Răscoala țărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8 februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit treptat în toată țara. Răscoala a fost suprimată de forțele de ordine trimise de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu morți și răniți. Cauzele sunt, încă, controversate: au fost ani cu recolte mult mai slabe (ex. 1899, 1904), țărănimea își mărea constant suprafața agricolă, în detrimentul marii proprietăți, marea majoritate a țărănimii nu participă la revoltă, indivizi ce nu erau muncitori agricoli participă la evenimente, au fost mobilizați zeci de mii de țărani, ca soldați, ce nu au susținut revolta, din contră. Aceste aspecte nu scuză însă nici represiunea brutală care a urmat și nici numărul de morți.
După modul cum s-a extins și conform declarațiilor celor ce au luat parte la evenimente, socialiștii au avut un rol important în organizarea de agitatori și propagandă (ex. Adevărul, pe atunci de factură socialistă, ziarul Dimineața, C. Mille, Dobrogeanu Gherea, Octav Băncilă, Cristian Rakovski, etc), pe modelul celor executate în Imperiul Rus.
Cauze În acea perioadă, în teritoriile românești (ale României până în 1918: Țara Românească și Moldova) țăranii dețineau pământul în comun"The Market, Tradition and Peasant Rebellion: The Case of Romania in 1907". Author(s): Daniel Chirot and Charles Ragin. Source: "American Sociological Review", Vol. 40, No. 4 (Aug., 1975), pp. 428-444. Published by: American Sociological Association. și acesta nu putea fi înstrăinat, iobăgia era absentă și taxele percepute de domnitori de la țărani erau destul de mici, majoritatea fondurilor provenind din taxele vamale de tranzit sau import-export. Invazia și cucerirea principatelor de către turcii otomani va duce la schimbarea radicală, în sensul rău, a situației pre-existente: în căutare de fonduri pentru plata tributului, clasa boierească va introduce birul și iobăgia (servitutea, statutul de șerb). La mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru o scurtă perioadă, iobăgia a fost abolită, însă instituția corvoadei a rămas; iobăgia va fi reintrodusă o dată cu transformarea agriculturii dintr-o formă agro-pastorală într-o agricultură cerealieră, destinată exporturilor, la începutul secolului al XIX-lea. Odată cu deschiderea comerțului în Marea Neagră de către vasele de război britanice, franceze și rusești, în 1828 (după bătălia navală de la Navarino), și perspectiva atrăgătoare a exporturilor, boierii români devin proprietarii pământurilor din simpli colectori de taxe. thumb|right|250px|Ștefan Luchian, La împărțitul porumbului, care reprezintă un grup de țărani îndreptându-se spre conac pentru a primi rațiile de porumb. Iobăgia este din nou abolită odată cu reforma agrară din 1864, care transformă definitiv pământul în proprietate privată, satele devălmașe (proprietatea comună a pământului) fiind desființate. Cu această ocazie boierii au primit pământul cel mai fertil, țăranii posedând prea puțin pentru a putea supraviețui de pe lotul lor de pământ, obligați fiind astfel să muncească pe pământul boierilor pentru o cotă-parte din recoltă. Acest sistem agrar permitea boierilor să exporte cereale, sistemul astfel constituit fiind numit neo-iobăgie (Mytrani, 1951:27): țăranii erau obligați să muncească întâi pământul boierilor, și doar după aceea pe propria fâșie de pământ. Asta făcea ca, în perioada recoltei, țăranii să fie obligați să muncească întâi pentru profitul boierilor, și doar după aceea și dacă mai rămânea timp, înainte de îngheț sau ploi devastatoare, să culeagă și recolta de pe propriul lor pământ. Țăranii își asumau astfel cele mai mari riscuri în agricultură, aceștia folosind propriile lor unelte pentru muncă, adesea fiind obligați să împrumute cereale la niveluri cămătărești de dobândă, pentru a-și hrăni familiile și a-și asigura semințele pentru semănatul din primăvara următoare. Sistemul asigura astfel îndatorarea din ce în ce mai accentuată a țărănimii. În plus, prin măsurători incorecte, țăranii erau adesea pur și simplu furați de către oamenii boierilor (arendași), administrația lăsând însă furtul nepedepsit, pentru că trăgea avantaje din situația dată, ea fiind de partea arendașilor.pp.472-472 ("Chestia țărănească. Răscoala din 1907") în "Istoria Românilor Din Cele Mai Vechi Timpuri Până La Moartea Regelui Ferdinand I" de Constantin C. Giurescu (Ed. Cugetarea — Georgescu Delafras, 1943). (citat păstrând ortografia originală a lucrării: " Se adăoga apoi sistemul nenorocit al arendărilor, foarte mulți dintre latifundiari ne lucrându-și direct pământul, ci dându-l pe mâna arendașilor, în bună parte Evrei (43%!) care aveau interesul să scoată cât mai mult de pe moșii. De aci, o exploatare, adesea neomenoasă, a țăranilor, socotindu-li-se ziua de muncă la un preț redus, luându-li-se, în schimb, dobânzi cămătărești la avansurile pentru hrană, sporindu-li-se dijma (până la una din două!) și, nu arareori, făcându-li-se și măsurători nedrepte. Administrația, cointeresată, era de partea arendașilor.") În 1905, aproximativ jumătate (48,7%) din pământul cultivabil era în proprietatea a 0,6% dintre proprietarii de pământ, acest teren cultivabil fiind în proprietatea coroanei (monarhului), a