Wilhelm von Humboldt (n. 22 iunie 1767, Potsdam – d. 8 aprilie 1835, Tegel) a fost un lingvist, filosof, diplomat, reformator al educației și om de stat prusac. Opera lui cuprinde filosofia politică, antropologia, estetica, teoria istoriei și a traducerii, filosofia limbajului și cercetarea comparativă a limbilor.
În administrația prusacă, Humboldt a condus în 1809–1810 Secția Cultelor și Instrucțiunii Publice din Ministerul de Interne și a avut un rol central în reorganizarea învățământului și în întemeierea Universității din Berlin, deschisă în 1810. În scrierile sale despre școală și universitate, educația generală era orientată spre formarea autonomă a persoanei, iar știința era concepută ca activitate niciodată încheiată, în care profesorii și studenții participă la cercetarea problemelor deschise.
În lingvistică, Humboldt a unit reflecția filosofică asupra limbajului cu studiul empiric al bascei, al limbilor indigene din Americi, al sanscritei, chinezei și limbilor austronesiene. Pentru el, limba nu era un inventar static de cuvinte și reguli, ci o activitate care se realizează în vorbire și participă la articularea gândirii. Ideile sale despre limbaj ca energeia și despre diferențele dintre limbi ca diferențe de reprezentare a lumii au fost reluate ulterior de tradiții lingvistice și filosofice foarte diferite.
A fost fratele mai mare al naturalistului și exploratorului Alexander von Humboldt. Universitatea din Berlin poartă din 1949 numele ambilor frați.
Biografie
Familie, copilărie și educație
Wilhelm s-a născut la Potsdam în familia maiorului și șambelanului prusac Alexander Georg von Humboldt și a Mariei-Elisabeth, născută Colomb. Prin ramura maternă avea ascendență hughenotă franceză. A crescut în principal la Berlin și pe domeniul familiei de la Tegel, împreună cu fratele său mai mic, Alexander. Tatăl a murit în 1779, iar mama a continuat educația celor doi fii cu ajutorul unor profesori particulari legați de mediul Iluminismului berlinez.
Printre educatorii lui s-au numărat pedagogul Joachim Heinrich Campe și Gottlob Johann Christian Kunth. Ernst Ferdinand Klein, Christian Wilhelm von Dohm și Johann Jakob Engel i-au predat drept, economie politică, istorie, filosofie și literatură. Engel l-a familiarizat cu filosofia modernă și cu reflecțiile europene despre logică, estetică, metafizică și limbaj. În adolescență, frații Humboldt au frecventat salonul lui Markus și Henriette Herz, unul dintre centrele vieții intelectuale berlineze.
În 1787 a început studii de drept la Universitatea din Frankfurt pe Oder, iar în 1788 s-a transferat la Universitatea Georg-August din Göttingen. Acolo a audiat filologie clasică la Christian Gottlob Heyne, științe ale naturii la Georg Christoph Lichtenberg și cursuri de istorie și drept. În același mediu i-a cunoscut pe August Wilhelm Schlegel, Georg Forster și Friedrich Heinrich Jacobi și a aprofundat filosofia lui Kant.
În august 1789, la puțin timp după izbucnirea Revoluției Franceze, a călătorit cu Campe la Paris, apoi în Renania și Elveția, consemnându-și observațiile într-un jurnal. După examenele juridice a intrat în serviciul civil prusac în ianuarie 1790, dar a găsit activitatea administrativă restrictivă și a cerut concediu în mai 1791.
Căsătoria, Jena și scrierile timpurii
miniatura|upright=1.25|Friedrich Schiller, Wilhelm și Alexander von Humboldt și Johann Wolfgang von Goethe la Jena, într-o gravură realizată în jurul anului 1797.
La 29 iunie 1791 s-a căsătorit la Erfurt cu Caroline von Dacheröden. Sursele biografice concordă că au avut opt copii — patru fii și patru fiice —, deși o cronologie muzeală mai veche indică eronat numai șase. Corespondența dintre Wilhelm și Caroline a fost publicată ulterior în șapte volume.
