Limba română are mai puține forme verbale temporale decât francezaDelatour 2004, pp. 120–156., de exemplu, dar este mult mai bogată în astfel de forme decât, bunăoară, maghiaraSzende și Kassai 2007, pp. 215–257..

La cinci moduri sunt două sau mai multe forme temporale, una de prezent și una sau mai multe de trecut. Indicativul are patru forme de trecut, iar conjunctivul, condițional-optativul, prezumtivul și infinitivul câte una. Forme de viitor are numai indicativul. Mai sunt și patru moduri, imperativul, participiul, gerunziul și supinul, care au o singură formă. Imperativul are valoare temporală de viitor, supinul tot de viitor în raport cu un verb regent la prezent sau la viitor, iar participiul – valoare de trecut. Gerunziul nu are valoare temporală prin el însuși, ci numai cea conferită de verbul său regent sau de un complement circumstanțial de timp pe care îl subordonează.

Modul indicativ

Indicativul este modul cu cele mai multe forme temporale (șapte).

Prezentul indicativ

ExempleSecțiune după Avram 1997, pp. 217–223.:

+ Conjugarea Iinfinitiv în -a Conjugarea a II-ainfinitiv în -eaa vedea Conjugarea a III-ainfinitiv în -ea bate Conjugarea a IV-a fără sufix cu sufixul -eza lucra infinitiv în -i infinitiv în -î fără sufixa dormi cu sufixul -esca iubi fără sufixa coborî cu sufixul -ăsca hotărî cânt lucrez văd bat dorm iubesc cobor hotărăsc cânți lucrezi vezi bați dormi iubești cobori hotărăști cântă lucrează vede bate doarme iubește coboară hotărăște cântăm lucrăm vedem batem dormim iubim coborâm hotărâm cântați lucrați vedeți bateți dormiți iubiți coborâți hotărâți cântă lucrează văd bat dorm iubesc coboară hotărăsc

Observații:

La conjugarea I, în cazul unor verbe, între rădăcină și desinență apare sufixul -ez/-eaz-. Și la conjugarea a IV-a sunt verbe cu sufix. Aici acesta este -esc/-eșt-, la verbele cu infinitivul terminat în -i, și -ăsc/-ășt-, la cele cu infinitivul în -î. Subiectul poate fi inclus, fiind exprimat prin desinență. Pronumele personal subiect se folosește numai dacă se dorește scoaterea în evidență a persoanei. În cursul conjugării au loc multe alternanțe fonetice. În exemplele de mai sus, acestea sunt: e – ă, e – ea, o – oa, d – z, sc – șt, t – ț. Dacă desinența începe cu o consoană, între aceasta și rădăcină se folosește o vocală de legătură: cântăm, cântați, vedem, dormiți, coborâm.

Prezentul indicativ are următoarele valori: valori absolute, în propoziție principală, prin care exprimă: o acțiune din momentul vorbirii: Scriu o scrisoare; o acțiune care are loc în mod obișnuit, cu o anumită periodicitate (prezent iterativ): Zilnic trec prin piață; o acțiune trecută (prezent istoric sau narativ): Ștefan cel Mare devine domn în 1457 și moare în 1504; o acțiune viitoare: – propriu-zisă: Plec peste o oră; – ordonată (valoare de imperativ): Pleci imediat!; o acțiune permanentă, un adevăr considerat ca atare (prezent gnomic sau etern): Pământul este rotund; valori relative, în propoziție subordonată: o acțiune simultană unei acțiuni trecute: N-am observat că vine după mine; o acțiune simultană unei acțiuni viitoare: Ai să vezi că vine (va veni).

Imperfectul indicativ

ExempleSecțiune după Avram 1997, pp. 223–224.:

+ conjugarea I conjugarea a II-a conjugarea a III-a conjugarea a IV-a infinitiv în -i infinitiv în -î cântam vedeam băteam iubeam coboram cântai vedeai băteai iubeai coborai cânta vedea bătea iubea cobora cântam vedeam băteam iubeam coboram cântați vedeați băteați iubeați coborați cântau vedeau băteau iubeau coborau

Observație: Desinențele sunt precedate de sufixul -a- la conjugarea I și a IV-a cu infinitivul în -î, și sufixul -ea- la celelalte verbe.

