Angola Portugheză se referă la Angola din timpul perioadei istorice în care a fost teritoriu de peste mări al Portugaliei din Africa de sud-vest. Uneori, teritoriul este denumit Africa Occidentală Portugheză.

Dacă la începuturi portughezii au deținut controlul asupra zonei litorale și s-au angajat în conflicte cu Regatul Kongo, Portugalia a reușit treptat în secolul al XVIII-lea să colonizeze zonele din interiorul continentului. Cu toate acestea, controlul deplin asupra întregului teritoriu nu a fost realizat decât la începutul secolului al XX-lea, când acordurile cu alte puteri europene din timpul luptelor pentru împărțirea Africii au stabilit frontierele interioare ale coloniei. În 1975, portugheza Angola a devenit independentă cu numele de Republica Populară Angola.

Istoric Istoria prezenței portugheze pe teritoriul Angolei zilelor noaste datează de la sosirea exploratorului Diogo Cão din 1484 și s-a încheiat odată cu decolonizara teritoriului din noiembrie 1975. În timpul acestor cinci secole pot fi distinse cinci etape complet diferite.

Colonie

Când Diogo Cão și alți exploratori au ajuns pe țărmurile Regatului Kongo la sfârșitul secolului al XV-lea, nu exista un teritoriu „Angola”. Teritoriul din zilele noastre cuprinde un număr de popoare diferite, unele organizate în regate, altele în uniuni tribale de dimensiuni variate. Portughezii erau interesați în comerț, în special în comerțul cu sclavi. Prin urmare, ei au menținut o relație pașnică și reciproc avantajoasă cu conducătorii și aristocrați Regatului Kongo, pe care i-au creștinat ș ii-au învățau portugheză, făcându-i părtași la comerțul cu sclavi. Ei au înființat mici așezări comerciale pe cursul inferior al fluviului Congo, în zona actualei Republicii Democrate Congo. O așezare comercială mai importantă pe coasta Atlanticului a fost construită la Soyo, pe teritoriul Regatului Kongo. Acest oraș este în zilele noastre cea mai nordică așezarea angoleză, în afară de exclava Cabinda.

În 1575, a fost înființată așezarea Luanda în zona litorală din sudul Regatului Kongo, iar în secolul al XVII-lea a fost fondată așezarea Benguela, mult mai la sud de Luanda. Începând cu 1580 până prin deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, peste un milion de oameni din regiunea Angolei au fost exportați ca sclavi în așa-numita „Lume Nouă”, în special în Brazilia, dar și în America de Nord. Miller, Joseph C., Way of Death: Merchant Capitalism and the Angolan Slave Trade, 1730-1830, Madison: University of Wisconsin Press, 1988 Oliver și Atmore au afirmat că, „timp de 200 de ani, colonia Angolei sa dezvoltat în esență ca o întreprindere gigantică de comerț cu sclavi”. Oliver, Roland Anthony și Atmore, Anthony Medieval Africa, 1250-1800, (p174) Marinarii, exploratorii, soldații și negustorii Regatului Portugaliei au avut o politică îndelungată de cucerire și stabilire a avanposturilor militare și comerciale în Africa, începând cu cucerirea Ceutei musulmane în 1415 și înființarea de baze militaro-economice în actualul Maroc și în Golful Guineei. Portughezii erau catolici și expedițiile lor militare includeau încă de la început și convertirea popoarelor cu care intrau în contact.

În secolul al XVII-lea, interesele economice divergente au dus la izbucnirea unor conflicte militare cu Regatul Kongo. Portuglia a înfrânt Regatul Kongo în Bătălia de la Mbwila din 29 octombrie 1665, dar au fost învinși în mod catastrofal în 1670 la Kitombo, în timpul unei campanii prin care au încercat să cucerească regatul. Portughezii au reușit să obțină controlul asupra zonelor înalte din interiorul continentului în secolul al XVIII-lea. În secolul următor, portughezii au continuat să întreprindă campanii militarea pentru cucerirea regiunilor din interiorul continentului. Pélissier, René, Les guerres grises. Résistance et revoltes en Angola (1845-1941), Montamets/Orgeval: self-published, 1977 Cu toate acestea, controlul administrativ portughez complet al întregului teritoriu nu a fost realizat decât la începutul secolului al XX-lea.

