Giuseppe Garibaldi (; ) a fost un general, om politic și patriot italian considerat, împreună cu Camillo Cavour, cu Victor-Emmanuel al II-lea și cu Giuseppe Mazzini, a fi unul dintre „părinții patriei” italiene.
Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian, deoarece a condus și a luptat personal într-un număr mare de campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura unei puteri legitime, ceea ce face să fie greu de definit ca revoluționar: a fost numit general de către Guvernul provizoriu al Milanului în 1848, general al Republicii Romane din 1849 de către ministrul de război, și cu acordul și în numele lui Victor-Emmanuel al II-lea a intervenit prin Expediția celor O Mie.
A fost supranumit „eroul a două lumi” datorită acțiunilor militare pe care le-a întreprins atât în America de Sud cât și în Europa, și care i-au adus o considerabilă notorietate atât în Italia cât și peste hotare. Aceasta se datorează mediatizării excepționale pe plan internațional de care a beneficiat, la nivelul epocii sale, presa relatând, adesea romanțat, epopeea sa. Cei mai mari scriitori, în special francezi, Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand și-au exprimat admirația față de el. Regatul Unit și Statele Unite i-au fost de mare ajutor, oferindu-i, în circumstanțe dificile, susținere militară și financiară.
Republican convins, el și-a lăsat ideile la o parte, recunoscând autoritatea monarhică a lui Carol Albert și a lui Victor-Emmanuel al II-lea, artizanii acțiunii unioniste. El i s-a opus lui Mazzini, deși fusese unul din adepții acestuia la începutul carierei sale politice. Expediția celor O Mie avea să fie elementul culminant al acțiunilor sale: a cucerit sudul peninsulei, pe care l-a predat lui Victor-Emmanuel al II-lea, făcându-l rege al Italiei. Ultimele sale lupte, cu scopul de a integra Roma în Regatul Italiei s-au soldat cu eșecuri. Monarhia avea să încredințeze altora visul de cucerire a Romei.
Anii tinereții thumb|left|upright|Situația peninsulei italiene la 1812 Tatăl său, Domenico, originar din Chiavari din zona Genova, s-a mutat la Nisa. El era căpitan de marină comercială, iar frații săi erau și ei marinari sau negustori. Mama lui, Rosa Raimondi, provenea din Loano, Liguria. În familia lor s-au născut șase copii, băieții Angelo apoi Giuseppe, Michele și Felice, precum și două fete care au murit în copilărie.
Garibaldi s-a născut la Nisa, la 4 iulie 1807.Extras din registrul stării civile a orașului Nisa (1807) : Acest act de naștere este accesibil pe site-ul Arhivelor Departamentale a Alpilor Maritimi , registrul de nașteri pe anul 1807, foaia 268. Acest oraș, de care Garibaldi a rămas atașat toată viața, a cunoscut numeroase vicisitudini de-a lungul istoriei sale. Oraș al Regatului Sardiniei, a devenit francez între 1793 și 1814, în perioada revoluționară și napoleoniană (campaniile din Italia), apoi din nou piemontez începând cu 1814, înainte de a redeveni definitiv francez în 1860 în ciuda opoziției omului de stat. În perioada franceză, registrele de stare civilă au fost redactate în limba franceză, iar copilul a fost înregistrat astfel sub numele Joseph-Marie Garibaldi. El a fost botezat la 19 iulie 1807 la , situată în actualul cartier istoric al Nisei: naș i-a fost Joseph Garibaldi și nașă Julie Marie GaribaldiExtras din registrul de botezuri al bisericii Saint-Martin-Saint-Augustin din Nisa (1807) :
În 1814, comitatul Nisa a redevenit posesiune a Casei de Savoia conform primului articol al tratatului de la Paris, după înfrângerea lui Napoleon. La această dată, Garibaldi avea 7 ani și a devenit supus al lui Victor-Emmanuel I.
Părinții săi își doriseră ca Giuseppe să devină avocat, medic sau preot, dar copilului nu-i plăcea învățătura și prefera activitățile fizice și viața pe mare fiind, așa cum spunea el, „mai prieten cu distracția decât cu învățatul”. Într-o zi, s-a îmbarcat pe un vas către Liguria cu câțiva tovarăși, dar a fost oprit și trimis înapoi la părinți. Cursurile de italiană și de istorie antică primite de la educatorul său, signor Arena, fost luptător în campaniile napoleoniene, au produs în tânărul Giuseppe o adevărată fascinație pentru Roma Antică.
