Comerțul transatlantic cu sclavi a implicat transportul de către negustorii de sclavi a unor robi africani, în general în cele două Americi. Comerțul de sclavi a folosit de obicei ruta triunghiulară de transport și a existat între secolele al XVI-lea și al XIX-lea. Cea mai mare parte a celor care au fost înrobiți și transportați în cadrul comerțului transatlantic cu sclavi a fost formată din africani din Africa Centrală și apuseană, care au fost vânduți de stăpâni africani unor negustori vest europeni, care i-au vândut mai departe în cele două Americi. Un mic număr de sclavi a fost capturat direct de negustorii europeni în cadrul unor raiduri în regiunile litorale. Economiile din America de Sud și Caraibe au fost dependente în mod special de aprovizionarea cu forță de muncă ieftină pentru exploatările agricole, atelierele meșteșugărești, pentru producerea și vânzarea unor mărfuri pentru piața Europeană. Acest lucru a fost crucial pentru acele țări din Europa de Vest care, la sfârșitul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, se luptau între ele pentru crearea unor imperii coloniale.
Imperiul colonial portughez a fost primul care s-a implicat în comerțul transatlantic cu sclavi în secolul al XVI-lea. În 1526 autoritățile portugheze au realizat primul transport de sclavi africani destinați Braziliei. Alte țări europene le-au urmat exemplul în curând. Proprietarii de corăbii considerau sclavii doar o marfă pe care trebuiau să o transporte cât mai repede și ieftin posibil, destinați piețelor care aprovizionau cu forță de muncă plantațiile de cafea, tutun, cacao, orez, zahăr sau bumbac, minele de aur și argint, șantierele de construcții, șantierele navale sau ca să lucreze ca servitori domestici. Primii africani importați în coloniile englezești erau clasificați drept „servitori cu contract”, la fel precum muncitorii venind din Anglia, sau ca „ucenic pe viață”. Până la mijlocul secolului al XVII-lea, sclavia a devenit tot mai mult o afacere rasială, sclavii și urmașii lor fiind considerați proprietatea legală a stăpânilor lor, copiii mamelor sclave devenind automat sclavi. Sclavii erau erau considerați mărfuri sau unități de muncă și erau vânduți pe piețe cu alte bunuri și servicii.
Cele mai importante state implicate în comerțul cu sclavi, în ordinea volumului acestui comerț, au fost Imperiul Portughez, Imperiul Britanic, Imperiul colonial francez, Imperiul Spaniol și Imperiul Olandez. Unele dintre aceste puteri au stabilit avanposturi comerciale pe litoralul african, unde cumpărau sclavii vânduți de liderii locali.Klein, Herbert S., and Jacob Klein. The Atlantic Slave Trade. Cambridge University Press, 1999, pp. 103–139. Acești sclavi erau gestionați de un samsar care își stabilise sediul pe litoral sau în apropierea acestuia, de unde organiza încărcarea și expedierea robilor în Lumea Nouă. Estimările moderne dau un număr de aproape 12 milioane de africani care au fost victimele comerțului transatlantic cu sclavi,Ronald Segal, The Black Diaspora: Five Centuries of the Black Experience Outside Africa (New York: Farrar, Straus and Giroux, 1995), , p. 4. "It is now estimated that 11,863,000 slaves were shipped across the Atlantic." (Note in original: Paul E. Lovejoy, "The Impact of the Atlantic Slave Trade on Africa: A Review of the Literature", in Journal of African History 30 (1989), p. 368.) dar numărul oamenilor cumpărați de negustori a fost considerabil mai mare, diferența fiind rezultatul ratei foarte mari a deceselor pe mare.Eltis, David and Richardson, David, "The Numbers Game". In: Northrup, David: The Atlantic Slave Trade, 2nd edn, Houghton Mifflin Co., 2002, p. 95.Basil Davidson. The African Slave Trade. Pe la începutul secolului al XIX-lea, mai multe guverne au hotărât să interzică comerțul cu sclavi, dar contrabanda cu sclavi a continuat să existe. La începutul secolului al XXI-lea, mai multe guverne au prezentat scuze pentru implicarea națiunilor lor în comerțul cu sclavi.