câtorva mii de familii de boieri care-și duceau viețile în capitală și marile orașe, și a Bisericii Ortodoxe Române (mânăstirilor), în timp ce restul de 95,4% din proprietari (aproximativ un milion de familii) erau țărani, aceștia deținând 51,3% din pământul arabil. Sistemul agrar din perioada premergătoare Marii Răscoale (1907 a fost doar una dintr-o serie de răscoale țărănești, care au fost însă reprimate în fașă, ele necăpătând caracterul general al celei mai mari dintre ele: 1888, 1889, 1900) mai avea o trăsătură care a fost de natură de a duce exploatarea țărănimii până peste limitele suportabilului: totalitatea pământurilor în proprietatea coroanei și majoritatea pământurilor în proprietatea Bisericii Ortodoxe erau date în arendă, la fel ca cea mai mare parte din pământul aflat în proprietatea boierilor; aproape 59% din întreg pământul arabil al moșierilor se afla în regim de arendă. Arendașul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie și administrație, încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea țăranilor. În Moldova, de unde a izbucnit răscoala, 40% dintre arendași erau evrei și alți 10% indivizi de altă etnicitate decât cea română. În România anului 1905, neo-iobăgia prevala și disparitatea între marea și mica proprietate era fără egal în Europa, chiar și atunci când considerăm Rusia."Réformes agraires et tensions ethniques en Europe centrale et orientale. Author(s): Christian Giordano. Source: Études rurales, No. 159/160, Exclusions (Jul. - Dec., 2001), pp. 205-228. Published by: EHESS. - "În orice caz, autorii sunt de acord că doar în câteva decenii s-au instaurat condițiile de neoiobăgie și că în jurul lui 1905, în România, între mica și marea proprietate, disaparitatea depășea ceea ce putea fi întâlnit în alte țări europene, Rusia inclusiv." ("En tout cas les auteurs s'accordent à dire qu'en quelques décennies seulement, des conditions de néo-servage s'étaient instaurées et que, vers 1905, en Roumanie, entre la grande et la petite propriété, la disparité dépassait celle des autres états européens, la Russie comprise [Creangă 1914; Mitrany op. cit. : 63 sq.; Roberts op. cit. : 6]. David Mitrany résume, à juste titre, que la société et l'économie des campagnes roumaines au début du XXe siècle étaient un mélange particulier de servage féodal et de capitalisme [op. cit. : 80]. ")
Majoritatea marilor proprietari funciari în anii premergători răscoalei preferau să locuiască în orașe, și nu doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, la rândul lor, încercau să obțină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă țăranii formau până la 80% din populația României și circa 60% aveau pământ foarte puțin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil. În opinia majorității experților, chiar și după mai bine de un deceniu de la marea răscoală, România rămânea o țară primitivă, cu un analfabetism situat undeva între 43 și 60 procente, cu o mortalitate infantilă de 17,4 %, un venit pe cap de locuitor de 60 dolari, în care 80 % din populație trăia sub limita sărăciei,”In 1918, Romania was a primitive country, where between 43 and 60 per cent of the population were illiterate, infant mortality ran at 17.4 per cent, and the annual per capita income was sixty dollars. Productivity was extremely low, industry at an embryonic stage, protective tariffs were very high, and most experts agree that 80 per cent of the population lived below the poverty line.” - Zvi Yavetz, „An Eyewitness Note: Reflections on the Rumanian Iron Guard”, Journal of Contemporary History, Vol. 26, No. 3/4, republicat în The Impact of Western Nationalisms: Essays Dedicated to Walter Z. Laqueur on the Occasion of His 70th Birthday (Sep., 1991), pp. 597-610, Published by: Sage Publications, Ltd. țăranii fiind marile victime și perdanți ai sistemului.pp.472-472 ("Chestia țărănească. Răscoala din 1907") în "Istoria Românilor Din Cele Mai Vechi Timpuri Până La Moartea Regelui Ferdinand I" de Constantin C. Giurescu (Ed. Cugetarea — Georgescu Delafras, 1943). (citat păstrând ortografia originală a lucrării: "[…] țărănimea se afla într'o situație grea, având un standard de viață foarte coborît. Pricina de căpetenie era lipsa de pământ, repartiția defectuoasă a proprietății : în timp ce 4171 de proprietăți mari însumau 3.787.192 hectare, 1.015.302 țărani stăpâneau numai 3.319.695 hectare, acestora din urmă revenindu-le așadar circa trei hectare de cap. Proprietatea mijlocie (între 10-100 hectare) reprezenta 861.414 hectare. Era, prin urmare, o izbitoare disproporție : peste un milion de țărani stăpâneau mai puțin pământ decît câteva mii de proprietari mari. ") Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din Regatul României.Although he was well aware of the disastrous condition of the Romanian peasantry, he refused to examine its causes. He wrote: There is no doubt that our peasantry is the most backward in all of Europe; in no other country, not even in Turkey has the peasantry been left so far behind as the peasantry in the Romanian kingdom. - Radu Ioanid, „Nicolae Iorga and Fascism”, Journal of Contemporary History, Vol. 27, No. 3 (Jul., 1992), pp. 467-492, Published by: Sage Publications, Ltd. Stable URL: