Operațiunea Badr a fost numele de cod pentru operațiunea militară egipteană de a traversa Canalul Suez și de a trece de Linia Bar-Lev a fortificațiilor israeliene la 6 octombrie 1973. Lansat în legătură și concomitent cu un atac sirian pe Înălțimile Golan, acest atac a marcat începutul Războiului de Iom Kipur.

Dacă Războiul de Șase Zile a dat Israelului un motiv de jubilare, acest război a aruncat o umbra lungă asupra întregului Orient Mijlociu Orient, mai ales asupra Egiptului și Siriei, care din cauza războiului au pierdut teritorii. Capacitatea lor militară lor a fost în mare măsură distrusă, iar economiile lor au suferit de pe urma cheltuielilor militare uimitoare, necesare pentru a-și înlocui pierderile. Ocupația israeliană a Peninsulei Sinai, și a Înălțimilor Golan a continuat rănind profund psihicul arab național, arabii simțindu-se stigmartizați. În tot Orientul Mijlociu, națiunile arabe au adoptat obiective politice naționale pan-arabe, inclusiv retragerea israelienilor din teritoriile ocupate și soluționarea problemei refugiaților palestinieni. Israelul, având o zonă de tampon cu teritoriile ocupate și îndemnat de un sentiment de superioritate militară generală, era sigur că ar putea zdrobi orice încercare militară arabă care ar forța militar aceste deziderate politice. Israelienii erau convinși că ar putea în cele din urmă să-i forțeze pe arabi să facă pace în condițiile dictate de israelieni, fiind mulțumiți mulțumiți de poziția lor.

Operațiunea Badr a fost precedată de exerciții militare de pregătire începând din 1968, planificarea operațională a început în 1971, cu o operațiune de diversiune. În stadiile de deschidere a atacului, cunoscut sub numele de "Trecerea", inginerii geniști au folosit tunuri de apă pentru a îndepărta rapid zidul de nisip de pe malul estic al canalului Suez, care varia în înălțime între 20-25 de metri astfel formând numeroase pasaje prin peretele de nisip, după care au întins poduri și au adus feriboturi, pentru a traversa cu blindatele canalul. Infanteria egipteană a atacat fortificațiile Liniei Bar-Lev și a fost contraatacată de blindatele și infanteria israeliană.

Atacul a surprins israelienii, iar până la 7 octombrie trecerea a fost completă, iar malul de est al canalului a fost ocupat de cinci divizii de infanterie egiptene. Infanteria a stabilit poziții defensive în capul de pod, care se întindea pe un front de 160 de kilometri (99 mile). După o perioadă ambiguă, pe 7 octombrie, rezervele armatei israeliene au ajuns la fața locului și au lansat un contraatac la orașul Ismailia. Forțele egiptene au reușit să folosească arme antitanc pentru a respinge blindatele israeliene și au avansat mai departe. Până la sfârșitul lunii octombrie 8, Egiptul a ocupat o fâșie de teritoriu de-a lungul întregului mal estic al canalului, pe o adâncime de aproximativ 15 kilometri.

Aceasta a fost prima victorie importantă pentru egipteni, după înfrângerea lor amară în Războiul de Șase Zile din 1967. Statului evreu, luat în totalitate prin surprindere, i-a luat câteva zile să-și revină. Confruntată cu această situație fără precedent, pentru israelieni, care s-au considerat invincibili și incapacitatea serviciilor lor de informații de a anticipa atacul a fost un cutremur, care a lovit clasa lor politică și apoi i-a adus la masa negocierilor.

De la Războiul de Șase Zile până la venirea lui Sadat (1967–1970) 400px|miniatura|Harta geopolitică a regiunii după Războiul de șase zile

La sfârșitul Războiului de șase zile, Israelul deținea întreaga peninsulă Sinai, cu excepția portului Fouad. Câștigarea de către Israel a războiului de șase zile a dus la un sentiment de securitate în Israel; teritoriul ocupat a asigurat adâncime strategică apărării țării. În consecință, Israelul și Egiptul au ignorat Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (CSONU), care a solicitat retragerea din teritoriile ocupate în schimbul recunoașterii arabe și au încetat negocierile între țări. Premierul israelian Golda Meir a avut ca scop menținerea status quo-ului și a crezut că puterea militară a țării sale ar asigura pacea cu națiunile arabe în condițiile impuse de Israel. Egipt, urmârând „politica celor trei”, a refuzat să recunoască Israelul sau chiar să negocieze direct, preferând discuțiile prin terțe părți.