Imperfectul exprimă în general o acțiune trecută. Aceasta este cel mai adesea durativă, simultană cu altă acțiune trecută. În acest caz, valoarea sa poate fi: relativă, dacă cealaltă acțiune este exprimată în aceeași frază: În timp ce mânca, a sunat telefonul; absolută, dacă cealaltă acțiune nu este exprimată (imperfect narativ sau descriptiv): Acolo locuiam în copilărie.

Altă valoare absolută, frecventă, este cea de a exprima acțiuni repetate în trecut (imperfect iterativ): Se certau mereu.

O valoare relativă este exprimarea unei acțiuni posterioare față de o acțiune trecută: Avusese cele mai bune rezultate în anul care se încheia.

O valoare excepțională a imperfectului este cea de condițional perfect: Dacă știam, veneam și eu = Dacă aș fi știut, aș fi venit și eu.

Perfectul compus

Elementele componente ale perfectului compus sunt formele de prezent indicativ ale verbului a avea specializate ca verb auxiliar și participiul invariabil al verbului cu sens lexicalSecțiune după Avram 1997, p. 225.: am cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât ai cântat a cântat am cântat ați cântat au cântat

Perfectul compus se folosește, de regulă cu valoare absolută, aceea de a exprima o acțiune efectuată și încheiată în trecut față de momentul vorbirii: Am făcut o excursie.

Uneori este folosit și cu valori relative: de mai mult ca perfect: Înainte de a pleca le-a explicat de ce a venit; de viitor apropiat: Acuma chiar am plecat; de viitor anterior: Până vine el s-a zis cu tine.

Avram 1997 menționează că perfectul compus apare frecvent cu valoare de mai mult ca perfect, dar trebuie evitat în situațiile în care este necesar să se precizeze cronologia acțiunilor. De asemenea, unii vorbitori folosesc perfectul compus cu valoare de imperfect, ceea ce este o abatere de la standardAvram 1997, p. 225..

Perfectul simplu

ExempleSecțiune după Avram 1997, pp. 226–228.:

+ conjugarea I conjugarea a II-a conjugarea a III-a conjugarea a IV-a cu sufixul -u- cu sufixul -se- infinitiv în -i infinitiv în -î cântai văzui bătui zisei iubii coborâi cântași văzuși bătuși ziseși iubiși coborâși cântă văzu bătu zise iubi coborî cântarăm văzurăm băturăm ziserăm iubirăm coborârăm cântarăți văzurăți băturăți ziserăți iubirăți coborârăți cântară văzură bătură ziseră iubiră coborâră

Observații:

La perfectul simplu, fiecare clasă de conjugare are un sufix specific înaintea desinențelor: la conjugările I și a IV-a, acesta este terminația infinitivului (-a-, respectiv, la unele verbe -i-, la altele -â-/-î-). Sufixul conjugării a II-a este -u-. Conjugarea a III-a se împarte în două grupe din acest punct de vedere: cu sufixul -u- și cu sufixul -se-. La conjugarea I, la persoana a III-a singular, sufixul -a- se schimbă în -ă- după o consoană nepalatală sau vocala u (cântă), și în -e- după o consoană palatală sau i (tăie). Pluralul are, de asemenea, o marcă, sufixul -ră-. Desinența de persoana a III-a singular este ∅. Dat fiind că sufixul verbelor de tipul a cânta este -ă-, această formă se poate confunda în scris cu forma de persoana a III-a singular a prezentului indicativ, dar nu și la oral, căci la perfectul simplu accentul cade pe ultima silabă, pe când la prezentul indicativ pe penultima: ['kɨntə] (prezent) ≠ [kɨn'tə] (perfect simplu).

Perfectul simplu are aceeași valoare absolută ca perfectul compus, dar în limba română standard este rezervat limbii operelor literare, fiind concurat și în aceasta de perfectul compus. Este preferat acestuia în narațiuni, ca însoțitor al vorbirii directe: – Unde ai fost? întrebă el. – M-am plimbat în parc, răspunse ea.

Mai mult ca perfectul

Morfemul acestui timp este sufixul -se-, la care se adaugă desinențele perfectului simplu. De exemplu, forma cântasem este alcătuită din: rădăcina cânt + sufixul perfectului simplu -a- + sufixul mai mult ca perfectului -se- + desinența -m. Dat fiind că sufixul de perfect simplu al verbelor din a doua grupă a conjugării a III-a este tot -se-, forma de mai mult ca perfect a unui asemenea verb este, de exemplu, zisesemSecțiune după Avram 1997, pp. 228–230..

