Internaționala Situaționistă (SI) a fost o organizație internațională a revoluționarilor sociali, alcătuită din artiști avangardiști, intelectuali și teoreticieni politici, proeminentă în Europa încă de la formarea sa în 1957 și până la dizolvarea sa în 1972.

Fundamentele intelectuale ale internaționalizării situaționiste au fost derivate în primul rând din marxismul antiautoritar și din mișcările de artă avangardiste de la începutul secolului al XX-lea, în special Dada și Suprarealismul .

În ansamblu, teoria situaționistă a reprezentat o încercare de a sintetiza diversele domenii ale disciplinelor teoretice într-o critică modernă și cuprinzătoare a capitalismului avansat de la mijlocul secolului al XX-lea. Situaționiștii au recunoscut că economia capitalistă s-a schimbat mult de la scrierile formative ale lui Marx, dar a susținut că analiza sa asupra modului capitalist de producție a rămas în esență corectă; ele au fost retușate și extinse pe mai multe concepte marxiste clasice, cum ar fi teoria sa a alienării. În interpretarea lor extinsă a teoriei marxiste, situaționiștii au afirmat că mizeria alienării sociale și a fetișismului mărfii nu se mai limita la componentele fundamentale ale societății capitaliste, ci acum, în capitalismul avansat, se află răspândită în toate aspectele vieții și culturii. Ei au respins ideea că succesele aparente ale capitalismului avansat - cum ar fi avansul tehnologic, creșterea veniturilor și creșterea timpului liber - ar putea depăși vreodată disfuncția socială și degradarea vieții cotidiene pe care aceleași succese le provoacă.

Teoria situaționismului Esențial pentru teoria situaționistă a fost conceptul de spectacol, o critică unificată a capitalismului avansat, a cărei preocupare principală a fost tendința ascendentă și progresivă spre exprimarea și medierea relațiilor sociale prin mărfuri.

Poziționiștii au considerat că trecerea de la expresia individuală prin experiențe direct trăite, sau îndeplinirea de la început a dorințelor autentice, la exprimarea individuală prin derivate, prin schimbul sau consumul de mărfuri sau prin alienarea pasivă de mâna a doua, afectarea calității vieții umane atât pentru persoane fizice, cât și pentru societate.

Un alt concept important al teoriei situaționiste a fost principalul mijloc de contracarare a spectacolului: construcția de situații, momente ale vieții construite în mod deliberat în scopul de a redeștepta și de a urmări dorințe autentice, de a trăi senzația de viață și aventură și de a elibera viața de zi cu zi.

Atunci când a fost formată prima oară internaționalizarea situaționistă, ea a avut un accent predominant artistic; accentul a fost pus pe concepte precum urbanismul unitar și psihogeografia . Treptat, totuși, acea concentrare s-a mutat mai mult spre teoria revoluționară și politică.

Internaționalizarea situaționistă a atins punctul culminant al influenței sale creatoare în anii 1967 și 1968, prima marcând publicarea celor două texte cele mai importante ale mișcării situaționiste: Societatea Spectacolului de Guy Debord și Revoluția vieții de zi cu zi a lui Raoul Vaneigem. Critica din cele două texte, împreună cu alte publicații situaționale, s-a dovedit foarte influentă în modelarea ideilor ce au stat la baza insurecțiilor din mai 1968 din Franța; citate, fraze și sloganuri din texte și publicații situaționale au fost ubicue pe postere și graffiti în toată Franța în timpul revoltelor.

Etimologie și utilizare Termenul "situaționist" se referă la construcția de situații, unul dintre primele concepte centrale ale Internaționalei Situațional; termenul se referă și la persoanele implicate în construcția de situații sau, mai restrâns, la membrii Internaționalei Situaționiste.

Teoria situaționistă consideră situația ca un instrument pentru eliberarea vieții de zi cu zi, o metodă de negare a înstrăinării omogene care însoțea spectacolul. Manifestul fondator al Internaționalei situaționiste, Raport asupra construcției situațiilor (1957), a definit construirea unor situații ca fiind "construcția concretă a ambianțelor momentane ale vieții și transformarea lor într-o calitate pasională superioară. Publicația Internationale Situationniste nr. 1 (iunie 1958) definea situația construită ca fiind "un moment al vieții construit în mod concret și deliberat de organizarea colectivă a unei ambianțe unitare și a unui joc de evenimente". Situaționiștii au susținut că societatea capitalistă avansată a produs dorințe false; literalmente în sensul publicității omniprezente și al glorificării acumulării de capital și, în general, în abstractizarea și reificarea experiențelor mai efemere ale vieții autentice în mărfuri. Direcția experimentală a activității situaționiste a constat în crearea unor medii temporare favorabile îndeplinirii dorințelor umane adevărate și autentice ca răspuns. Guy Debord (1958) Probleme preliminare în construirea unei situații . Internationale Situationniste # 1 (Paris, iunie 1958). Tradus de Ken Knabb.

Internaționala Situaționistă s-a opus categoric utilizării termenului de situaționism, pe care Debord l-a numit un "termen fără sens", adăugând că "aici nu există nici un fel de situaționism, ceea ce ar însemna o doctrină pentru interpretarea condițiilor existente". Guy Debord (1958) Definiții . Internationale Situationniste # 1 (Paris, iunie 1958). Tradus de Ken Knabb. Situaționiștii au păstrat o opoziție filosofică față de toate ideologiile, concepându-le ca pe niște superstructuri abstracte, servind, în cele din urmă, doar pentru a justifica baza economică a unei societăți date; în consecință, au respins "situaționismul" ca un concept absurd și contradictoriu. Raoul Vaneigem (1967) Traité du savoir-vivre à l'usage des jeunes générations . (Paris, iunie 1967). Capitolul 1: Semnalul nesemnificativ. În Societatea Spectacolului , Debord a afirmat că ideologia a fost "voința abstractă a universalității și iluzia acesteia", care era "legitimată în societatea modernă prin abstractizarea universală și prin dictatura efectivă a iluziei". Guy Debord (1967) Societatea Spectacolului . (Paris, iunie 1967). Capitolul IX: Ideologia în formă materială.