Războiul din 1967 a epuizat puternic puterea militară a Egiptului, deoarece majoritatea forței sale aeriene și o mare cantitate de echipament au fost distruse. Asistența sovietică a ajutat armata egipteană să înceapă reconstrucția forțelor lor armate la scurt timp după război și, în septembrie 1968, forțele terestre egiptene s-au recuperat suficient pentru a contesta prezența israeliană la est de canalul Suez. Războiul de Uzură a început cu barajele de artilerie egipteană și cu raiduri de comando în Peninsula Sinai, care au avut ca răspuns atacuri israeliene în profunzimea teritoriului Egiptean și de raiduri cu elicoptere în Egipt. Incapacitatea Egiptului de a contesta superioritatea aeriană israeliană a condus la activități de consolidare a apărării antiaeriene, cu echipamente operate de militari sovietici, pentru a protejarea părți din interiorul Egiptului, împiedicând astfel israelienii să lanseze raiduri în profunzimea teritoriului egiptean și permițând egiptenilor să-și reconstruiască apărarea aeriană. Îmbunătățirile defensive au dus la creșterea pierderilor aeriene israeliene, ceea ce a condus la acord de încetarea focului din august 1970, care a durat până în 1973. Președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a murit în septembrie 1970, fiind urmat de Anwar Sadat Shazly, pp. 11–13Gawrych, p.8

Tactici și tehnici Strategia egipteană 300px|miniatura|stanga|Anwar Sadat, președintele egiptean în anul 1978 Președintele Sadat credea, că problemele economice, politice, sociale și militare ale Egiptului au fost rezultatul Războiului de șase zile. El credea, că soluția la aceste probleme se întemeia pe eliminarea umilinței înfrângerii din 1967, deci trebuia să recâștige Peninsula Sinai. În 1971, Sadat a demarat crearea unei baze politice și militare coordonate, pentru a realiza acest lucru. În februarie, el a propus o retragere treptată a Israelului din Sinai, care ar fi presupus o redeschidere a Canalului Suez și îndeplinirea de către Israel a Rezoluției ONU nr. 242, inclusiv soluționarea problemei refugiaților palestinieni. În schimb, Egiptul urma să semneze un tratat de pace cu Israelul și să restabilească relațiile cu Statele Unite. Totuși, insistența israeliană asupra păstrării teritoriului necesar securității sale, ținând cont de dimensiunea foarte redusă a teritoriului țării, a dus la încetarea eforturilor diplomatice .

În același timp, Sadat a căutat, să îmbunătățească capacitățile militare ale Egiptului, iar în martie a început prima sa din cele patru călătorii în Uniunea Sovietică pentru a obține arme și muniții pentru a acoperi pierderile în Războiul de Uzură. El și-a declarat public dorința de a merge la război și a marcat anul 1971 ca fiind "anul deciziei". Cu toate acestea, sovieticii nu au reușit să livreze echipamentele militare promise, iar Sadat a exclus o ofensivă în acel an. Odată cu apropierea anului 1971, amenințările lui Sadat au fost respinse de Israel, ca fiind o retorică arabă goală. Adăugat la poziția politică deja slabă, liderii arabi în 1972 au ajuns la un consens, potrivit căruia era fără speranță o soluție diplomatică a conflictului. Medierea americană a scăzut în mod constant, încetând până la jumătatea anului 1973.

În 1972, Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au concentrat pe politica de destindere. Arabii erau îngrijorați, deoarece aceasta însemna că situația lor militară în ceea ce privește Israelul ar rămâne în dezavantaj.Hammad, p.40 Crezând că toate căile diplomatice au ajuns la impas, Sadat s-a concentrat pe luarea unor măsuri militare decisive. Un conflict reînnoit cu Israelul ar fi perturbat intervenția sovieto-americană, și ar fi făcut soluția conflictului arabo-israelian o problemă centrală pentru Israel, SUA și URSS.Gawrych, pp.10–11.

