Istoria limbii române în Republica Moldova

thumb|300px|Învățătoare și elevi la o școală rurală din Basarabia în perioada interbelică Istoria „limbii moldovenești” se referă la istoria limbii române în regiunile istorice și politice Basarabia și Transnistria, unde limba română purta în mod oficial numele de „limba moldovenească”.

Situația limbii vorbite în Moldova înainte de 1812 Domnul Lațcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a națiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii și valahii „au aceleași limbă și obiceiuri”Cronica lui Jan Długosz ISBN 1-901019-00-4, p. 593. Trimiteri la o așa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopisețul Țării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi și vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că popoare din neamul românesc trăiesc în Moldova, Muntenia și ținuturile ungurești și mai notează că, deși oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei își numesc limba „românească” (adică un dialect al limbii latine orientale), nu „moldovenească”.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că valahii și valahii transilvăneni vorbesc o limbă similară cu cea a moldovenilor. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte moldovenești au rădăcini dacice.

Rusificarea limbii în Basarabia ocupată de Imperiul Rus

În primii ani ai ocupației țariste de după 1812, peste 95% din populația regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituțiile basarabene, alături de limba rusă.

Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.Heitmann, K., 1989, Moldauisch. In Holtus, G., Metzeltin, M. și Schmitt, C. (eds), Lexicon der Romanschinen Linguistik, vol. 3, Tübingen, pp. 508-521.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.

Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.

Statutul limbii române în timpul stăpânirii rusești Situația lingvistică din Basarabia din 1812 până în 1918 a evoluat de la bilingvism până la impunerea unei singure limbi oficiale, limba rusă. Limba rusă a căpătat statut de singură limbă oficială, în timp ce limba română era limba majorității populației. Evoluția acestei situații și inventarea noii limbi moldovenești poate fi împărțită în cinci perioade. Lidia Colesnic-Codreanca. Limba Română în Basarabia. Studiu sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă (1812–1918) Chișinău, Editura Museum, 2003.

Prima fază: 1812–1828 Perioada 1812–1828 a fost una de bilingvism funcțional. Deși limba rusă avea o poziție privilegiată, limba română era folosită în special în domeniile administrației publice, învățământului public (în special cel religios) și culturii. În anii care au urmat imediat anexării Basarabiei, păstrarea limbii și obiceiurilor naționale deveniseră foarte importante. La Seminarul teologic din Chișinău, deschis în 1813, a fost publicată o gramatică a limbii române, iar imprimeriile din Chișinău au început tipărirea de carte religioasă în limba română.

A doua fază: 1828–1843 Perioada 1828–1843 a fost una a bilingvismului parțial diglosic. În această perioadă, a fost interzisă folosirea limbii române în administrație. Româna a fost exclusă din codul civil, dar a continuat să fie folosită în învățământ, dar numai ca un subiect separat. Au fost publicate manuale bilingve, așa cum a fost gramatica româno-rusă Bucoavne a lui Iacob Ghinculov. Cărțile religioase și predicile de duminică din biserici au rămas singurele forme de manifestare publică a limbii române. Până în 1843, înlocuirea limbii române din administrație a fost completă.

A treia fază: 1843–1871 Perioada dintre 1843 și 1871 a fost aceea a asimilării. Limba română a mai continuat să fie obiect de studiu până în 1866 la Liceul regional, până în 1867 la Seminarul teologic și până în 1871 în școlile primare din teritoriu. După acest moment, studierea limbii române a fost interzisă prin lege.

A patra fază: 1871–1905 Perioada 1871–1905 a fost una de monoglotism oficial în rusă. Orice folosire publică a limbii române a fost înlocuită cu limba rusă. Româna a continuat să fie folosită doar în familie și între prieteni. Aceasta a fost una dintre perioadele cu cel mai înalt grad de asimilare din Imperiul Rus. În 1872, Pavel Lebedev a ordonat ca toate documentele bisericești să fie scrise exclusiv în limba rusă, iar, în 1882, tiparnița bisericească din Chișinău a fost închisă din ordinul Sfântului Sinod.

A cincea fază: 1905–1917 Perioada 1905–1917 a fost una a creșterii conflictelor lingvistice, apărute odată ce redeșteptarea conștiinței naționale românești. În 1905 și 1906 zemstvele basarabene au cerut reintroducerea limbii române ca „limbă obligatorie de studiu” și „libertatea de studiere în limba maternă (română)”. În același timp, au început să apară primele ziare în limba română: Basarabia (1906), Viața Basarabiei (1907), Moldovanul (1907), Luminătorul (1908), Cuvînt moldovenesc (1913), Glasul Basarabiei (1913). Din 1913, Sfântul Sinod a permis „bisericilor din Basarabia să folosească limba română”.

