Natura, în sensul cel mai larg, este echivalentă cu lumea naturală, lumea materială, fizică sau universul. „Natura” se poate referi la fenomenele lumii fizice și, de asemenea, la viață în general. Studiul naturii este o mare parte, dacă nu singura parte a științei. Deși oamenii fac parte din natură, activitatea umană este adesea înțeleasă ca o categorie separată de fenomenele naturale.
Cuvântul „natură” este derivat din cuvântul latin natura, care înseamnă „calități esențiale, dispoziție înnăscută” și, în cele mai vechi timpuri însemna literalmente „naștere”. În filosofia antică, Natura este folosită mai ales ca traducere latină a cuvântului grecesc physis (φύσις), care inițial se referea la caracteristicile intrinseci pe care plantele, animalele și alte caracteristici ale lumii le dezvoltă de la sine.An account of the pre-Socratic use of the concept of φύσις may be found in Naddaf, Gerard (2006) The Greek Concept of Nature, SUNY Press, and in . The word φύσις, while first used in connection with a plant in Homer, occurs early in Greek philosophy, and in several senses. Generally, these senses match rather well the current senses in which the English word nature is used, as confirmed by Guthrie, W.K.C. Presocratic Tradition from Parmenides to Democritus (volume 2 of his History of Greek Philosophy), Cambridge UP, 1965.The first known use of physis was by Homer in reference to the intrinsic qualities of a plant: ὣς ἄρα φωνήσας πόρε φάρμακον ἀργεϊφόντης ἐκ γαίης ἐρύσας, καί μοι φύσιν αὐτοῦ ἔδειξε. (So saying, Argeiphontes [=Hermes] gave me the herb, drawing it from the ground, and showed me its nature.) Odyssey 10.302–03 (ed. A.T. Murray). (The word is dealt with thoroughly in Liddell and Scott's Greek Lexicon .) For later but still very early Greek uses of the term, see earlier note.
Conceptul de natură ca întreg — universul fizic — este un concept mai recent care a dobândit o utilizare din ce în ce mai largă odată cu dezvoltarea metodei științifice moderne în ultimele secole.Isaac Newton's Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687), for example, is translated "Mathematical Principles of Natural Philosophy", and reflects the then-current use of the words "natural philosophy", akin to "systematic study of nature"The etymology of the word "physical" shows its use as a synonym for "natural" in about the mid-15th century: Odată cu revoluția industrială, natura a devenit din ce în ce mai mult văzută ca o parte a realității lipsită de intervenția intenționată: ea a fost, prin urmare, considerată sacră de unele tradiții (Rousseau, transcendentalism american) sau un simplu decor pentru providența divină sau istoria umană (Hegel, Marx). Cu toate acestea, o viziune vitalistă a naturii, mai apropiată de cea presocratică, a renăscut în același timp, mai ales după Charles Darwin.
În cadrul diferitelor utilizări ale cuvântului de astăzi, „natura” se referă adesea la geologie și animale sălbatice. Natura se poate referi la domeniul general al plantelor și animalelor vii și, în unele cazuri, la procesele asociate cu obiectele neînsuflețite — modul în care există anumite tipuri de lucruri și se schimbă de la sine, precum vremea și geologia Terrei. Se consideră adesea că înseamnă „mediul natural” sau sălbăticia- animale sălbatice, roci, păduri și, în general, acele lucruri care nu au fost modificate substanțial de intervenția umană sau care persistă în ciuda intervenției umane. De exemplu, obiectele fabricate și interacțiunea umană în general nu sunt considerate parte a naturii, cu excepția cazului în care sunt calificate ca, de exemplu, „natura umană” sau „întreaga natură”. Acest concept mai tradițional al lucrurilor naturale care poate fi găsit și astăzi implică o distincție între natural și artificial, artificialul fiind înțeles ca ceea ce a fost adus în existență de o conștiență umană sau de o minte umană. În funcție de contextul specific, termenul „natural” s-ar putea distinge și de nefiresc sau supranatural.