În 1884, Regatul Unit, care până în acel moment a refuzat să recunoască faptul că Portugalia poseda drepturi teritoriale la nord de Ambriz, a încheiat un tratat care recunoaște suveranitatea portugheză pe ambele maluri ale Congo-ului inferior. Cu toate acestea, tratatul, privit cu suspiciune în Londra, dar și în Germania, nu a fost ratificat. Acordurile încheiate în 1885-1886 cu Statul Independent Congo, Imperiul German și Franța au stabilit limitele provinciei, cu excepția celor din sud-est, unde frontiera între Barotseland și Angola a fost determinată de un acord anglo-portughez din 1891 și de acordul de arbitral al lui regele Vittorio Emanuele al III-lea al Italiei din 1905.

În timpul stăpânirii colonial portugheze în Angola, au fost fondate orașe și așezări comerciale, au fost construite căi ferate și porturi și a fost dezvoltată treptat o societate occidentalizată, în ciuda existenței unei moșteniri puternice tradițional-tribale angoleze, pe care minoritatea conducătoare europeană nu a fost dornică sau poate nu a fost interesată să o înlocuiască. Începând cu deceniul al treilea al secolului trecut, administrația portugheză a demonstrate un interes în creștere pentru dezvoltarea economiei și infrastructurii sociale ale Angolei.More Power to the People, 2006.

Începutul războiului

În 1951, colonia portugheză a Angolei a devenit o provincie de peste mări a Portugaliei. La sfârșitul anilor deceniului al șaselea, Frontul Național de Eliberare a Angolei (FNLA) și Mișcarea Populară de Eliberare a Angolei - Partidul Muncii (MPLA) au început să organizeze strategii și planuri de acțiune pentru a lupta împotriva dominației portugheze și a sistemului de remunerare care i-a afectat pe mulți dintre locuitorii africani din mediul rural, care au fost mutați din casele lor și obligați la muncă obligatorie, aproape întotdeauna necalificată, în condițiile boomului economic global., British Broadcasting Company, January 2008.BBC News Războiul de gherilă organizat a început în 1961, în același an în care a fost adoptată o lege pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă ale forței de muncă necalificate africane, care cerea mai multe drepturi. În 1961, guvernul portughez a abolit într-adevăr o serie de dispoziții legale fundamentale care au discriminat africanilor, precum a fost Estatuto do Indigenato. (Decretul-lege 43: 893 din 6 septembrie 1961). Conflictul, cunoscut ca „Războiul colonial” sau „Războiul de Eliberare”, a izbucnit în nordul teritoriului atunci când rebelii din União dos Povos de Angola (UPA) cu bazele în Republica Congo au masacrat civilii albi și de culoare în timpul unor atacuri prin surprindere în regiunile rurale. După o vizită efectuată la ONU, liderul rebelilor, Holden Roberto, s-a reîntors la Kinshasa și a organizat milițiile bakongo.