200px|miniatura|Generalul Mohamed Ahmed Sadek Un număr de comandanți egipteni doreau un război general pentru a recâștiga cel puțin o parte semnificativă din peninsula Sinai. Această părere a fost în special susținută de ministrul de război, generalul Mohammed Ahmed Sadek. Cu toate acestea, în ianuarie 1972, Sadek a recunoscut că forțele armate ale Egiptului nu erau pregătite pentru un război de recâștigare a teritoriilor pierdute, doar peste aproximativ cinci până la zece ani. Sadek a citat studii, care veneau în contradicție cu o ofensivă limitată; Analizele egiptene au estimat, că în cazul forțării canalului Suez vor avea aproximativ 17.000 de victime, în timp ce estimările sovietice au evaluat cifrele victimelor egiptene la un număr de 35.000 de militari. Sadek a subliniat, că pierderile imense în caz de conflict militar ar anula orice câștiguri militare și politice a unei ofensive limitate, care ar urma după eliberarea întregii, sau a majorității peninsulei SinaiGawrych, pp.10–11.

Din motive politice, Sadat a respins argumentele lui Sadek. Poziția politică a guvernului a fost periculoasă, deoarece publicul egiptean, înfuriat de situația "fără război, fără pace", cerea acțiuni. Economia, care deja suferea de pe urma pierderii veniturilor în urma exploatării Canalului Suez, a cărui mal estic era ocupat de israelieni, și a câmpurilor petrolifere din Peninsula Sinai, ocupat în întregime, nu ar fi reușit să facă față cerințelor țării în caz de război pe o perioadă îndelungată. Războiul era o opțiune disperată, iar în circumstanțele actuale singura soluție era o ofensivă limitată.Gawrych, p.11

La o sesiune a Consiliului comun de apărare al Ligii Arabe din 27-30 ianuarie 1973, Egiptul a prezentat un raport, care sublinia, că un atac împotriva Israelului, din cauza supremației aeriene israeliene ar trebui să fie efectuat simultan de Egipt, Siria și Iordania. Potrivit raportului, Egiptul și forțele aeriene ale Siriei, dacă ar fi întărite cu 16 escadrile de avioane din alte țări arabe, ar obține o superioritate numerică. Cu toate acestea, israelienii au compensat acest lucru prin formarea superioară, avionica, încărcătura utilă a avioanelor și armamentul. Un atac arab simultan ar fi putut dilua eficacitatea forțelor aeriene israeliene (IAF) și ar fi forțat forțele terestre israeliene să lupte împotriva arabilor pe un război cu două fronturi El Gamasy, pp.159–164.

În aceeași lună, președintele sirian Hafez al-Assad a făcut cunoscut intențiile sale de a merge la război împotriva Israelului. Egiptul și Siria au convenit să coordoneze acțiunea militară prin negocieri, iar miniștrii de război respectivi au formulat o strategie militară comună. Egiptul avea sprijinul politic al mai multor țări arabe, producătoare de petrol. Sadat a discutat posibilitatea utilizării petrolului ca armă economică pentru a presa guvernele occidentale să adopte politici mai pro-arabe. În timpul războiului, națiunile arabe producătoare de petrol, în primul rând Libia și Arabia Saudită, au inițiat un embargo asupra petrolului, iar mai multe au trimis forțe de testare către liniile de front.

Sadat a cerut prudență comandanților săi, avertizând chiar pe ministrul său de război, Ahmed Ismail Ali,

La 3 iunie 1971, el a prezentat viziunea unui război limitat:

Strategia lui Sadat a fost concepută pentru a obține un succes politic, fără a avea nevoie de o victorie militară cuprinzătoare și, prin urmare, având în vedere inferioritatea marcată a armatei egiptene față de forțele israeliene de apărare, acest lucru necesitând doar un război limitat. Gawrych, pp.1, 19

O operațiune limitată a fost susținută de șeful Statului Major al Forțelor Armate ale Egiptului Saad El Shazly .