kmZ25.5° N48.4° W

Următoarele cratere au fost redenumite de către UAI: Aristarchus A — Vezi Väisälä. Aristarchus C — Vezi Toscanelli.

Fenomene lunare tranzitorii Regiunea platoului aristarhian este cunoscută ca un sit în care au fost detectate numeroase fenomene lunare tranzitorii. Acest tip de evenimente se manifestă în diverse moduri, incluzând obscurarea și schimbarea culorii suprafeței lunare; catalogarea lor arată că mai mult de o treime din evenimentele cele mai fiabile provin din acest crater.În 1971, când Apollo 15 a trecut la 110 km deasupra platoului Aristarchus, a fost detectată o creștere semnificativă a emisiei de particule alfa, care se presupune că se datorează decăderii radonului 222, gaz radioactiv cu un timp de înjumătățire de numai 3,8 zile. Sonda prospectorului lunar a confirmat ulterior această ipoteză. Observarea fenomenelor tranzitorii ar putea fi explicată atât printr-o difuzie lentă și imperceptibilă de radon pe suprafața craterului, cât și prin evenimente explozive distincte.

Note

Bibliografie Lucrări de referință pentru craterele de pe Lună: L. E. Andersson, E. A. Whitaker, NASA Catalogue of Lunar Nomenclature, NASA RP-1097, 1982. . .

. . . . .

Vezi și Listă a craterelor de pe Lună Selenografie Cucerirea Lunii Circul Hipparchus

Legături externe

Căutare de fotografii, hărți și documente privitoare la Aristarchus pe: . (site cu licență Creative Commons, Vd. Geody). Fotografii ale sitului pe: . Site al NASA despre toate formele de relief al Lunii: . Fișe și hărți geologice ale reliefului Lunii pe site-ul guvernamental U.S.A. de geologie : .

Categorie:Cratere pe Lună