Pământul
Pământul este singura planetă cunoscută care găzduiește viață, iar trăsăturile sale naturale fac obiectul multor domenii de cercetare științifică. În cadrul Sistemului Solar, este a treia planetă de la Soare; este cea mai mare planetă telurică și a cincea ca mărime în ansamblu. Cele mai proeminente caracteristici climatice ale sale sunt cele două mari regiuni polare, două zone temperate relativ înguste și o largă regiune ecuatorială tropicală până la subtropicală. Precipitațiile variază foarte mult în funcție de loc, de la câțiva metri de apă pe an la mai puțin de un milimetru. 71 % din suprafața Terrei este acoperită de oceane cu apă sărată. Restul este format din continente și insule, cea mai mare parte a pământului locuit fiind în emisfera nordică.
Pământul a evoluat prin procese geologice și biologice care au lăsat urme ale condițiilor originale. Suprafața exterioară este împărțită în mai multe plăci tectonice care migrează treptat. Interiorul rămâne activ, cu un strat gros de manta și un nucleu umplut cu fier care generează un câmp magnetic. Acest nucleu de fier este compus dintr-o fază solidă interioară și o fază exterioară fluidă. Mișcarea convectivă din nucleu generează curenți electrici prin acțiune dinamică, iar acestea, la rândul lor, generează câmpul geomagnetic.
Condițiile atmosferice au fost modificate semnificativ față de condițiile inițiale de prezența formelor de viață, care creează un echilibru ecologic ce stabilizează condițiile de suprafață. În ciuda variațiilor regionale ale climatului în funcție de latitudine și de alți factori geografici, clima globală pe termen lung este destul de stabilă în perioadele interglaciare, iar variațiile cu un grad sau două ale temperaturii globale medii au avut în mod istoric efecte majore asupra echilibrului și asupra geografiei actuale a Pământului.
Geologie
Domeniul geologiei cuprinde studiul compoziției, structurii, proprietăților fizice, dinamicii și istoria materialelor Pământului, precum și procesele prin care acestea sunt formate, deplasate și schimbate. Domeniul este o disciplină academică majoră și este, de asemenea, importantă pentru extracția de minerale și hidrocarburi, cunoașterea și atenuarea pericolelor naturale, unele domenii de inginerie geotehnică și înțelegerea climei și a mediilor din trecut.
Evoluția geologică
Geologia unei zone evoluează în timp, pe măsură ce unitățile de rocă sunt depozitate și inserate, iar procesele de deformare își schimbă formele și locurile.
Unitățile de roci sunt amplasate mai întâi fie prin depunere la suprafață, fie prin intruziune în roca de deasupra. Depunerea poate apărea atunci când sedimentele se așează pe suprafața Pământului și se litifică ulterior în roci sedimentare sau, în cazul materialului vulcanic cum ar fi cenușa vulcanică sau curgerea lavei, acoperă suprafața. Intruziunile vulcanice, cum ar fi batoliții, lacolitul, digurile și pragurile, se împing în sus în roca de deasupra și cristalizează pe măsură ce intră.
După ce secvența inițială a rocilor a fost depozitată, unitățile de rocă pot fi deformate și/sau metamorfozate. Deformarea se produce de obicei ca urmare a scurtării orizontale, extinderii pe orizontală sau a mișcării laterale. Aceste aranjamente structurale se referă, în linii mari, la granițe convergente, granițe divergente și granițe de transformare între plăcile tectonice.
Perspectiva istorica
Se estimează că Pământul s-a format acum 4,54 miliarde de ani din nebuloasă solară, împreună cu Soarele și alte planete. Luna s-a format aproximativ 20 de milioane de ani mai târziu. Inițial în stare topită, stratul exterior al Pământului s-a răcit, rezultând crusta solidă. Emisiile de gaze și activitatea vulcanică au produs atmosfera primordială. Condensarea vaporilor de apă, împreună cu gheața de la cometele care au lovit Terra în acele timpuri, au creat oceanele și alte surse de apă. Se crede că chimia extrem de energică a produs o moleculă cu auto-replicare în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani.