Mai mult ca perfectul are numai valoare relativă, cea de a exprima o acțiune terminată înaintea altei acțiuni încheiate în trecut. Acțiunea la care se raportează poate fi în aceeași frază (Terminasem de scris când ai venit tu) sau în contextul mai larg, înaintea propoziției în care se folosește: Spre seară terminasem de scris.

Avram 1997 observă că mai mult ca perfectul este un timp folosit destul de rar în vorbire, fiind înlocuit de multe ori cu perfectul compus, ceea ce reprezintă o pierdere pentru claritatea și variația exprimăriiAvram 1997, p. 229..

Viitorul

Viitorul românesc are trei tipuri formaleSecțiune după Avram 1997, pp. 230–233.. Primul, singurul folosit în registrul de limbă elevat, se constituie din formele de prezent indicativ specializate ca verb auxiliar ale verbului a vrea și infinitivul verbului cu sens lexical:

voi cânta / vedea / bea / zice / iubi / coborî vei cânta va cânta vom cânta veți cânta vor cânta

În limba vorbită, la unul dintre tipurile formale ale viitorului, auxiliarul a vrea are o formă mai scurtă: oi, ăi, o, om, ăți, or.

Alt tip formal de limbă vorbită al viitorului se alcătuiește din formele obișnuite ale prezentului indicativ al verbului a avea și formele de prezent conjunctiv ale verbului cu sens lexical:

am să cânt / văd / bat / zic / iubesc / cobor ai să cânți / vezi / bați / zici / iubești / cobori are să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare avem să cântăm / vedem / batem / zicem / iubim / coborâm aveți să cântați / vedeți / bateți / ziceți / iubiți / coborâți au să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

Formele de persoana a III-a ale acestui tip formal sunt rar folosite, iar cele de persoana I și a II-a plural și mai rar, dar există și un tip formal de limbă vorbită mai simplu, cu verbul auxiliar invariabil o:

o să cânt / văd / bat / zic / iubesc / cobor o să cânți / vezi / bați / zici / iubești / cobori o să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare o să cântăm / vedem / batem / zicem / iubim / coborâm o să cântați / vedeți / bateți / ziceți / iubiți / coborâți o să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

Aceste forme de viitor se folosesc de obicei cu valoare absolută, exprimând o acțiune care urmează să se efectueze după momentul vorbirii: Am să sosesc / O să sosesc / Voi sosi la ora cinci. Poate fi folosit și ca timp relativ, pentru exprimarea anteriorității (După ce vom asculta toate părerile, vom trage concluziile) sau a posteriorității (Credeam că va veni, dar n-a fost așa) față de acțiunea predicatului propoziției principale. Se mai utilizează și cu valoarea modală a imperativului: Veți lua măsurile necesare.

Viitorul anterior

Acest timp, rar folosit în limba vorbită, se formează din viitorul de registru elevat al verbului auxiliar a fi și participiul invariabil al verbului cu sens lexicalSecțiune după Avram 1997, p. 233.:

voi fi cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât vei fi cântat va fi cântat vom fi cântat veți fi cântat vor fi cântat

Viitorul anterior este exclusiv un timp relativ, exprimând o acțiune care urmează să se efectueze după momentul vorbirii, dar înaintea altei acțiuni viitoare, prezentă în aceeași frază (Nu vom putea ajunge la o concluzie definitivă până nu vom fi demonstrat…) sau în contextul mai larg: Până atunci își va fi făcut efectul.

Perifraze care exprimă viitorul

Mai sunt și câteva perifraze incomplet gramaticalizatePană Dindelegan 2013, p. 39..

Una dintre acestea exprimă o acțiune posterioară acțiunii verbului regent la un timp trecut: Nimeni nu știa atunci că el avea să devină scriitorul cu cel mai mare succes din generația saCojocaru 2003, p. 151..

Alta exprimă o acțiune viitoare apropiată de momentul vorbirii: Urmează să plec la țarăMoldovan 2001, p. 319..

Cu imperfectul lui a urma, acțiunea este raportată la un moment din trecut: Urma să plec…

Modul conjunctiv

Morfemul specific al conjunctivului este conjuncția săSecțiune după Avram 1997, pp. 233–236..

Prezentul conjunctiv