Istoric Origini (1945-1955) Mișcarea situationistă își are originile într-o tendință de stânga din cadrul lettrismului, Raport privind construirea situațiilor (1957) o mișcare artistică și literară inițiată în anii 1940 la Paris și condusă de poetul și artistul francez de origine română Isidore Isou. Grupul a fost puternic influențat de mișcările avangardiste precedente precum dadaismul și suprarealismul, încercând să aplice teoriile critice bazate pe aceste concepte în toate domeniile artei și culturii, dar mai ales în poezie, film, pictura și teoria politică.

Printre conceptele și inovațiile artistice dezvoltate de lettriști au fost lettria (la lettrie), o poezie care reflectă o formă pură, încă lipsită de orice conținut semantic, sinteze noi de scriere și artă vizuală identificate ca metafizică și hipergrafie, precum și noi tehnici creative în film. Viitorul situationist Guy Debord, care era la acel moment o figură importantă în mișcarea lettristă, a ajutat la dezvoltarea acestor noi tehnici de film, folosindu-le în filmul său lettrist Urlete pentru Sade (1952), precum și mai târziu în filmul său situaționist Societatea Spectacolului (1972).

Până în 1950, o aripă mult mai tânără și mai de stânga a mișcării lettriste a început să se înfiripe. Acest grup a fost foarte activ în comiterea unor ultragii publice, cum ar fi Afacerea Notre-Dame. La Liturghia de Paști din catedrala Notre Dame de Paris, difuzată la televiziunea națională, în fața a zece mii de persoane, membrul lettrist și fostul dominican Michel Mourre, pozând în călugăr, „a stat înfața altarului și a citit un pamflet în care se proclama că Dumnezeu a murit.” Horn (2007), p. 8 Greil Marcus (1989) Lipstick Traces: O istorie secretă a secolului XX , previzualizare la cărțile Google, pp. 279-86 André Breton s-a declarat public solidar cu acțiunea într-o scrisoare care a dat naștere unei mari dezbateri în ziarul Le Combat. Boucharenc, Myriam (2005) Reportajul L'universel , pag. 94-6 Breton, André (1950) Lui Louis Pauwels "pe scena" de Notre Dame » , în Combat , 12 aprilie 1950, OC III , pp. 1024-5

În 1952, această aripă stângă a mișcării lettriste, care îl include pe Debord, s-a desprins din grupul lui Isidore Isou și a format Internationala Lettristă, un nou colectiv de artiști avangardiști și teoreticieni politici din Paris. Schisma a izbucnit în cele din urmă atunci când viitorii lettriști radicali au perturbat conferința de presă a lui Charlie Chaplin pentru Limelight la Hôtel Ritz din Paris. Ei au distribuit o foaie polemică intitulată Nu mai vrem picioare moi!, care a concluzionat: "Lumina reflectoarelor a topit machiajul mimului presupus strălucitor. Tot ce vedem acum este un bătrân lugubru și mercenar. Du-te acasă, Mister Chaplin!“ Serge Berna, Jean-Louis Brau, Guy Debord și Gil J. Wolman (1952) Nu mai multe picioare! . Internationale Lettriste # 1 (Paris, noiembrie 1952). Tradus de Ken Knabb. Accent în original. Isou s-a supărat, opinia sa fiind că Chaplin merita respect ca unul dintre marii creatori ai artei cinematografice. Grupul separatist a considerat că activitatea lui Isou nu mai era relevantă, că și-a trăit traiul afirmând că "expresia cea mai urgentă a libertății este distrugerea idolilor, mai ales atunci când pretind că reprezintă libertatea", în acest caz, realizatorul de film Charlie Chaplin. (1952) Poziția Lettrist International . Internationale Lettriste # 1 (Paris, noiembrie 1952). Tradus de Ken Knabb.

În această perioadă a Internaționalei Lettriste, au luat naștere multe dintre conceptele și ideile importante care aveau să fie ulterior integrate în teoria situaționistă. Persoanele din acest grup au construit în colaborare noul domeniu al <b>psihogeografiei</b>, pe care au definit-o drept "studiul efectelor specifice ale mediului geografic (organizat conștient sau nu) asupra emoțiilor și comportamentului indivizilor". Guy Debord (1955) Introducere în o critică a geografiei urbane . Les Lèvres Nues # 6 (Paris, septembrie 1955). Tradus de Ken Knabb. Debord a extins și mai mult conceptul de psihogeografie, prin teoria sa asupra a ceea ce el a numit <i>la</i> <i>dérive</i> (deriva), un tur neplanificat printr-un peisaj urban direcționat în întregime de sentimentele evocate în individ de împrejurimi, servind drept mijloc primar de cartografiere și investigare a psihogeografiei acestor diverse zone. Guy Debord (1956) Teoria Dérivei . Les Lèvres Nues # 9 (Paris, noiembrie 1956). Reprinted în Internationale Situationniste # 2 (Paris, decembrie 1958). Tradus de Ken Knabb.

În această perioadă, Internaționala Lettristă a dezvoltat și tactica situaționistă numită <i>détournement</i> (deturnare), care prin refacerea sau re-contextualizarea unei opere de artă existente a căutat să-i schimbe în mod radical înțelesul cu unul revoluționar.

Formarea (1956-1957)