Forța de muncă (în limba germană: Arbeitskraft, în limba franceză: force de travail) este un concept cheie folosit de Karl Marx în critica economiei politice capitaliste. Marx deosebea munca, văzută ca activitate de creare a bunurilor, de forța de muncă, văzută drept capacitatea fizică și intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Forța de muncă există, într-o formă sau alta, în orice societate, însă felul în care aceasta este cuantificată sau combinată cu mijloacele de producție folosite pentru a crea bunuri și servicii variază foarte mult de la o epocă la alta.

În capitalism, potrivit lui Marx, productivitatea forței de muncă se transformă în capacitatea creativă a capitalului. „Forța de muncă în funcțiune" devine o componentă a capitalului, iar aceasta funcționează ca și capital de lucru. Munca devine doar muncă, muncitorii devin o forță de muncă abstractă, iar controlul asupra muncii devine un privilegiu al conducerii.

Definiție Karl Marx introduce conceptul în capitolul 6 din primul volum al Capitalului, după cum urmează:

„Prin forță de muncă sau capacitate de muncă se înțelege totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale pe care le posedă organismul, personalitatea vie a omului, și pe care omul le pune în funcțiune atunci cînd produce valori de întrebuințare de un fel oarecare”

El adaugă în continuare că:

„Dar forța de muncă se realizează numai prin manifestarea ei exterioară; ea se realizează numai în muncă. În procesul realizării ei, în muncă, omul cheltuiește o anumită cantitate de mușchi, nervi, creier etc. care trebuie înlocuită. Această cheltuire sporită cere o compensare sporită”

O explicație mai scurtă a conceptului forței de muncă o găsiți în introducerea volumului ,,Capital" la capitolul al doilea scris de Marx numit Salariul forței de muncă și a Capitalului (1847). O altă expunere este prezentată în textul lui Marx, Valoare, Preț și Profit (1865).

Valoarea forței de muncă În opera Principiile filosofiei dreptului scrisă de Hegel, Marx a adaptat deosebirea între forța de muncă (Arbeitskraft) și muncă (Arbeit) dându-i o nouă semnificație. Pentru Marx, Arbeitsvermögen („forța de muncă” sau „capacitatea de muncă”), reprezintă o „forță a naturii”: totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale pe care le posedă organismul, personalitatea vie a omului, și pe care omul le pune în funcțiune atunci când produce valori de întrebuințare de un fel oarecare. Forța productivă a muncii, atât cea socială cât și cea determinată de natură, apare ca forța productivă a capitalului, căruia îi este încorporată.

Prin contrast, „munca” se referă la orie tip de activitate a oamenilor(și a altor creaturi vii) care se ocupă cu producerea de bunuri sau servicii (sau ceea ce Marx numește valorile de întrebuințare). În acest sens, folosirea forței de muncă (per se) în economia marxistă este oarecum similară cu conceptul din economia neoclasică, a „serviciilor de muncă”.

Potrivit lui Marx, diferența dintre muncă și forță de muncă, a rezolvat o problemă la care David Ricardo nu a reușit să treacă peste ea, explicând astfel de ce surplusul din profit este rezultat din procesul de producție în sine din investiția de capital. Conceptul lui Marx în privința forței de muncă este comparat cu capitalul omului, astfel muncitorii erau capitalismul în sine.

În timp ce conceptul lui Marx despre puterea forței de muncă a fost comparat cu cel al capitalului uman, Marx însuși poate considera că un concept precum „capitalul uman” este o concretizare , scopul presupunând că muncitorii erau un fel de capitalist. Marx vorbește despre acest lucru în volumul al doilea din opera Capitalul:

