Genocidul grecilor, inclusiv genocidul pontic, a fost uciderea sistematică a populației creștine, desfășurat în Anatolia în timpul Primului Război Mondial și al perioadei imediat următoare (1914-1922) în baza apartenenței religioase și etnice. A fost instigat de guvernul Imperiului Otoman și de mișcarea națională turcă împotriva populației grecești indigene din Imperiu și a cuprins masacre, deportări forțate cu , expulzări sumare, execuții arbitrare și distrugerea monumentelor culturale, istorice și religioase creștine ortodoxe. Potrivit diferitelor surse, câteva sute de mii de greci otomani au murit în această perioadă. Majoritatea refugiaților și supraviețuitorilor au fugit în Grecia (crescând cu peste un sfert populația anterioară a Greciei).Howland, Charles P. "Greece and Her Refugees", Foreign Affairs, Consiliul pentru Relații Externe. July 1926. Unii, în special cei din provinciile de est, s-au refugiat în Imperiul Rus învecinat.
Până la sfârșitul anului 1922, majoritatea grecilor din Asia Mică au fugit sau au fost uciși. Cei care au rămas au fost transferați în Grecia în condițiile ultimului schimb de populației între Grecia și Turcia din 1923, care a formalizat exodul și a împiedicat întoarcerea refugiaților. Alte grupuri etnice au fost atacate în mod similar de Imperiul Otoman în această perioadă, între care asirienii și armenii, iar unii cercetători și organizații au recunoscut aceste evenimente ca parte a aceleiași politici de genocid.., containing both the IAGS and the Swedish resolutions.
Aliații din Primul Război Mondial au condamnat masacrele sponsorizate de guvernul otoman drept crime împotriva umanității. Mai recent, a adoptat o rezoluție în 2007, recunoscând drept genocid campania otomană împotriva minorităților creștine din Imperiu, inclusiv a grecilor. Și alte organizații au adoptat rezoluții care recunosc drept genocid campania otomană împotriva acestor minorități creștine, așa cum au făcut-o parlamentele din Grecia, Cipru, Suedia, Armenia, Țările de Jos, Germania, Austria și Republica Cehă.
Context La izbucnirea Primului Război Mondial, Asia Mică era diversă din punct de vedere etnic, populația sa cuprinzând turci și azeri, precum și grupurile autohtone care locuiau în regiune înainte de cucerirea turcească, anume grecii pontici, grecii caucazieni, , armenii, kurzii, zaza, georgienii, cerchezii, asirienii, evreii, și lazii.
Printre cauzele campaniei turcești împotriva populației creștine vorbitoare de limbă greacă s-a numărat teama că aceasta ar fi salutat dușmanii Imperiului Otoman ca eliberatori, și credința din rândul unora dintre turci că, pentru a forma o țară modernă în epoca naționalismului, este necesară înlăturarea de pe teritoriul ei a tuturor minorităților care ar putea amenința integritatea unei națiuni turce bazate pe etnie.
Potrivit unui atașat militar german, ministrul de război otoman Ismail Enver a declarat în octombrie 1915 că dorește să „soluționeze problema greacă în timpul războiului ... în același mod în care el cred[e] că rezolv[ă] problema armenească”, referindu-se la genocidul armean. (Germania și Imperiul Otoman erau aliați imediat înainte și în timpul Primului Război Mondial). La , cancelarul Germaniei Theobald von Bethmann-Hollweg raporta că:
Originea minorității grecești miniatura| Zonele cu prezență a grecilor anatolieni în 1910. Vorbitorii de greacă demotică cu galben. cu portocaliu. cu verde și orașele individuale indicate.Dawkins, R. M. Modern Greek in Asia Minor. A study of dialect of Silly, Cappadocia and Pharasa. Cambridge University Press, Cambridge 1916 (online version) Prezența grecească în Asia Mică datează cel puțin de la sfârșitul Epocii Bronzului (1450 î.e.n.). Poetul grec Homer a trăit în regiune în jurul anului 800 î.e.n. Geograful Strabon menționează Smyrna ca fiind primul oraș grecesc din Asia Mică, și numeroase figuri grecești antice erau originare din Anatolia, între care matematicianul Thales din Milet (secolul al VII-lea), filosoful presocratic Heraclit din Efes (secolul al VI-lea î.e.n.) și fondatorul cinismului Diogene din Sinop (secolul al IV-lea î.e.n.). Grecii denumeau Marea Neagră „Euxinos Pontos” sau „marea ospitalieră” și, începând cu secolul al VIII-lea î.e.n., ei au început să navigheze de-a lungul țărmurilor ei și să se stabilească de-a lungul coastei Anatoliei. Cele mai notabile orașe grecești de la Marea Negre erau Trebizonda, Sampsounta, Sinope și Heraclea Pontica.