Limba moldovenească a fost o invenție a acestor timpuri, scopul statului țarist fiind acela al creării unei limbi care să se deosebească cel puțin prin nume de limba română. Cu toate acestea, Ștefan Margeală, care publica în 1827 un dicționar biligv, afirma în prefață că lucrarea sa dorește „să ofere celor 800 000 de români care trăiesc în Basarabia,... ca și milioanelor de români care trăiesc de cealaltă parte a Prutului, posibilitatea cunoașterii limbii ruse și, de asemenea, fiind destinată rușilor care doresc să studieze limba română”. În 1865, Ioan Doncev, în prefața abecedarului său și a manualului de gramatică, afirma că moldoveneasca este valaho-română, ori română. Totuși, după această dată, termenul „limba română” apare numai sporadic în corespondența autorităților școlare. În mod gradual, limba moldovenească devine singura denumire acceptată pentru limba vorbită de majoritatea populației băștinașe. Această situație s-a dovedit folositoare pentru cei care doreau o separație culturală a Basarabiei de România. Deși se referă la o altă perioadă istorică (cea de după 1991), afirmația lui Kl. Heitmann este valabilă și pentru ce s-a întâmplat la sfârșitul secolului al XIX-lea începutul celui de-al XX-lea: „Teoria a două limbi — română și moldovenească — a servit atât la Moscova, cât și la Chișinău, pentru combaterea veleităților naționaliste ale Republicii Moldova, fiind în fapt o acțiune împotriva naționalismului românesc” (Heitmann, 1965). Obiectivele ale politicii lingvistice rusești în Basarabia s-a schimbat de la interzicerea limbii române la dialectizarea ei. A. Arțimovici, un funcționar superior al Departamentului Educației cu sediul la Odessa, scria într-o scrisoare către Ministerul Instrucțiunii Publice (11 februarie 1863): „Opinia mea este că va fi greu de oprit populația românească din Basarabia să folosească limba din principatele învecinate, unde populația românească concentrată poate dezvolta limba bazată pe elementele ei latine, care nu sunt bune pentru limba slavă. Direcțiile guvernamentale legate de acest caz, care urmăresc să creeze un nou dialect in Basarabia, mai puternic bazat pe limba slavă, vor fi, așa cum se va vedea, fără folos: nu putem sili profesorii să predea o limbă care va muri curând în Moldova și Valahia... părinții nu vor dori ca urmașii lor să învețe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc în mod curent”. Deși anumiți oficiali, asemeni lui Arțimovici, și-au dat seama că dezvoltarea unui dialect diferit de limba vorbită în Principatele Unite nu va fi niciodată o încercare încununată de succes, cei mai mulți funcționari guvernamentali țariști, „urmărind țelul îndeplinirii politicii guvernului, au numit în mod tendențios limba majoritară moldovenească, chiar și in contextele în care română se folosise întotdeauna până atunci”.

Începuturile limbii moldovenești thumb|250px|Harta României din 1924. România cuprindea la acea dată cea mai mare parte a ceea ce este azi Republica Moldova. Pe malul stâng al Nistrului se află RSSA Moldovenească (1924–1940), care este azi în cea mai mare parte regăsită în Transnistria. thumb|right|255px|Harta graiurilor din limba dacoromână.

Teritoriul Basarabiei, care formează cea mai mare parte a Republicii Moldova din zilele noastre, și care reprezintă partea estică a regiunii istorice a Principatului Moldova, a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 și a rămas sub stăpânirea rușilor până în 1917. În 1918, Basarabia s-a unit cu România.

În Uniunea Sovietică, autoritățile comuniste au luat în 1924 inițiativa creării RSSA Moldovenești în cadrul RSS Ucrainene. Autoritățile au proclamat că limba vorbită de moldoveni este „limba moldovenească”, după cum pare, pentru a da regiunii o identitate separată de cea română.Grenoble (2003), pp. 89-93 Alfabetul latin, care fusese folosit pentru scrierea limbii în ultimii 80 de ani a fost înlocuit cu o versiune a alfabetului chirilic, derivată din alfabetul rus. Justificarea autorităților a fost aceea că, în urmă cu 80 de ani, limba fusese scrisă cu alfabetul chirilic. (Vezi și: alfabetul moldovenesc).

După 1944, când Basarabia a ajuns din nou sub stăpânire rusească, refugierea unei părți a populației băștinașe în România, deportările etnicilor români din Basarabia și încurajarea așezării în noua republică sovietică a cetățenilor din restul URSS-ului, a făcut ca în RSS Moldovenească să apară mari comunități de rusofoni. În perioada sovietică, moldovenii au fost încurajați să învețe limba rusă ca premisă obligatorie pentru accesul la învățământul superior, la un statut social și politic superior. Toate aceste acțiuni au dus la proliferarea împrumuturilor lingvistice rusești în limba băștinașilor.

Românizatorii și originaliștii În perioada de existență a RASS Moldovenești a existat o dispută între suporterii convergenței limbilor moldovenești și române — numiți românizatori sau româniști — și oponenții acesteia, originaliștii sau moldoveniștii.

În 1926, la scurtă vreme după crearea RASS Moldovenești, un grup de intelectuali în frunte cu cel mai cunoscut lingvist din regiune, L. A. Madan, promotor al moldovenismului, și-a început activitatea de elaborare a normelor „limbii moldovenești”. Pentru elaborarea acestor norme a fost folosit graiului moldovenesc vorbit de moldovenii transnisteni, plin de cuvinte ucrainene și ruse. Madan a folosit „metoda științifică” a „mărsului în popor”, concretizată prin mari campanii de culegere a cuvintelor specifice graiului moldovenesc. Madan avea să declare:

Tot el avea să scrie în 1926 în ziarul Plugarul Roș: