Armata Revoluționară Insurecțională a Ucrainei (în ), cunoscută și sub numele de Armata Neagră sau pur și simplu sub numele de Mahnovșciîna (în ), a fost o armată anarhistă formată în mare parte din țărani și muncitori ucraineniArmata Neagră, o forță anarhistă, avea și mulți membri evrei în rândurile sale. sub comanda celebrului anarhist Nestor Mahno în timpul Războiului Civil Rus din 1917–1922. Ei au protejat funcționarea „sovietelor libere” și a libertariene în Teritoriul Liber, o încercare de a forma o societate libertariană comunistă între 1918–1921 în timpul Revoluției din Ucraina.
Istorie stanga|miniatura|290x290px| Taceanka folosită de soldații Armatei Negre la muzeul din Huleaipole.
Nestor Mahno și Armata Insurecțională Anarhistă În timpul războiului civil rus au activat trupe de gherilă anarhiste ucrainene. Unele afirmau că sunt loiale statului ucrainean, dar altele nu recunoșteau nicio autoritate; toți luptau atât contra Armatei Albe, cât și contra celei Roșii cu o ferocitate egală în fazele inițiale ale Războiului Civil. Dintre toate grupurile anarhiste, cel mai cunoscut și de succes a fost cel al liderului anarhist țăran Nestor Mahno, alias Batko („Tatăl”), care a început operațiunile în sud-estul Ucrainei împotriva regimului Hetmanatului în iulie 1918. În septembrie, el a format Armata Revoluționară Insurecțională a Ucrainei sau Armata Neagră Anarhistă, cu arme și echipamente obținute în mare parte din retragerea forțelor austro-ungare și germane. În timpul Războiului Civil, Armata Neagră număra între 15.000 și 110.000 de oameniLe Banquet des Généraux, Articolul : Anarchy's Cossacks: Forțele armate de toate tipurile ale Armatei Negre au variat de-a lungul războiului. Frecvent, numeroși potențiali soldați anarhiști erau gata de luptă, dar Moscova refuza să le furnizeze puști și echipament. și era organizată pe linii convenționale, cu unități de infanterie, cavalerie și artilerie; bateriile de artilerie erau atașate la fiecare brigadă de infanterie. Cavaleria lui Mahno a încorporat atât forțe regulate, cât și neregulate (de gherilă), călare, și a fost considerată printre cele mai bine instruite și cele mai capabile din toate unitățile de cavalerie desfășurate de orice parte în Războiul Civil Rus.Le Banquet des Généraux, Anarchy's Cossacks
Guvernul bolșevic și comandanții Armatei Roșii denumeau adesea la Armata Neagră „forțele mahnoviste”, pentru că le refuzau explicit anarhiștilor ucraineni statutul de mișcare politică legitimă și demnă de a deține o armată. descria Armata Neagră Insurecțională a vremii (mai puțin cavaleria ei, care în mod normal se distanțase departe) astfel: „infanteria, când nu se lupta, conducea marșul armatei. . . [Armata Neagră folosea de asemenea căruțe trase de cai sau] . Fiecare dintre aceste vehicule, care erau trase de doi cai, îl transporta pe conducător pe scaunul din față și doi soldați în spatele lui. În unele secțiuni, pe scaunul dintre ele era instalată o mitralieră. Artileria ducea spatele. Un steag negru imens plutea deasupra primei trăsuri. Sloganurile Libertate sau Moarte și Țara țăranilor, uzinele muncitorilor erau brodate în argint pe cele două părți ale sale.Eikhenbaum, Vsevolod M. (Volin), The Unknown Revolution, 1917-1921: Book III: Struggle for the Real Social Revolution, Part II: Ukraine (1918-1921), Free Life Editions (1974),
Un principal obstacol în calea armatei anarhiste și unul pe care nu l-a depășit niciodată de-a lungul existenței sale a fost lipsa accesului la resursele de producție industrială primară, în special fabricile capabile să producă cantități mari de arme și muniție. Lipsită de transporturile de arme pe scară largă din partea guvernului bolșevic de la Moscova și fără centre de fabricație proprii pentru arsenal, Armata Neagră a fost nevoită să se bazeze pe capturi de depozite de muniții și provizii de la forțele inamice și să procure mâncare și cai de la populația civilă locală.
