În gramatică, termenul „trecut” denumește în sens general o valoare temporală de bază, prin care vorbitorul situează o acțiune, o întâmplare, o stare etc.În continuare, pentru simplificare, folosim numai termenul „acțiune” pentru acestea. înaintea momentului vorbirii. Trecutul este opus altor două valori temporale de bază, prezentul și viitorulBidu-Vrănceanu 1997, p. 382.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul timp.Bussmann 1998, p. 1183.Dubois 2002, p. 351.. În sens restrâns, un timp trecut este, în unele limbi, o anumită formă a verbului, o anumită paradigmă care exprimă o nuanță a acestei valori temporale. În acest sens pot exista mai multe forme de trecut.
Această definiție se referă numai la folosirea trecutului ca timp numit „absolut”, adică numai în raport cu momentul vorbirii, de regulă în propoziții independente sau principale. Trecutul mai poate fi și un timp numit „relativ” sau „de relație”, adică folosit în raport cu alt verb, care este la alt timp de bază sau la altă formă de trecut, mai ales când ambele verbe sunt în aceeași frază.
În funcție de limba considerată, există mai multe sau mai puține forme de trecut. Acestea diferă după modul verbal, diateză, aspect, mod de acțiune, raportul temporal exprimat, registru de limbă și factori pragmatici. Tot în funcție de aceste noțiuni, formele de trecut pot fi simple sau compuse, cele dintâi alcătuite cu ajutorul unor afixe, cele din urmă cu verbe auxiliare sau semiauxiliare. Cele simple sunt caracteristice mai ales limbilor cu un grad relativ mare de sintetism, cele compuse – limbilor cu un grad relativ mare de analitism.
În unele limbi, precum româna, franceza sau engleza, aspectul și modul de acțiune nu au morfeme specifice, fiind exprimate mai ales prin sensul lexical al verbelor și prin anumite forme temporale, de pildă perfectul simplu exprimând și aspectul perfectiv, iar imperfectul și aspectul imperfectiv. În alte limbi, ca cele slave, aspectul și modul de acțiune sunt exprimate mai ales prin afixe specifice, și anumite forme temporale pot fi luate numai de verbe de un anumit aspect.
Valoarea temporală de trecut este uneori exprimată nu numai cu forme specifice, ci și cu forme de prezent (așa-numitul „prezent istoric”). În schimb, uneori, forme de trecut exprimă alt timp de bază.
În limba română
În limba română sunt patru forme de trecut la modul indicativ și câte una la conjunctiv, condițional, prezumtiv și infinitiv.
La modul indicativ
Imperfectul este o formă sintetică, având ca marcă sufixul -a- sau -ea-, în funcție de clasa de conjugare, plasat înaintea desinențelor personale. În principal exprimă acțiuni de aspect imperfectiv. Poate fi folosit în mod absolut, având caracter descriptiv sau narativ, și exprimând modul de acțiune durativ (Acolo locuiam în copilărie) sau iterativ (acțiune repetată): Se certau mereu. În calitate de timp relativ exprimă, ca raport temporal, mai ales o acțiune simultană cu a altui verb din aceeași frază: În timp ce mânca, a sunat telefonul. Mai apare și ca sinonim gramatical al condiționalului trecut: Dacă știam, veneam și euAvram 1997, p. 223..
Perfectul compus are formă analitică, fiind alcătuit din forma de indicativ prezent a verbului auxiliar a avea și cea de participiu a verbului cu sens lexical. Exprimă implicit aspectul perfectiv, deci acțiuni văzute ca având loc într-o perioadă delimitată, putând fi și momentane ca mod de acțiune. Este folosit în general cu valoare absolută: Am studiat prezentul și imperfectul. În registrul de limbă familiar apare și cu valoare de viitor apropiat (Acuma chiar am plecat) sau de viitor anterior: Până vine el, s-a zis cu tine. Poate fi folosit mai rar și ca timp relativ, în locul mai mult ca perfectului, exprimând anterioritatea: Înainte de a pleca, le-a explicat de ce a venitAvram 1997, p. 225..
