right|miniatura|250px|Această lucrare este intitulată Rezoluția 194. Cheile le simbolizează pe cele păstrate ca amintire de mulți dintre palestinienii care și-au părăsit locuințele în 1948. Astfel de chei și Handala sunt simbolurile palestiniene obișnuite de susținere a dreptului de întoarcere.

Dreptul palestinienilor la întoarcere (în , Ḥaqq al-ʿawda; în , zkhut hashivah) reprezintă poziția politică sau principiul că atât prima generație de refugiați palestinieni (cca. 30.000 – 50.000 de persoane încă în viață în anul 2012)„Conform Agenției Organizației Națiunilor Unite de Ajutorare și Lucrări – principalul organism însărcinat cu asigurarea de asistență către refugiații palestinieni – în prezent există peste 5 milioane de refugiați. Totuși, numărul palestinienilor aflați în viață care au fost alungați personal în timpul războiului israelian de independență este estimat la circa 30.000. US Senate dramatically scales down definition of Palestinian 'refugees', cât și urmașii acestora (cca. 5 milioane de persoane în 2012) au dreptul de a se întoarce și dreptul de a-și recăpăta proprietățile pe care ei înșiși ori înaintașii lor le-au părăsit sau au fost obligați să le părăsească în ceea ce acum sunt Israelul și teritoriile palestiniene (ambele foste oficial părți ale Palestinei sub Mandat britanic), ca urmare a exodului palestinian din 1948, a războiului din 1948 sau a războiului de 6 zile.

Principiul dreptului de întoarcere a fost formulat pentru prima dată pe 27 iunie 1948, de către mediatorul Națiunilor Unite Folke Bernadotte, iar adepții lui susțin că este un drept sacru, precum și un drept al omului a cărui aplicabilitate, atât la modul general, cât și în cazul specific al palestinienilor este protejată de dreptul internațional.Text la WikiSource. Acest punct de vedere consideră că cei care optează să nu se întoarcă sau a căror întoarcere nu este fezabilă ar trebui să primească o compensație în loc. Adepții dreptului la întoarcere mai afirmă că poziția Israelului este în contrast flagrant cu propria-i lege a întoarcerii, care le asigură tuturor evreilor din lume dreptul de a se stabili permanent în Israel, în timp ce îi împiedică pe palestinieni să beneficieze de același drept.

Oponenții dreptului la întoarcere susțin că nu există nici o bază pentru acesta în dreptul internațional și că el reprezintă o solicitare nerealistă. Guvernul israelian nu vede ca pe un drept readmiterea refugiaților palestinieni în fostele lor case situate acum în Israel, ci ca pe o problemă politică ce ar trebui rezolvată în cadrul unui acord final de pace.

Context Vedere generală Numărul refugiaților palestinieni în urma războiului din 1948 este estimat între 700.000 și 800.000, iar alte 280.000–350.000 de persoane au devenit refugiate în 1967.Yiftachel, 2006, p. 58.Kimmerling, 2003, p. 23.McDowall, 1989, p. 84.Bowker, 2003, p. 81. Se consideră că aproximativ 120.000–170.000 dintre refugiații în urma războiului din 1967 s-au aflat și printre refugiații din 1948, fiind deci nevoiți să fugă pentru a doua oară.'Refugees Into Citizens: Palestinians and the End of the Arab-Israeli Conflict' pg.17 By Donna E. Arzt, Astăzi, numărul estimat al refugiaților palestinieni, care îi cuprinde și pe urmașii celor refugiați direct, depășește cinci milioane. Încă din momentul fugii de la casele lor, dreptul de întoarcere a devenit de importanță crucială pentru palestinieni.