În perioada elenistică (334 î.e.n.–secolul I î.e.n.), care a urmat cuceririlor lui Alexandru cel Mare, cultura și limba greacă au început să domine chiar și în interiorul Asiei Mici. regiunii a accelerat sub dominația romană și bizantină timpurie, iar din primele secole ale erei noastre, limbile anatoliene locale de origine indo-europeană au dispărut, fiind înlocuite de greaca comună. Din acest punct până la sfârșitul Evului Mediu, toți locuitorii indigeni din Asia Mică practicau creștinismul (numit ortodox răsăritean după Marea Schismă cu catolicii din 1054) și vorbeau greaca drept limbă maternă.
Cultura grecească rezultată în Asia Mică a înflorit în timpul unui mileniu de dominație (secolul al IV-lea–secolul al XV-lea e.n.) sub Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) predominant elenofon. Cei din Asia Mică au constituit cea mai mare parte a creștinilor ortodocși vorbitori de limbă greacă; astfel, numeroase figuri grecești recunoscute în antichitate târzie, Evul Mediu și Renaștere proveneau din Asia Mică, între care Sfântul Nicolae (270–343 e.n.), retoricianul Ioan Chrysostomos (349–407 e.n.), arhitectul Hagiei Sophia Isidor din Milet (secolul al VI-lea e.n.), mai multe dinastii imperiale, inclusiv (secolul al X-lea) și Komnenos (secolul al XI-lea), și savanții renascentiști Gheorghe din Trebizonda (1395–1472) și Bessarion (1403–1472).
Astfel, când popoarele turcice au început cucerirea medievală târzie a Asiei Mici, cetățenii greci bizantini erau cel mai mare grup de locuitori de acolo. Chiar și după cuceririle turcești ale interiorului, coasta muntoasă a Mării Negre din Asia Mică a rămas inima unui stat grecesc creștin, Imperiul din Trapezunt, până la căderea lui definitivă în mâinile turcilor otomani în 1461, la un an după cucerirea otomană a regiunii europene denumită acum Grecia. În următoarele patru secole, localnicii greci din Asia Mică au devenit treptat o minoritate în aceste ținuturi, în timp ce membrii comunității lor au suferit turcificarea, convertindu-se la islam pentru a scăpa de obligațiile fiscale oneroase și limitările legale impuse minorităților religioase sau pur și simplu pentru a asimila cultura turcă dominantă acum.
Evenimente
După Războaiele Balcanice + Numerele totale ale populației pentru grecii otomani din Anatolia Recensământul grecesc (1910-1912) Recensământul otoman (1914) Soteriade (1918) afirmă că 1918 Harta etnologică ce ilustrează elensmul în Peninsula Balcanică și Asia Mică, întocmită de arheologul grec Georgios Soteriades, este un exemplu al practicii uzuale de umflare a numărului grupului etnic ce trăiește în teritoriile disputate la Conferința de Pace de la Paris. Hüdavendigâr (Prousa) 262319 184424 278421 Konya (Ikonio) 74539 65054 66895 Trabzon (Trebizonda) 298183 260313 353533 Ankara (Angora) 85242 77530 66194 Aydin 495936 319079 622810 Kastamonu 24349 26104 24937 Sivas 74632 75324 99376 İzmit (Nicomedia) 52742 40048 73134 Biga (Dardanele) 31165 8541 32830 Total 1399107 1056357 1618130 Începând cu primăvara anului 1913, otomanii au implementat un program de expulzări și migrații forțate, concentrându-se asupra grecilor din regiunea Mării Egee și a Traciei de Est, a căror prezență în aceste zone a fost considerată o amenințare la adresa securității naționale. Guvernul otoman a adoptat un dublu discurs, care îi permitea să nege responsabilitatea și cunoașterea prealabilă a acestei campanii de intimidare, în timp ce satele creștine erau golite. Implicarea în anumite cazuri a funcționarilor militari și civili locali în planificarea și executarea actelor de violență și a jafurilor anti-grecești i-a determinat pe ambasadorii Greciei, ai Marilor Puteri și Patriarhia să adreseze plângeri Înaltei Porți. În semn de protest împotriva inacțiunii guvernamentale în fața acestor atacuri și a așa-numitului „boicot musulman” al produselor grecești începute în 1913, Patriarhia a închis bisericile și școlile grecești în iunie 1914. În urma presiunii interne, a efectuat o vizită în Tracia în aprilie 1914, iar mai târziu în Marea Egee, pentru a cerceta rapoartele și a încerca să atenueze tensiunile bilaterale cu Grecia. În timp ce pretindea că nu are nicio implicare și că nu știe de aceste evenimente, Talaat s-a întâlnit cu , șeful operației de „purificare” a litoralului Mării Egee, în timpul călătoriei sale și l-a sfătuit să aibă grijă să nu fie „vizibil”.