Cadrul istoric
Călătoriile transatlantice Comerțul transatlantic cu sclavi s-a dezvoltat după ce au fost stabilite contacte între "Lumea Veche" și "Lumea Nouă" (America). Timp de multe secole, curenții marini au făcut ca transportul maritim să fie foarte dificil și riscant pentru corăbiile care existau atunci, din acest motiv existând contacte puține sau chiar nule între popoarele care locuiau pe aceste malurile Atlanticului.Thornton 1998, pp. 15–17. Cu toate aceste, în secolul al XV-lea, invențiile constructorilor europeni de corăbii au avut ca rezultat o mai bună echipare a vaselor pentru a face față curenților marini și traversărilor lungi ale Oceanului Atlantic. Între 1600 și 1800, aproximativ 300.000 de marinari implicați în comerțul cu sclavi au vizitat Africa de Vest. În cursul acestor voiaje, marinarii au intrat în contact cu societăți care trăiau pe coasta atlantică africană sau americană cu care europenii nu avuseseră relații până atunci.Thornton 1998, p. 13. Istoricul Pierre Chaunu a numit „dezenclavizare” consecințele călătoriilor marinarilor europeni, adică încetarea stării de izolare a anumitor societăți și creșterea contactelor interumane pentru cele mai multe dintre ele.Chaunu 1969, pp. 54–58.
Istoricul John Thornton a notat: „Un număr de factori tehnici și geografici s-au combinat pentru a-i face pe europeni cei mai potriviți pentru explorarea Atlanticului și dezvoltarea comerțului său”.Thornton 1998, p. 24. El i-a identificat pe aceștia ca fiind forța motrice pentru găsirea unor oportunități comerciale noi și profitabile în afara Europei, ca și dorința de creare a unor rețele alternative de comerț, care să evite pe cele controlate de Imperiul Musulman din Orientul Mijlociu, considerat o amenințare economică, politică și religioasă la adresa creștinismului european. În mod special, negustorii europeni doreau să facă comerț cu aurul din zona Africii de vest, dar și să găsească o rută maritimă spre „Indii”, de unde proveneau bunurile de lux sau condimentele , fără să aibă nevoie de intermediarii musulmani din Orientul Mijlociu.Thornton 1998, pp. 24–26.
Deși cele mai multe explorări transatlantice fuseseră conduse de navigatorii iberici, lor li s-au alăturat marinari din multe alte națiuni europene – italieni, britanici, francezi sau olandezi. Această diversitate l-a făcut pe Thornton să descrie „explorarea inițială a Atlanticului” a fost un „exercițiu cu adevărat internațional, chiar dacă multe descoperiri de efect au fost făcute sub patronajul monarhilor iberici”. Acest patronaj regal a dus la apariția credinței că „ibericii au fost singurii lideri ai explorărilor”.Thornton 1998, p. 27.
Sclavia africanilor
Sclavia era răspândită in mai multe zone din Africa , cu mult timp înainte ca europenii să înceapă să se implice în comerțul cu sclavi. Există dovezi că sclavii înrobiți în diferite părți ale Africii au fost exportați în state din Africa, Europa sau Asia mai înainte de descoperirea Americii.Ferro, Mark (1997). Colonization: A Global History. Routledge, p. 221, .