Răscoalele din Armata Roșie din Ucraina Până în mai 1919, guvernul bolșevic retrăsese majoritatea forțelor Armatei Roșii din Ucraina după . Restul de trupe ale Armatei Roșii care rămăseseră în diverse părți ale Ucrainei nu aveau încredere în comandanții lor și erau supărate din cauza retragerilor din Ucraina, pe care le considerau o defecțiune de la cauza revoluționară. La sfârșitul lunii iulie 1919, detașamentele Armatei Roșii, care numărau aproximativ 40.000 de soldați în Crimeea, s-au răsculat și și-au destituit comandanții; mulți au pornit să se alăture armatei negre anarhiste a lui Mahno. Răscoala a fost organizată de unii dintre tovarășii anarhiști ai lui Mahno, care au rămas comandanți în rândurile Armatei Roșii, între care Kalașnikov, Dermendji și Budanov; aceștia au pus la cale și transferul de forțe. Un număr mare de soldați ai Armatei Roșii au înaintat de la Novi Bug la Pomoșcinaia în căutarea Armatei Negre a lui Mahno, aducând cu ei, drept prizonieri, pe foștii lor comandanți: Kocerghin, Dîbeț și alții. Răsculații s-au alăturat forțelor Armatei Negre la Dobrovelîcikivka în comuna Herson la începutul lunii august 1919. Pentru guvernul bolșevic de la Moscova, această defecțiune a fost o lovitură majoră; întrucât nu mai rămăsese aproape nimic din Armata Roșie din sudul Ucrainei și Crimeea, influența bolșevică din zonă a dispărut.Arshinov, Peter, History of the Makhnovist Movement (1918-1921), Chapter 7, (1923)
Campania împotriva lui Denikin și a Armatei Albe Mahno și Armata Neagră anarhistă ucraineană, declarate la început „bandiți” și „nelegiuiți” de guvernul bolșevic al Moscovei, au fost salutate după ce generalul Anton Denikin a amenințat că va cuceri Moscova într-un drum spre oraș în 1919. După încheierea unui acord cu , Mahno și comandanții subordonați lui au pregătit întoarcerea Armatei Negre spre est și atacul împotriva Armatei Voluntarilor a lui Denikin și împotriva liniilor ei de aprovizionare, în speranța că va putea pătrunde.Arshinov, Peter, History of the Makhnovist Movement (1918-1921), Chapter 7, (1923)
Armata Neagră se retrăgea spre vest, prin Ucraina. În seara zilei de , ea s-a întors brusc spre est, atacând forțele principale ale armatei generalului Denikin. Prima ciocnire a avut loc seara târziu în apropierea satului Krutenkoe, unde prima brigadă de infanterie a Armatei Negre a înaintat spre pozițiile Armatei Albe. Trupele lui Denikin s-au retras pentru a ocupa poziții mai bune. La început, Denikin credea că mișcarea a fost o fentă sau o recunoaștere în forță și nu a răspuns, ajungând la concluzia că cea mai mare parte a armatei anarhiste se retrăgea spre vest. Cu toate acestea, în toiul nopții, toate trupele lui Mahno au început o ofensivă spre est. Principalele forțe ale Armatei Albe din zonă erau concentrate în apropierea satului Peregonovka; satul însuși era ocupat de unități anarhiste. A izbucnit o , iar forțele anarhiste ocupante au început să piardă teren, presate de întăriri ale Armatei Albe, incluzând regimente de infanterie compuse în mare parte din ofițeri tineri și fanatici anticomuniști. Personalul din cartierul general al lui Mahno, precum și toți cei din sat care puteau mânui o pușcă, s-au înarmat și s-au alăturat luptei. La apropierea forțelor de cavalerie ale lui Mahno, trupele Armatei Albe s-au retras din Peregonovka. O bătălie acerbă a avut loc în afara orașului, inclusiv cu lupte corp la corp. Un regiment alb a fost nevoit să se retragă, la început lent și ordonat, dar pe măsură ce luptele s-au mutat în apropierea râului Siniuha, retragerea a devenit o fugă dezordonată. Celelalte regimente, cuprinse de panică, le-au urmat. În cele din urmă toate trupele lui Denikin din zonă au fost dispersate; cei mai mulți au scăpat înotând peste râul Siniuha, dar sute de oameni au murit în râu și pe malurile sale.Arshinov, Peter, History of the Makhnovist Movement (1918-1921), Chapter 7, (1923)
După această victorie, trupele lui Makhno și-au propus să atace liniile de aprovizionare ale lui Denikin. Căderea Aleksandrovskului în mâinile Armatei Negre a fost urmată de Pologi, Guleai-Pole, Berdeansk, Melitopol și Mariupol. În mai puțin de două săptămâni, tot sudul Ucrainei fusese cucerit de trupele Armatei Negre. Ocupația lui Mahno în sudul Ucrainei, în special regiunile care se învecinează cu Marea Azov, a reprezentat curând o amenințare pentru întreaga ofensivă a lui Denikin, întrucât baza de aprovizionare a armatei lui Denikin se afla în regiunea dintre Mariupol și Volnovaha. Când Berdeanskul și Mariupolul au fost luate, imense depozite de muniții au fost capturate de forțele anarhiste. Deoarece toate căile ferate din regiune erau controlate de Armata Neagră, niciun material de război nu putea ajunge la forțele lui Denikin pe frontul de nord. Regimentele de rezervă ale Armatei Albe staționate în toată regiunea au primit ordin să rupă blocajul, dar au fost în schimb direcționate.Arshinov, Peter, History of the Makhnovist Movement (1918-1921), Chapter 7, (1923) dreapta|miniatura|320x320px| Grup de luptă al Armatei Negre, condus de Fedir Șcius (centru)