El l-a convins pe tatăl său să-l lase să urmeze o carieră marinărească și, la cincisprezece ani, s-a angajat ca mus, după care, la 17 ani, s-a îmbarcat pe vasul Costanza comandat de Angelo Pesante din Sanremo. Prima sa călătorie l-a dus la Odesa, la Marea Neagră, și de acolo până la Taganrog, la Marea Azov, pentru comerț cu grâu.
La 18 ani, în 1825, a descoperit Roma unde s-a dus împreună cu tatăl său și cu o încărcătură de vin destinată pelerinilor veniți la jubileul papei Leon al XII-lea. Această călătorie la Roma a fost pentru el atât o revelație, cât și o decepție: Roma papilor, coruptă, o palidă umbră, era mult diferită de ce-și imagina el.
Pe mările Europei
În 1827 a revenit la Nisa la bordul brigantinei Cortese, de unde a plecat în Marea Neagră, dar vasul i-a fost atacat de corsari greci care l-au jefuit, furând până și hainele echipajului. Călătoria a continuat însă și, la întoarcere, în august 1828, Garibaldi s-a îmbolnăvit și a debarcat la Constantinopol unde a rămas până la sfârșitul lui 1832, în parte din cauza Războiului Ruso-Turc. El s-a integrat în comunitatea italiană de acolo, unde și-a câștigat existența predând italiana, franceza și matematica.
În februarie 1832, a primit brevet de căpitan clasa a doua și s-a îmbarcat pe brigantina La Clorinde către Marea Neagră, cu destinația Taganrog. După treisprezece luni de navigare, a revenit la Nisa și începând cu luna martie 1833, a fost din nou în drum spre Constantinopol. Echipajului i s-au adăugat treisprezece pasageri francezi, adepți ai lui Henri de Saint-Simon care plecau să înființeze o comunitate în capitala otomană. Liderul lor era , profesor de retorică, care i-a expus lui Garibaldi ideile . O frază l-a impresionat în mod deosebit:
Vasul i-a lăsat pe francezi la Constantinopol și a plecat mai departe la Taganrog. Într-un han, Garibaldi a întâlnit un marinar poreclit il Credente („Credinciosul”) care i-a expus ideile mazziniene de , de republică, de unitate și independență națională. Biografii Jessie White Mario și Giuseppe Guerzoni arată, fără a fi însă siguri, că ar fi vorba de Giambattista Cuneo.
Angajamentul politic thumb|upright|Mazzini, fotografie de . De la căderea Imperiului Roman, Peninsula Italică era împărțită într-o multitudine de mici state independente. Revoluția Franceză și constituirea și apoi a și a Regatului Italiei au suscitat un sentiment național și republican. Au apărut mișcări insurecționale cum ar fi și din 1831. Garibaldi, ca și mulți din generația sa, au făcut ucenicia unei conștiințe naționale italiene.
Pentru Garibaldi, tezele lui Giuseppe Mazzini ale luptei pentru unitatea Italiei păreau a fi consecința directă a ideilor lui Barrault, punct de început pentru eliberarea tuturor „popoarelor oprimate”. Această din urmă călătorie i-a schimbat viața lui Garibaldi; în memoriile sale, el scria: . Istoriografia oficială consemnează că Giuseppe Garibaldi îl întâlnise pe Giuseppe Mazzini în 1833 la Marsilia și că el aderase la (Tânăra Italie), asociația politică secretă a lui Mazzini, al cărei obiectiv era acela de a transforma Italia într-o republică democratică unitară. Istoricul Alfonso Scirocco remarca faptul că atunci când Garibaldi debarca la Villefranche-sur-Mer, în august 1833, Mazzini deja plecase în iunie din Marsilia către Geneva. De la marinar la bandit thumb|left|upright|Girolamo Ramorino, generalul la a cărui tentativă de insurecție a participat Garibaldi, participare ce i-a adus o condamnare la moarte În calitate de marinar, Garibaldi era obligat să efectueze un serviciu militar de cinci ani în marina sardă; el s-a înrolat în decembrie 1833. Respectând tradiția, el a adoptat numele de luptă , un erou spartan. Împreună cu prietenii săi, Edoardo MutruEdoardo Mutru, născut la Nisa în ianuarie 1810, decedat la Rio Capivari (Brazilia) la 5 iulie 1839 și Marco Pe, a încercat să facă prozelitism pentru cauza lor, expunându-se cu lejeritate. Ei au fost semnalați poliției, care i-a urmărit; Mutru și Garibaldi au fost mutați disciplinar pe fregata Contele de Geneys, la 3 februarie, pregătită de plecare în Brazilia.