Comerțul transatlantic cu sclavi nu a fost singurul comerț cu sclavi africani, deși a fost cel mai important din punct de vedere al volumului și intensității. Elikia M'bokolo a scris în Le Monde diplomatique:
John K. Thornton afirmă că europenii au cumpărat de obicei oameni înrobiți în războaiele endemice dintre statele africane.Thornton, p. 112. Anumiți africani își făcuseră o afacere din capturarea altor africani din grupurile etnice vecine sau a prizonierilor de război și vânzarea lor.Thornton, p. 310. O aluzie la această practică se găsește în „Slave Trade Debates” din Anglia la începutul secolului al XIX-lea: „Toți vechii scriitori ... sunt de acord când afirmă că nu numai că acele războaie sunt declanșate doar în scopul capturării de sclavi, ci că sunt îndemnați de europeni, în vederea acestui obiectiv.”Slave Trade Debates 1806, Colonial History Series, Dawsons of Pall Mall, London 1968, pp. 203-204. Oamenii care trăiau în jurul fluviului Niger erau transportați din aceste piețe la țărm și vânduți în porturile comerciale europene la schimb pentru muschete și bunuri manufacturate precum pânzeturile și alcoolul.Thornton, p. 45. Cererea europeană pentru sclavi a asigurat o piață vastă de desfacere pentru un comerț care era deja existent.Thornton, p. 94. În vreme ce africanii ținuți în sclavie în vecinătatea regiunilor lor de origine puteau să spere să evadeze și să se reîntoarcă la casele lor, cei care erau îmbarcați nu aveau practic nicio șansă să se reîntoarcă în Africa.
Colonizarea europeană și sclavia în Africa de Vest
După descoperirea de noi pământuri de către exploratorii europeni, coloniștii de pe vechiul continent au început să migreze și să se așeze în noile teritorii. Plecând de pe litoralul african, emigranții europeni, executând ordinele primite din Regatul Castiliei, au invadat și colonizat Insulele Canare în secolul al XV-lea. Cea mai mare parte terenului agricol al insulei a fost folosită pentru producerea de vin și zahăr. În plus, europenii au folosit băștinașii capturați aici, guanșii, ca sclavi, atât pe insule cât și în teritoriile creștine din Mediterana.Thornton 1998, pp. 28–29.
După cum remarca istoricul John Thornton, „motivarea reală pentru expansiunea europeană și descoperirile de navigație a fost nimic mai mult decât exploatarea oportunității de obținere imediată a profiturilor prin executarea de raiduri și de acaparare sau procurare de mărfuri”.Thornton 1998, p. 31. Europenii au folosit Insulele Canare ca bază navală și, în primul rând negustorii portughezi, au început să își deplaseze activitățile spre sud, de-a lungul litoralului vestic al Africii, lansând raiduri pentru capturarea de sclavi, care erau mai apoi vânduți zona Mediteranei.Thornton 1998, pp. 29–31. Deși la început aceasta a fost o afacere de succes, „nu a durat mult până când forțele navale africane au fost puse în stare de alarmă de noile primejdii și [raidurile] portugheze au început să întâlnească o rezistență puternică și eficientă”. Membri ai echipajelor mai multor corăbii europene au fost uciși de marinarii africani, ale căror vase erau mai bine echipate pentru navigarea în zona costieră și de-a lungul râurilor.Thornton 1998, pp. 37.
Până în 1494, regii portughezi au semnat mai multe înțelegeri cu monarhii câtorva state africane, ceea ce le-a permis portughezilor să se insinueze în „economia comercială bine dezvoltată din Africa ... fără să se implice în ostilități”.Thornton 1998, p. 38. „Comerțul pașnic a devenit regula de-a lungul coastei africane”, deși au mai existat și excepții rare, în care acte de agresiune au condus la conflicte violente. De exemplu, negustorii portughezi au încercat să cucerească Arhipelagul Bijagós în 1535.Thornton 1998, p. 39. În 1571, Portugalia, sprijinită de Regatul Kongo, a preluat controlul asupra regiunii de sud-vest a Angolei, pentru a-și apăra interesele economice din zonă. Deși regele din Kongo s-a alăturat în 1591 unei coaliții care încerca să îi alunge pe portughezi, aceștia din urmă și-au asigurat un cap de pod în Africa, pe care l-au controlat până în secolul al XX-lea.Thornton 1998, p. 40.
În ciuda unor incidente dintre forțele africane și cele europene, statele africane s-au asigurat că orice formă de comerț, inclusiv cel cu sclavi, se desfășura conform regulilor stabilite de ele. De exemplu, statele africane au impus taxe vamale tuturor corăbiilor străîne. În anul 1525, regele din Kongo, Afonso I, a ordonat arestarea unui vas francez și a echipajului acestuia pentru efectuarea de operațiuni comerciale ilegale în zona litorală a țării.