Primul pas formal spre recunoașterea unui drept de întoarcere a fost făcut odată cu adoptarea, pe 11 decembrie 1948, a Rezoluției 194 a Adunării Generale a Națiunilor Unite, care sublinia, în Articolul 11, că Adunarea:

Decide că refugiaților care doresc să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu vecinii ar trebui să li se permită să facă acest lucru la data cel mai curând posibilă, iar celor care nu doresc să se întoarcă trebuie să li se plătească compensații pentru proprietăți și pentru pierderea sau deteriorarea acestora, compensații care, conform principiilor legilor internaționale sau echității, ar trebui acordate de guvernele sau autoritățile responsabile; Însărcinează Comisia de Conciliere să faciliteze repatrierea, reinstalarea și reabilitarea economică și socială a refugiaților și plata compensațiilor și să mențină relații strânse cu Directorul Fondului Națiunilor Unite pentru Refugiații Palestinieni și, prin intermediul acestuia, cu organele și agențiile corespunzătoare ale Organizației Națiunilor Unite;

Rezoluția 3236, adoptată pe 22 noiembrie 1974, declara dreptul de întoarcere al palestinienilor ca „inalienabil”.

Dreptul de întoarcere a fost definit ca „cel mai important dintre drepturile palestiniene” la a 12-a întrunire a Consiliului Național Palestinian, din 1974, când a devenit prima componentă a „trinității” drepturilor inalienabile statuate de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, celelalte două fiind dreptul la autodeterminare și dreptul la un stat independent.Schulz, 2003, p. 141.

Încă de la apariția problemei refugiaților palestinieni Israelul a respins în mod constant ideea că aceștia ar avea vreun „drept” inerent de întoarcere. În iunie 1948, guvernul israelian și-a făcut publică poziția, care a fost reiterată apoi într-o scrisoare trimisă Națiunilor Unite pe 2 august 1949, și anume că soluția pentru problema refugiaților palestinieni nu trebuie căutată prin întoarcerea acestora în Israel, ci prin stabilirea populației arabe palestiniene refugiate în alte state.UN Doc. IS/33 2 august 1948 Textul unei declarații făcute de Moshe Sharett pe 1 august 1948

Exodul palestinian din 1948

Problema refugiaților palestinieni s-a născut în timpul războiului din 1948, când între 700.000 și 800.000 de arabi și-au părăsit, au fugit sau au fost expulzați din casele lor aflate în teritoriul care a devenit ulterior Israel. Ei s-au stabilit apoi în tabere de refugiați din Transiordania, Liban, Siria, Egipt și din Cisiordania și Fâșia Gaza, ocupate în timpul războiului de Transiordania și Egipt.

Între decembrie 1947 și martie 1948, circa 100.000 de palestinieni și-au părăsit locuințele. Printre ei se aflau mulți din clasa superioară sau mijlocie din orașe, care au plecat voluntar, intenționând să se întoarcă după calmarea situației.Benny Morris (2004), pp.138-139. Între aprilie și iulie 1948, între 250.000 și 300.000 au fugit din calea ofensivelor Haganah, în special din orașele Haifa, Tiberias, Beit Șe'an, Safed, Jaffa și Acra, care și-au pierdut astfel mai mult de 90% din locuitorii lor arabi.Benny Morris (2004), p.262 Au existat și expulzări, în special de-a lungul șoselei Tel-Aviv – IerusalimBenny Morris (2004), pp.233–240. și în Galileea de Est.Benny Morris (2004), pp.248–252. După armistițiul din iunie, circa 100.000 de palestinieni au devenit refugiați.Benny Morris (2004), p.448. Aproximativ 50.000 de locuitori din Lydda și Ramle au fost expulzați spre Ramallah de către forțele israeliene în timpul Operațiunii DaniBenny Morris (2004), pp.423–436. și mulți alții în timpul operațiunilor de curățare întreprinse de armata israeliană în zonele din ariergardă.Benny Morris (2004), p.438. În timpul Operațiunii Dekel, arabii din Nazaret și Galileea de Sud au putut rămâne la casele lor.Benny Morris (2004), pp.415–423. Ei au format ulterior grosul arabilor israelieni. Între octombrie și noiembrie 1948, armata israeliană a lansat Operațiunea Yoav, pentru a alunga forțele egiptene din Negev, și Operațiunea Hiram, pentru alungarea Armatei Arabe de Eliberare din Galileea de Nord. Aceste acțiuni au generat un exod de 200.000, până la 220.000 de palestinieni. Aici arabii au fugit de teama atrocităților sau au fost expulzați de israelieni.Benny Morris (2004), p.492. În timpul Operațiunii Hiram, soldații israelieni au comis cel puțin nouă masacre împotriva arabilor.Benny Morris, Righteous Victims – First Arab-Israeli War – Operation Yoav. După război, între 1948 și 1950, armata israeliană a curățat zona frontierelor statului evreu, ceea ce a dus la expulzarea a încă 30.000–40.000 de arabi.Benny Morris (2004), p.538 La acea vreme, Națiunile Unite au estimat numărul refugiaților arabi din afara Israelului la 711.000.