La 11 februarie 1834, el urma să participe la o insurecție mazziniană în arsenalul din Genova; el trebuia să însoțească operațiunea militară a generalului în Piemont la 1 februarie 1834, al cărei scop era răsturnarea monarhiei. Garibaldi a debarcat pentru a se pune în contact cu mazzinienii, dar eșecul răscoalei din Savoia și punerea în stare de alertă a armatei și poliției au dus la eșecul operațiunii. Garibaldi, neîntorcându-se la bordul Contelui de Geneys, a fost considerat dezertor. Recunoscut ca unul din liderii conspirației, a fost condamnat în contumacie la „pedeapsa cu o moarte rușinoasă”, și declarat dușman al patriei și al statului.
Garibaldi a devenit astfel un „bandit”. El s-a refugiat apoi la Nisa, după care a trecut frontiera și a mers la Marsilia, unde a fost găzduit de prietenul său Giuseppe Pares. Pentru a evita să fie suspectat, și-a luat numele de Joseph Pane; în iulie, el s-a îmbarcat către Marea Neagră și, în martie 1835, se găsea în Tunisia. Garibaldi a rămas în contact cu asociația mazziniană prin intermediul lui Luigi Cannessa și în iunie 1835 a fost primit în , luându-și numele de luptă Borel, în amintirea martirului cauzei revoluționare.Joseph Borrel, țesător din Lyon, a fost împușcat după ce fusese arestat pentru tentativa de a ocupa Les Échelles în februarie 1834.
Italia îi devenise însă inaccesibilă din cauza pedepsei cu moartea la care fusese condamnat, astfel că și-a îndreptat privirea către orizonturi mai îndepărtate. I s-a ivit ocazia de a urca la bordul brigantinei Nautonnier cu destinația Rio de Janeiro în Brazilia, la 8 septembrie 1835. Garibaldi s-a îmbarcat la Marsilia, sub numele de Giuseppe Pane, cu intenția de a răspândi ideile mazziniene. Mai mult, în Rio exista o importantă comunitate de marinari liguri, care urma să-i permită o sosire discretă..
Exilul în America de Sud Situația pe continentul sud-american După cucerirea napoleoniană a Spaniei, coloniile sud-americane ale acesteia s-au angajat într-un proces de dobândire a independenței, care s-a încheiat cu înfrângerea Spaniei. Viceregatele s-au fărâmițat într-o serie de republici independente, între care , , Paraguay. În ce privește Brazilia, după , familia regală s-a exilat la Rio de Janeiro, iar colonia a fost ridicată la rang de regat. Ioan al VI-lea a revenit la Lisabona din cauza revoluției liberale din 1820 în timp ce fiul său Pedro a devenit regent al Braziliei. În 1822, el s-a proclamat împărat al Braziliei sub numele de Pedro I. Politica centralizată a suveranului a dus la mișcări insurecționale și, în 1832, el a fost obligat să abdice în favoarea fiului său Pedro al II-lea.
În 1835, în întreaga Americă de Sud domnea o tensiune ridicată din cauza războaielor de independență și din cauza războaielor între state. Sosirea în Brazilia thumb|upright|Monument în cinstea lui Giuseppe și a Anitei Garibaldi, în Piața Garibaldi din Porto Alegre, Rio Grande do Sul, Brazilia. Între decembrie 1835 și 1848, Garibaldi a petrecut o lungă perioadă de exil în America de Sud, răspunzând solicitărilor tuturor celor ce doreau să lupte pentru independență cu aceeași ardoare cu care ar fi luptat pentru propria patrie. El s-a stabilit la Rio de Janeiro, unde a fost primit de mica comunitate de exilați și imigranți italieni. În cursul acestei perioade, el a răspândit sentimentele revoluționare în rândurile compatrioților săi și a rămas în contact cu activiștii din Europa, Mazzini și corespondenții săi Antonio Ghiglione și Luigi Canessa.