Perfectul simplu este format sintetic, cu sufixele -a-, -i-, -î-, -u- sau -se-, în funcție de clasa de conjugare, -a- având la unele verbe varianta -ă-, la altele -e-, și cu desinențe specifice acestui timp. Are aceleași trăsături aspectuale și de mod de acțiune ca perfectul compus, dar este limitat în româna standard la limba unor opere literare. Este folosit ca timp narativ, la fel ca perfectul compus, dar este preferat în propozițiile incidente. Are numai folosire absolută: – Unde ai fost? întrebă el. – M-am plimbat în parc, răspunse eaAvram 1997, p. 226..
Mai mult ca perfectul are tot formă sintetică, marca sa fiind sufixul -se- adăugat la sufixul de perfect simplu și urmat de desinențele acestuia, în afară de cea de persoana I singular. Este un timp relativ prin definiție, exprimând o acțiune trecută anterioară altei acțiuni trecute. Acțiunea la care se raportează poate fi exprimată în aceeași frază (Terminasem de scris când ai venit tu), sau în contextul anterior propoziției în care se folosește, aceasta putând fi și independentă: Spre seară terminasem de scris. Este destul de rar folosit, fiind înlocuit cu perfectul compus, ceea ce este regretat de unii lingviștiAvram 1997, p. 229..
La toate aceste timpuri există forme de diateza activă și de formă reflexivă (exemplele de mai sus), precum și de diateza pasivă. La aceasta, toate sunt alcătuite analitic, cu auxiliarul a fi la formele de mai sus (de diateza activă) și participiul variabil după gen și număr al verbului cu sens lexical, ex. Data alegerilor a fost hotărâtă (perfect compus)Avram 1997, p. 204..
La alte moduri
La alte moduri decât indicativul, formele de trecut sunt analitice, toate cu auxiliarul a fi.
Condiționalul trecut are ca auxiliar condiționalul prezent al verbul a fi, iar verbul cu sens lexical este la participiul invariabil. Folosit ca timp relativ, exprimă în primul rând un fapt nerealizat în trecut, și faptul tot din trecut care era condiția realizării sale, dar nu s-a îndeplinit: Dacă aș fi asistat la ceartă, n-aș fi ținut partea nimănui. Alte valori ale sale sunt pragmatice. Ca timp relativ poate exprima atitudinea de îndoială cu privire la o acțiune trecută anterioară alteia: Am auzit că ar fi absolvit facultatea. Cu valoare absolută de prezent, condiționalul trecut al unor verbe are rolul pragmatic de a exprima politețea: Aș fi vrut să vă spun...Avram 1997, p. 236–239.
Conjunctivul trecut se constituie din verbul auxiliar a fi cu forma fi la toate persoanele + participiul invariabil al verbului cu sens lexical. Exprimă acțiuni trecute față de momentul vorbirii, mai ales ca timp relativ, pentru acțiuni anterioare: Nu-mi amintesc să fi spus așa. Este uneori sinonim cu condiționalul trecut, în raport cu un verb la această formă, cu folosire relativă, exprimând simultaneitate (Să fi asistat la ceartă, i-aș fi despărțit) sau chiar posterioritate: Până să fi venit un medic, l-aș fi îngrijit eu. Cu valoare absolută are de asemenea înțelesul condiționalului trecut, exprimând ca înțeles pragmatic un reproș sau un regret: Să fi cumpărat niște fructe măcar!
Prezumtivul trecut este, în registrul elevat, identic ca formă cu viitorul anterior, având auxiliarul a fi la indicativ viitor, la care se adaugă participiul invariabil al verbului cu sens lexical. În registrul curent are o formă specifică, cu varianta scurtă a verbului a vrea ca auxiliar al viitorului. Cu valoare absolută exprimă o acțiune trecută (O fi știut el ceva), iar ca timp relativ exprimă tot o acțiune trecută, de obicei anterioară (Nu-și amintea dacă o fi dormit sau nu), dar și simultană: L-a putut vedea când o fi trecut pe acolo.
Infinitivul trecut se formează cu infinitivul prezent al lui a fi și participiul invariabil al verbului cu sens lexical. Este folosit mai mult în registrul de limbă elevat, exprimând o acțiune trecută, de obicei anterioară celei exprimate de verbul regent: Faptul de a nu fi declarat adevărul l-a pus într-o lumină proastă. Cu prepoziția până sau cu locuțiunea prepozițională înainte de, poate exprima o acțiune trecută posterioară: Înainte de a fi venit el, mă simțeam bine.