Până în prezent nici o țară arabă cu excepția Iordaniei nu a asimilat un număr semnificativ de refugiați palestinieni și nici nu le-a acordat cetățenie, iar mulți dintre aceștia supraviețuiesc doar pe baza ajutorului economic de la ONU sau de la persoane din alte țări. Poziția majorității țărilor arabe este să nu acorde cetățenie refugiaților palestinieni care trăiesc între granițele lor; această politică se explică în parte prin dorința acestor state de a vedea permisă reîntoarcerea palestinienilor la casele lor din Israel, și în parte pentru că aceste state doresc să se elibereze ele însele de povara refugiaților.

Cauze și responsabilități Cauzele și responsabilitățile exodului sunt un subiect de controversă printre istoricii și comentatorii conflictului. Deși istoricii s-au pus în ziua de astăzi de acord asupra majorității evenimentelor din acea perioadă, există totuși opinii diferite în privința faptului dacă exodul a rezultat ca urmare a unui plan conceput anterior sau în timpul războiului de către liderii sioniști, ori dacă a fost doar consecința neintenționată a războiului.Benny Morris, 1989, The Birth of the Palestinian Refugee Problem, 1947–1949, Cambridge University Press; Benny Morris, 1991, 1948 and after; Israel and the Palestinians, Clarendon Press, Oxford; Walid Khalidi, 1992, All That Remains: The Palestinian Villages Occupied and Depopulated by Israel in 1948, Institute for Palestine Studies; Nur Masalha, 1992, Expulsion of the Palestinians: The Concept of "Transfer" in Zionist Political Thought, Institute for Palestine Studies; Efraim Karsh, 1997, Fabricating Israeli History: The "New Historians", Cass; Benny Morris, 2004, The Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press; Yoav Gelber, 2006, Palestine 1948: War, Escape and the Palestinian Refugee Problem, Oxford University Press; Ilan Pappé, 2006, The Ethnic Cleansing of Palestine, OneWorld

Proprietățile absenților

miniatura|Case părăsite din fostul sat palestinian Lifta, ai cărui locuitori au fost alungați de milițiile evreiești. În timpul exodului palestinian, liderii israelieni au decis împotriva reîntoarcerii refugiaților. În timpul unei vizite la Haifa, pe 1 mai 1948, Golda Meir a declarat: „evreii ar trebui să-i trateze 'cu echitate civilă și umană' pe arabii rămași, dar 'nu este treaba noastră să ne îngrijim de întoarcere[a celor care au fugit]”.Benny Morris (2004), p.311 Un grup alcătuit din „autorități locale”, mișcări ale kibuțurilor, departamente de colonizare ale instituțiilor naționale, comandanți Haganah și figuri influente precum Yosef Weitz și Ezra Danin au început să facă lobby împotriva repatrierii.Benny Morris (2004), p.311. Un Comitet de Transfer și o politică a faptului împlinit au fost puse în mișcare pentru a preveni întoarcerea refugiaților.Benny Morris (2004), p.312. În iulie, aceasta a devenit o politică oficială:Benny Morris (2004), p.334. proprietățile „absenților” au intrat în gestiunea guvernului israelian și numeroase sate palestiniene au fost rase de pe fața pământului.

Unii comentatori au tras o paralelă între restituirile de stat și private făcute de Germania către Israel pentru a încerca repararea confiscărilor din timpul Holocaustului, și compensațiile datorate palestinienilor alungați din casele lor în timpul formării statului Israel. Alții au comparat revendicările palestiniene privind retrocedări sau compensații cu revendicările etnicilor germani expulzați din statele est-europene la scurtă vreme după Holocaust și încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.History and the Right of Return in Israel-Palestine by David Benkof, Foreign Policy in Focus (FPIF), 23 ianuarie 2014.