Holden Roberto a lansat o incursiune în Angola pe 15 martie 1961 a 4-5.000 de militanți. Forțele sale au ocupat ferme, avanposturi guvernamentale și centre comerciale, ucigând pe oricine întâlneau în timpul atacurilor. Cel puțin 1.000 de albi și un număr necunoscut de africani de culoare au fost uciși. Comentând rezultatele incursiunii, Roberto a spus, „de această dată, sclavii nu s-au ghemui la pământ”. În timpul atacului, au fost masacrați toți cei întâlniți. Forțele armate angoleze erau compuse din aproximativ 6.500 de oameni: 5.000 de africani de culoare și 1.500 de europeni albi veniți din Portugalia. După raidurile rebelilor, guvernul portughez din timpul regimului dictatorial Estado Novo al lui António de Oliveira Salazar, iar mai târziu al lui Marcelo Caetano, a trimis mii de militari din Europa pentru organizarea de operațiuni împotriva terorismului și mișcărilor insurgente. În 1963, Holden Roberto a organizat Guvernul Revoluționar Angolez în Exil (Governo revolucionário de Angola no exílio, GRAE) în Kinshasa încercând să pretindă pe scena internațională că este singurul reprezentant al forțelor antiportugheze din Angola. UNITA a declanșat 1966 la rândul lor operațiunile de gherilă pentru câștigarea independenței. În ciuda unei superiorități militare complete a armatei portugheze din teatrul de operațiuni angolez, mișcările de gherilă africane nu au fost niciodată complet zdrobite. Cu toate acestea, până în 1972, după o campanie militară de succes dusă în estul Angolei, Frente Leste, completată de o politică pragmatică în domeniul social și politic, conflictul a fost câștigat în mod efectiv de portughezi.

Din 1966 până în 1970, forțele de gherilă MPLA și-au extins operațiunile inițial limitate spre estul Angolei. Această zonă rurală întinsă era departe de principalele centre urbane, dar aproape de statele vecine unde gherilele își stabiliseră bazele. UNITA, un grup rebel de gherilă mai mic, care activa în răsăritul țării, sprijinea MPLA. Până în 1970, forțele combinate ale MPLA și UNITA au reușit ca în luptele de pe frontul estic să respingă forțele armate portugheze (FAP) peste cursul Râul Cuanza, după care au amenințat teritoriul Bié și orașul Silva Porto. În 1970, luptătorii pentru independență au decis să redistribuie forțele de pe frontul de nord pe cel de est.

Campania de pe frontul de răsărit

În 1971, FAP a început o campanie împotriva forțelor insurgente în timpul căreia a respins trei mișcări de gherilă de pe frontul de est și le-au alungat de pe teritoriul Angolei. Forțele de gherilă s-au retras în dezordine în țările vecine, au lăsat în urmă tone de echipamente și muniție și au pierdut sute de luptători, care au murit în luptă sau s-au predat portughezilor. Pentru ca să câștige sprijinul populației locale și pentru asigurarea stabilității în regiune, autoritățile portugheze au organizat campanii masive de vaccinare, de verificări medicale și de creare a rețelelor de apă, asistență sanitară și alimentară, toate acestea fiind căi pentru dezvoltare economică și socială a populații și pentru scăderea influenței luptătorilor pentru independență. Pe 31 decembrie 1972 a fost lansat Planul de Dezvoltare al Estului (Plano de Desenvolvimento do Leste) care includea în prima fază înființarea a 466 de întreprinderi de dezvoltare. Au fost deschise noi centre pentru îngrijirea sănătății, au fost modernizate școli și au fost construite altele noi. António Pires Nunes, Angola Vitória Militar no LesteAntónio Pires Nunes, Angola, 1966-74: vitória militar no leste, , 9789728563783, Publisher: Prefácio, 2002

Cu toate acestea, autoritățile portugheze nu au reușit să învingă gherilele în ansamblu în timpul Războiului Colonial Portughez, în special în Guineea Portugheză, și au suferit pierderi grele în cei 13 ani de conflict. Pe parcursul războiului, Portugalia s-a confruntat cu opoziția internă la război, cu embargoul asupra armelor și cu alte sancțiuni din partea celei mai mari părți a comunității internaționale. Războiul a devenit din ce în ce mai nepopular în societatea portugheză din cauza lungimii și costurilor sale, înrăutățirii relațiilor diplomatice cu alți membri ai Națiunilor Unite și din cauza rolului jucat în perpetuarea regimului Estado Novo. Acești factori au condus la rebeliunea militarilor forțelor terestre portugheze în timpul Revoluția Garoafelor din aprilie 1974 - un eveniment care a asigurat accesul la independență pentru toate fostele colonii portugheze din Africa.

Statul federal