Și la aceste moduri există forme de pasiv, ex. să fi fost iubit / iubită / iubiți / iubite (conjunctiv trecut)Avram 1997, p. 249..
În limba franceză
În franceză există timpuri trecute la aceleași moduri ca în română (în afara prezumtivului, pe care nu îl are), și în plus la două forme nominale (moduri nepredicative) corespunzătoare gerunziului românesc. Majoritatea formelor analitice se formează cu două verbe auxiliare. Marea majoritate a verbelor active primesc auxiliarul avoir „a avea”, iar cele pasive și reflexive, precum și unele active intranzitive – auxiliarul être „a fi”, verbul cu sens lexical fiind la participiul numit „trecut”. În cazul auxiliarului être, participiul se acordă totdeauna cu subiectul. În unele cazuri se acordă și când auxiliarul este avoir, dar nu cu subiectul, ci cu complementul direct. Formele de pasiv se constituie în mod analog cu cele din română.
La fiecare mod există cel puțin o formă de trecut formată cu prezentul auxiliarului la modul respectiv și participiul trecut al verbului cu sens lexical.
La indicativ
În franceză sunt nouă forme de trecut la acest mod.
Imperfectul se formează sintetic, cu desinențe specifice. Are aceleași valori ca în română. Ca o deosebire este de amintit folosirea aproape totdeauna obligatorie în loc de prezent pentru exprimarea unei acțiuni simultane cu o acțiune trecută, conform unei reguli a concordanței timpurilor relativ riguroasă în franceză: Ma mère me disait toujours que je devais faire des études pour être indépendant „Mama îmi spunea mereu că trebuie să fac studii ca să fiu independent”Delatour 2004, p. 134..
Imperfectul are și o folosire nespecifică, în locul condiționalului prezent în propoziții subordonate introduse prin conjuncția si „dacă” sau prin locuțiuni conjuncționale cu aceasta (même si „chiar dacă”, comme si „ca și cum, de parcă”): S’il neigeait, nous pourrions faire du ski „Dacă ar ninge, am putea schia”Delatour 2004, p. 282..
Perfectul compus este analog ca formă cu cel din română, în afară de folosirea auxiliarului être cu verbele folosite cu pronumele reflexive și cu unele verbe la diateza activă. Are aceleași folosiri absolute ca în română: À la fin du match, le journaliste est descendu sur le court de tennis, il a tendu le micro au jeune champion et il lui a posé beaucoup de questions „La sfârșitul meciului, ziaristul a coborât pe terenul de tenis, a întins microfonul tânărului campion și i-a pus multe întrebări”. Ca timp relativ poate exprima anterioritatea față de un verb la prezent, dar de regulă nu și față de unul la trecut: Quand on a perdu sa carte bancaire, il faut tout de suite le signaler à la banque „Când ți-ai pierdut cardul bancar, trebuie să anunți imediat banca”Delatour 2004, p. 124..
Perfectul simplu are ca marcă un sufix constând dintr-o vocală caracteristică pentru clasa de conjugare și desinențe specifice. Valorile sale sunt aceleași ca în română, dar este folosit și în cazuri când în aceasta se preferă perfectul compus: La porte s’ouvrit. Un groupe étrange et violent apparut sur le seuil „Ușa se deschise. În prag apăru un grup ciudat și violent” (Victor Hugo); Le peintre Matisse naquit en 1869 et mourut en 1954 „Pictorul Matisse s-a născut în 1869 și a murit în 1954”Delatour 2004, p. 126–129..
Perfectul anterior est compus cu perfectul simplu al auxiliarului. Exprimă o acțiune imediat anterioară uneia la perfectul simplu: Dès qu’il eut prononcé ces mots, un concert de protestations s’éleva dans la foule „Îndată ce pronunțắ aceste cuvinte, din mulțime se ridicắ un cor de proteste”.
Mai mult ca perfectul este analitic în franceză, auxiliarul fiind la imperfect. Are aceleași folosiri ca și corespondentul românesc: Les randonneurs avaient marché plusieurs heures et ils mouraient de soif „Excursioniștii merseseră timp de mai multe ore și nu mai puteau de sete”.