Continentele s-au format, apoi s-au despărțit și s-au reformat pe măsură ce suprafața Pământului s-a remodelat de-a lungul a sute de milioane de ani, combinându-se ocazional pentru a crea un supercontinent. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, cel mai vechi supercontinent cunoscut, Rodinia, a început să se destrame. Continentele s-au recombinat mai târziu pentru a forma Pannotia care s-a despărțit acum aproximativ 540 de milioane de ani, apoi în cele din urmă Pangaea, care s-a despărțit acum aproximativ 180 de milioane de ani.
În timpul Neoproterozoicului, temperaturile înghețate au acoperit o mare parte a Pământului în ghețari și straturi de gheață. Această ipoteză a fost denumită „Pământul de Zăpadă” și prezintă un interes deosebit, deoarece precede Explozia cambriană în care formele de viață multicelulare au început să prolifereze în urmă cu aproximativ 530-540 de milioane de ani.
De la Explozia cambriană au existat cinci extincții în masă distinct identificabile. Ultima extincție în masă a avut loc acum aproximativ 66 de milioane de ani, când, o probabilă coliziune cu un asteroid a declanșat dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari, însă animalele mici, cum ar fi mamiferele, au reușit să supraviețuiască. În ultimii 66 de milioane de ani, viața mamiferelor s-a diversificat.
Cu câteva milioane de ani în urmă, o specie de maimuță mică din Africa a dobândit capacitatea de a sta în poziție verticală. Apariția ulterioară a vieții umane și dezvoltarea agriculturii și a civilizației ulterioare au permis oamenilor să afecteze Pământul mai rapid decât orice formă de viață anterioară, impactând atât natura și cantitatea altor organisme, cât și climatul global. Prin comparație, Marele Eveniment de Oxigenare, produs de proliferarea algelor în perioada sideriană, a necesitat aproximativ 300 de milioane de ani pentru a culmina.
Era actuală este clasificată ca parte a unui eveniment de extincție în masă, evenimentul de extincție al Holocenului, cel mai rapid care a avut loc vreodată. Unii, precum EO Wilson de la Universitatea Harvard, prezic că distrugerea umană a biosferei ar putea cauza dispariția a jumătate din toate speciile în următorii 100 de ani. Amploarea actualei extincții este încă cercetată, dezbătută și calculată de biologi.The Holocene Extinction . Park.org. Retrieved on November 3, 2016.Mass Extinctions Of The Phanerozoic Menu . Park.org. Retrieved on November 3, 2016.Patterns of Extinction . Park.org. Retrieved on November 3, 2016.
Atmosfera, clima și vremea
Atmosfera Pământului este un factor cheie în susținerea ecosistemului. Stratul subțire de gaze care învelește Pământul este ținut în loc de gravitație. Aerul este în mare parte alcătuit din: azot, oxigen, vapori de apă, cu cantități mult mai mici de dioxid de carbon, argon, etc. Presiunea atmosferică scade constant odată cu altitudinea. Stratul de ozon joacă un rol important în epuizarea cantității de radiații ultraviolete (UV) care ajunge la suprafață. Deoarece ADN-ul este ușor deteriorat de lumina UV, acesta servește la protejarea vieții la suprafață. Atmosfera reține, de asemenea, căldura în timpul nopții, reducând astfel temperatura zilnică extremă.
Vremea terestră apare aproape exclusiv în partea inferioară a atmosferei (troposferă) și servește ca sistem convectiv pentru redistribuirea căldurii. Curenții oceanici sunt un alt factor important în determinarea climatului, în special cea mai mare circulație termohalină subacvatică care distribuie energia termică din oceanele ecuatoriale către regiunile polare. Acești curenți ajută la moderarea diferențelor de temperatură între iarnă și vară în zonele temperate. De asemenea, fără redistribuirea energiei termice de către curenții oceanici și atmosferă, tropicele ar fi mult mai fierbinți, iar regiunile polare mult mai reci.