În anii următori, Humboldt a locuit pe domeniile familiei soției și, din 1794, la Jena. Acolo a stabilit legături durabile cu Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, a colaborat critic la unele dintre proiectele lor literare și a intrat în contact cu Johann Gottlieb Fichte și cu Friedrich și August Wilhelm Schlegel.
Între 1791 și 1792 a redactat Ideen zu einem Versuch, die Grenzen der Wirksamkeit des Staats zu bestimmen („Idei pentru o încercare de a determina limitele acțiunii statului”). Câteva fragmente au apărut în reviste, dar manuscrisul integral, considerat prea radical pentru climatul politic al epocii, a fost publicat postum în 1851.
În perioada de la Jena a publicat eseuri despre diferența dintre sexe și despre forma masculină și feminină, întemeiate pe filosofia naturii a epocii. Studiul anatomiei comparate, desfășurat împreună cu Alexander von Humboldt și Goethe, a contribuit la elaborarea proiectului Plan einer vergleichenden Anthropologie, în care urmărea o metodă de comparare a caracterelor individuale și naționale.
Paris, Spania și cercetările basce
Între sfârșitul anului 1797 și vara anului 1801, familia Humboldt a locuit în principal la Paris. Wilhelm a frecventat cercuri politice și intelectuale, a urmărit teatrul și viața culturală franceză și a intrat în contact cu Emmanuel Joseph Sieyès, Madame de Staël, Pierre Cabanis și alți reprezentanți ai perioadei Directoratului. Jurnalele sale pariziene conțin observații despre societate, literatură, filosofie și politică.
În 1799 a publicat Ästhetische Versuche. Erster Teil: Über Goethes Hermann und Dorothea, în care a analizat imaginația artistică, forma operei și relația dintre autor, text și public. Studiul a fost unul dintre cele mai ample rezultate ale preocupărilor sale estetice din anii 1790.
Șederea pariziană a fost întreruptă de două călătorii în Spania, în 1799–1800 și în 1801. În a doua călătorie, Humboldt a cercetat îndeaproape limba, istoria și organizarea socială a comunităților basce. A consultat manuscrise și gramatici, a discutat cu vorbitori și a colectat date istorice, etnografice și statistice; această combinare a filologiei cu observația directă a fost descrisă drept o formă timpurie de cercetare lingvistică de teren.
Cercetarea bascei a reprezentat un punct de cotitură în proiectul său intelectual. În loc să propună imediat o nouă genealogie a limbii, Humboldt a recurs la documente, informatori nativi, statistici și informații istorice, etnologice și sociale. Studiile basce au coincis cu formularea concepției sale potrivit căreia limba nu este doar un sistem de reprezentare a unor idei deja formate.
Roma, traducerea și limbile americane
Din 1803 până la sfârșitul anului 1808, Humboldt a fost trimis al Prusiei pe lângă Sfântul Scaun, la Roma. Funcția diplomatică i-a permis să continue studiul antichității, traducerea și cercetarea lingvistică. A tradus ode de Pindar și tragedia Agamemnon de Eschil, iar locuința familiei a devenit un loc de întâlnire pentru artiști și savanți europeni.
Introducerea la traducerea lui Agamemnon conține o expunere concentrată a teoriei sale despre traducere. Potrivit sintezei din Stanford Encyclopedia of Philosophy, Humboldt a formulat aici o abordare nouă, ale cărei concepte au fost reluate în teoriile moderne și contemporane ale traducerii.
La Roma, Humboldt a început să studieze sistematic limbile indigene din Americi. Alexander i-a procurat gramatici și vocabulare din călătoria americană, iar eruditul iezuit Lorenzo Hervás y Panduro i-a permis să consulte și să copieze o parte a colecției sale de materiale misionare. Aceste documente au devenit baza proiectelor sale despre limbile din America de Nord, Centrală și de Sud.
Reforma educației prusace
După înfrângerea Prusiei de către Napoleon și declanșarea reformelor administrative, Humboldt a revenit în Germania. În 1809 a preluat conducerea secției pentru culte și instrucțiune publică din Ministerul de Interne. În scurtul mandat din 1809–1810 a intervenit în organizarea învățământului elementar, secundar și universitar.