Unul dintre cele mai grave atacuri ale acestei campanii a avut loc în noaptea de , la (în ), un oraș din Anatolia de Vest, de lângă Smyrna, unde trupele neregulate turcești au , ucigând 50 sau 100Turks Slay 100 Greeks. The New York Times, June 17, 1914. de civili și determinând populația să fugă în Grecia. Martorul ocular francez Charles Manciet a afirmat că atrocitățile la care a asistat în Phocaea erau de natură organizată, menite să încercuiască populațiile țărănești creștine din regiune.A Multidimensional Analysis of the Events in Eski Foça (Παλαιά Φώκαια) on the period of Summer 1914-Emre Erol Într-un alt atac asupra așezării Serenkieuy, din districtul Menemen, sătenii au format grupuri de rezistență armate, dar numai câțiva au reușit să supraviețuiască, după ce au fost învinși de numeroasele bande neregulate musulmane. În timpul verii aceluiași an, (), asistată de oficialități ale guvernului și armatei, a recrutat bărbați greci de vârstă militară din Tracia și Anatolia de Vest în în care au murit sute de mii de oameni. După ce au fost trimiși sute de kilometri în interiorul Anatoliei, acești recruți au fost folosiți la construcția de drumuri, construcții, excavări de tuneluri și alte lucrări de teren; dar numărul lor a fost redus drastic prin privațiuni și maltratări și prin masacre efective comise de către paznicii otomani. miniatura| în flăcări, în timpul comis de trupe neregulate turcești în iunie 1914. În urma unor acorduri similare cu Bulgaria și Serbia, Imperiul Otoman a semnat un mic acord de schimb voluntar de populație cu Grecia la . Un alt astfel de acord a fost semnat la pentru schimbul unor „turci” (adică musulmani) din Grecia cu unii greci din Aydin și Tracia de Vest, după ce turcii i-au izgonit pe acești greci de la casele lor ca răspuns la anexarea mai multor insule de către Grecia. Schimbul nu a fost niciodată finalizat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. În timp ce discuțiile privind schimburile de populație erau încă în desfășurare, unitățile de au atacat satele grecești, forțându-i pe locuitorii acestora să renunțe la casele lor pentru Grecia, și înlocuindu-i cu refugiații musulmani.
Expulzarea forțată a creștinilor din Anatolia de Vest, în special a grecilor otomani, are multe asemănări cu politica față de armeni, așa cum observau ambasadorul SUA Henry Morgenthau și istoricul Arnold Toynbee. În ambele cazuri, au jucat un rol și anumiți oficiali otomani, precum Șükrü Kaya, și . Au fost implicate unități ale organizației speciale și batalioane de muncă; și a fost implementat un plan dublu, combinând violența neoficială, sub acoperirea politicii de stat privind populația. Această politică de persecuție și purificare etnică a fost extinsă și în alte părți ale Imperiului Otoman, inclusiv în comunitățile grecești din Pont, Capadochia și Cilicia.
Primul Război Mondial thumb|upright|Elenismul în Peninsula Balcanică și Anatolia de Vest în timpul și după Primul Război Mondial, cu câteva dintre zonele din Anatolia de Vest și Tracia de Est unde era concentrată populația greacă. Regiunea Pontică nu este reprezentată.