Apologeții economiști spun că: aceeași bani realizează aci două capitaluri; cumpărătorul - capitalistul- își transformă capitalul său bănesc în forța de muncă vie, pe care o înglobează capitalul său productiv; vânzătorul - muncitorul-, de pe altă parte, își transformă marfa sa - forța de muncă - în bani pe care îi cheltuiește ca venit, fapt care îi permite să-și vândă în mod repetat ți să-și mențină astfel forța de muncă; forța sa de muncă este deci însăși capitalul său sub formă de marfă, din care îi curge în mod continuu venitul. În realiate forța sa de muncă este averea sa (care se reînnoiește și se reproduce mereu), și nu capitalul său. Ea este singura marfă pe care poate și trebuie să o vândă în mod continuu pentru a trăi și care nu acționează în calitate de capital (variabil) decât abia în mâna cumpărătorului, a capitalistului. Faptul că cineva e silit fără încetare ca, în mod repetat, să-și vândă forța de muncă, adică pe sine însuși, unei terțe persoane dovedește după acei economiști că aceea persoană este un capitalist, pentru că are în permanență de vânzare o „marfă” (pe sine însuși). În acest sens și sclavul devine capitalist, deși e vândut odată pentru totdeauna ca marfă de o terță persoană; căci natura acestei mărfi - a sclavului muncitor - face ca persoana care l-a cumpărat nu numai să-l pună în fiecare zi din nou la muncă, dar să-i dea și mijloacele de subsistență care îl pune în situația de a putea munci în permanență din nou. dreapta|miniatura| O reclamă pentru muncă din Sabah și Sarawak, văzută în Jalan Petaling, Kuala Lumpur. Sub capitalism, conform lui Marx, puterea muncitoreasca devine o marfă – este vândută și cumpărată pe piață. Un lucrător incearcă să-și vândă puterea sa de muncă unui angajator, în schimbul unei plăți sau unui salariu. Dacă are succes (singura alternativă pentru a nu fi șomer), acest schimb include supunerea autorității capitalismului pentru o anumită perioadă de timp.

În timpul acesta, lucratorul muncește, producând bunuri și oferind servicii. Capitaliștii pot mai apoi să vândă și să obțină valoarea surplusului; din moment ce salariul plătit muncitorilor este mai mic decât valoarea bunurilor sau a serviciilor pe care aceștia le produc pentru capitalism. Puterea muncitorească mai poate fi vândută de către muncitor pe cont propriu, caz în care el este lucrător independent, sau poate fi vândut de către intermediar, ca de exemplu o agenție de recrutare. În principiu, un grup de muncitori pot de asemenea să-și vândă forța lor de muncă drept un grup independent de părți contractante.Unele contracte de muncă sunt foarte complexe, implicând un număr de intermediari diferiți.

În mod normal, muncitorul este stăpânul legal al forței sale de muncă pe care o poate vinde după bunul său plac. Cu toate acestea, de cele mai multe ori negocierea pentru puterea de muncă este dirijată de legislație iar vânzarea poate sa nu fie la fel de „gratuită”-poate fi o vânzare forțată, dintr-un motiv sau altul, și poate fi într-adevăr cumpărată sau vândută împotriva voinței muncitorului deși acestea deține puterea sa de muncă. Există multe niveluri de libertate sau oprimare, iar munca liberă plătită poate fi combinată cu muncă silnică sau semi-silnică.

Conceptul de putere de muncă ca și un produs a fost pentru prima dată explicat mai în detaliu de către Friedrich Engels în „Principiile Comunismului” (1847):

„Munca este o marfă ca oricare alta iar prețul ei este determinat de exact aceleași legi care se aplică și altor mărfuri. Într-un regim de mare industrie sau de liberă concurență - după cum vom vedea, ambele se rezumă la același lucru - prețul unui produs este, în medie, întotdeauna egal cu costul de producție al acestuia. Totuși, prețul forței de muncă este egal cu costul de producție a forței de muncă. Totuși, costul forței de muncă constă în costul pentru mijloacele de subzistență necesare pentru a permite muncitorului să continue să lucreze și pentru a împiedica clasa muncitoare să dispară. Prin urmare, lucrătorul nu va mai primi, pentru munca depusă, mai mult decât este necesar în acest scop; salariul, cu alte cuvinte, va fi cel mai mic, minim, necesar pentru menținerea vieții.”

Valoarea Perceperea puterii de muncă ca pe un produs este ciudată deoarece este un atribut uman, pe care oamenii îl dețin în propriile trupuri. Deoarece aceștia dețin puterea înăuntrul lor, nu pot să o vândă în permanență altor persoane și în acest caz, aceștia ar deveni sclavi, iar un sclav nu este stăpân pe propria ființă. Cu toate acestea, deși lucrătorii se pot angaja singuri, ei nu pot să-și “ închirieze” sau să “arendeze” puterea de muncă din moment ce nu o mai pot revendica sau reintra în posesia puterii la un moment dat după ce sarcinile au fost săvârșite în același fel în care echipamentele închiriate sunt returnate proprietarului. Odată ce forța de muncă a fost epuizată, aceasta este pierdută, iar singura problemă rămasă este cine beneficiază de rezultate și cât de mult.

Puterea forței de muncă poate deveni un obiect comercializabil, vândut pentru o anumită perioadă, numai dacă proprietarii sunt considerați în mod legal de către lege drept liberi să-l vândă și să poată încheia contracte de muncă. Odată actualizată și consumată prin muncă, capacitatea de muncă este epuizată și trebuie înlocuită și restaurată.

În general, Marx argumentează că, în capitalism, valoarea puterii forței de muncă (spre deosebire de prețurile de piață fluctuante pentru efortul de muncă) este egală cu costul său normal sau mediu de (re)producere, adică costul de satisfacere a nevoilor umane stabilite satisfăcută pentru ca muncitorul să se poată întoarce în fiecare zi pentru a lucra. Aceasta implică bunuri și servicii care reprezintă o cantitate de muncă egală cu forța de muncă necesară sau cu produsul necesar. Acesta reprezintă un cost mediu de trai, un nivel mediu de trai.

Conceptul general al "valorii forței de muncă" este necesar deoarece atât condițiile de vânzare a puterii forței de muncă, cât și condițiile în care bunurile și serviciile sunt achiziționate de lucrător cu bani dintr-un salariu pot fi afectate de numeroase circumstanțe. Dacă, de exemplu, statul impune o taxă asupra bunurilor și serviciilor de consum (o taxă indirectă sau un impozit pe consum, cum ar fi taxa pe valoarea adăugată sau impozitul pe bunuri și servicii, atunci ceea ce muncitorul poate cumpăra cu banii salariați este redus. Sau, dacă inflația prețurilor crește, atunci din nou muncitorul poate cumpăra mai puțin cu banii salariați. Ideea este că acest lucru poate avea loc în mod independent de cât de mult este plătit un lucrător. Prin urmare, nivelul de trai al unui lucrător poate să crească sau să scadă în mod independent de cât este plătit - pur și simplu pentru că bunurile și serviciile devin mai scumpe sau mai ieftine de cumpărat sau pentru că este blocat de accesul la bunuri și servicii.

Includerea în valoarea forței de muncă este atât o componentă fizică (cerințele fizice minime pentru un lucrător sănătos), cât și o componentă moral-istorică (satisfacerea nevoilor dincolo de minimul fizic care au devenit o parte stabilită a stilului de viață al lucrătorului mediu ). Valoarea forței de muncă este astfel o normă istorică , care este rezultatul unei combinații de factori: productivitatea; oferta și cererea de forță de muncă; afirmarea nevoilor umane; costurile de dobândire a competențelor; legile statului care stipulează salariile minime sau maxime, echilibrul puterii între clasele sociale etc.

Cumpărarea puterii forței de muncă devine, de obicei, o propunere interesantă din punct de vedere comercial doar dacă poate aduce mai multă valoare decât costurile de cumpărare, adică angajarea acesteia duce la o rentabilitate netă pozitivă a capitalului investit. Cu toate acestea, în teoria lui Marx, funcția de creare a valorii puterii forței de muncă nu este singura ei funcție; de asemenea, conservă și transferă valoarea capitalului. Dacă forța de muncă este retrasă de la locul de muncă pentru orice motiv, de obicei valoarea bunurilor de capital se deteriorează; este nevoie de un flux continuu de efort de lucru pentru menținerea și păstrarea valorii lor. Atunci când materialele sunt folosite pentru a face noi produse, o parte din valoarea materialelor este transferată și produselor noi.