În planurile școlare redactate pentru Königsberg și Lituania, Humboldt a separat educația generală de instruirea profesională. Educația generală trebuia să dezvolte capacitățile intelectuale, imaginative și morale ale persoanei, în timp ce formarea specializată oferea competențe pentru o ocupație precisă. El a conceput un sistem articulat în trei trepte — elementară, secundară și universitară — și a respins ideea că statutul social ar trebui să determine de la început tipuri radical diferite de formare.
În raportul secției către rege din decembrie 1809, educația generală era prezentată ca fundament comun al profesiilor și al cetățeniei. Școala elementară trebuia să formeze claritatea percepției și a exprimării, școala secundară să dezvolte independența intelectuală, iar universitatea să introducă studentul în cercetarea științifică autonomă.
Planurile școlare acordau educației generale o bază comună în limbă, matematică, istorie, filosofie și formare estetică. Greaca era prezentată ca un posibil instrument de formare intelectuală, nu ca o pregătire profesională obligatorie pentru orice elev; textul admite explicit că alegerea materiilor trebuie adaptată fără a pierde scopul general al educației.
Piesa centrală a reformei a fost pregătirea Universității din Berlin, deschisă în 1810. Humboldt a supravegheat planificarea instituției, iar proiectul a legat organizarea universității de libertatea academică și de activitatea de cercetare.
În memorandumul despre organizarea instituțiilor științifice superioare din Berlin, Humboldt afirma că știința trebuie tratată ca o problemă niciodată complet rezolvată. Spre deosebire de școală, universitatea nu transmite numai rezultate stabilite, ci îi introduce pe studenți în procesul cercetării. Profesorul și studentul nu sunt legați doar unul de altul, ci de activitatea comună orientată spre cunoaștere.
Humboldt nu a proiectat o universitate complet separată de stat. Memorandumul din 1810 îi atribuie statului obligația de a asigura formele și mijloacele materiale ale cercetării, dar îl avertizează că intervenția în activitatea științifică poate deveni o piedică. Istoria instituțională actuală a Universității Humboldt subliniază că imaginea unui „model humboldtian” complet constituit în 1810 este în parte o construcție retrospectivă.
Diplomație și politica europeană
După plecarea din administrația educației, Humboldt a fost trimis diplomatic la Viena. În contextul războaielor napoleoniene, a contribuit la negocierile care au apropiat Austria de coaliția împotriva lui Napoleon și a reprezentat Prusia la negocierile de pace de la Paris și la Congresul de la Viena.
În negocierile de după războaiele napoleoniene a susținut o organizare juridică a Confederației Germane și garanții ale drepturilor civile. A intervenit și pentru menținerea unor drepturi acordate evreilor în teritoriile germane în perioada napoleoniană. Proiectele lui constituționale nu au fost adoptate în forma dorită, dar îl situează între reprezentanții liberalismului constituțional prusac timpuriu.
După Congresul de la Viena a reprezentat Prusia în Dieta Confederației Germane de la Frankfurt. În 1817–1818 a fost ambasador la Londra; în paralel cu activitatea diplomatică a studiat sanscrita și a participat la operațiuni financiare legate de refacerea economiei prusace după războaie.
Conflictul constituțional și retragerea politică
În 1819, Humboldt a revenit în guvern pentru a lucra la reorganizarea constituțională a Prusiei. Proiectul său urmărea limitarea arbitrarului administrativ, instituirea reprezentării politice și definirea unor drepturi cetățenești într-o monarhie constituțională.
În același an, Decretele de la Karlsbad au introdus cenzura, supravegherea universităților și măsuri represive împotriva mișcărilor liberale și naționale. Humboldt s-a opus aplicării lor și a intrat în conflict cu orientarea curții și a guvernului. La 31 decembrie 1819 a fost îndepărtat din toate funcțiile, dată care marchează sfârșitul carierei sale politice active.