Andronic Cantacuzino sau Andronikos Kantakouzenos (uneori numit Andronie, în greacă: Ανδρόνικος Καντακουζηνός sau Ανδρόνικος Βηστιάρης, Andronikos Vistiaris;Ionescu, p. 291 în latină: Andronicus Cantacuzenus; ), cunoscut și sub numele de Mihaloğlu Derviș, a fost un întreprinzător și om politic grec din Imperiul Otoman, activ îndeosebi în Țara Românească și Moldova. Era fiul lui Mihail Cantacuzino Șeytanoğlu, un influent negustor al Imperiului Otoman, executat din ordinul sultanului Murad al III-lea în 1578. Silit să achite datoriile rămase în urma tatălui său și închis pentru scurt timp ca vâslaș pe o galeră, Andronic și-a refăcut averea prin comerț și intrigi politice.
În anii 1590, a continuat implicarea tatălui său în numirea domnilor din Țara Românească și Moldova, devenind protectorul și finanțatorul mai multor domni succesivi: Ștefan Surdul, Petru Cercel, Aron Tiranul și Petru Șchiopul au beneficiat de sprijinul său financiar. Începând din 1591, Andronic s-a implicat direct în administrarea ambelor țări. Integrat în rândurile boierimii moldo-muntene, a ocupat mai întâi dregătoria de vistiernic, iar apoi a devenit primul ban al Olteniei numit direct de otomani.
Ultimul domn al Țării Românești ales cu sprijinul lui Andronic, Mihai Viteazul, a avut și cea mai îndelungată domnie dintre cei susținuți de acesta, permițând țării să se răscoale împotriva suzeranității otomane. Răscoala l-a atras și pe Cantacuzino, care a scăpat de o condamnare la moarte pronunțată de otomani și s-a stabilit în Țara Românească împreună cu soția sa, Irina Rhali (sau Ralli). Ulterior, i-a slujit lui Mihai în calitate de ban, vistiernic și postelnic.
În punctul culminant al Războiului cel Lung, Cantacuzino a coordonat acțiunile diplomatice prin care a fost oficializată alianța Țării Românești cu Sfântul Imperiu Roman și cu Liga Sfântă. În timpul cuceririi Transilvaniei de către Mihai, el a rămas la București pentru a-l sprijini pe moștenitorul desemnat, Nicolae Pătrașcu. Potrivit unei opinii predominante în rândul istoricilor, Andronic a fost și unul dintre cei patru regenți ai Moldovei, după anexarea acesteia de către Mihai, la mijlocul anului 1600. Spre sfârșitul aceluiași an, pe măsură ce alianța lui Mihai cu Liga Sfântă începea să se destrame, Andronic a propus încheierea unei păci separate cu Imperiul Otoman. A fost trimis la Giurgiu pentru a o negocia, însă a fost răpit de otomani și, din acel moment, nu mai este menționat în izvoare. A fost ucis cel târziu în noiembrie 1601, fiind probabil decapitat în Moldova.
Andronic este strămoșul familiei Cantacuzino: ramura sa din Țara Românească a fost întemeiată de fiul său, Constantin Postelnicul, în timp ce frații acestuia s-au stabilit în Moldova. Înrudite prin căsătorii cu aristocrația locală, aceste ramuri s-au confruntat între ele și cu alte familii, dobândind o poziție proeminentă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Nepotul lui Andronic, Șerban, a fost domn al Țării Românești, iar un strănepot, Dumitrașcu, a fost domn al Moldovei. Un alt strănepot, Ștefan Cantacuzino, a fost ultimul domn al Țării Românești din perioada prefanariotă și a fost executat de otomani împreună cu tatăl său, Constantin Stolnicul. Din acel moment, familia a supraviețuit ca una dintre principalele componente ale unei „partide naționale”, care s-a opus influenței grecești și fanariote.
Biografie
Origini și tinerețe Tatăl lui Andronic a fost Mihail Cantacuzino, cunoscut îndeobște sub porecla Șeytanoğlu (din turcă: Fiul Satanei). Acest speculant comercial, proprietar de mine și arendaș de dări a inițiat și practica familiei de a influența numirea domnilor în Principatele Dunărene. Istoricul Neagu Djuvara susține că domnii Țării Românești și ai Moldovei erau, în fapt, clienții acestui întreprinzător „nemăsurat de bogat”.Djuvara, p. 28 Cronicarul Stephan Gerlach afirma chiar, în anii 1570, că Șeytanoğlu era adevăratul „stăpân al Țării Românești și al Bogdaniei”.Cazacu, p. 177; Iorga (1971), p. 120 Pe lângă controlul politic exercitat asupra celor două țări, se spune că Mihail „controla aproape întregul comerț cu sare din Țara Românească și Moldova”.Papademetriou, p. 200
Șeytanoğlu se considera urmaș al Cantacuzinilor, unul dintre cele mai importante neamuri aristocratice ale Imperiului Bizantin târziu. Atât observatorii din epocă, cât și istoricii moderni au descris adesea această descendență drept fictivă.Djuvara, pp. 130–131, 337 Unii cercetători au acceptat totuși revendicarea genealogică, potrivit căreia familia descindea din împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, din secolul al XIV-lea.Apetrei, pp. 231–234; Cazacu, pp. 163–164; Djuvara, pp. 28, 90–91, 337; Gane, pp. 93–94; Iorga (1931), pp. 7, 9, 13 & (1971), pp. 118–119, 124–127; Năstase, pp. 222, 223; Olar, p. 154; Papademetriou, pp. 197–199; Vergatti, pp. 230, 238 Mai mulți dintre acești autori sunt de acord că străbunicul lui Șeytanoğlu ar fi fost Gheorghe „Sachatai” (sau Sakatai), care era, la rândul său, strănepot al lui Ioan al VI-lea.Cazacu, pp. 163–164 În ansamblu, istoricul Tom Papademetriou consideră că reconstituirea acestei genealogii rămâne „dificilă”, neexistând nicio informație sigură cu privire la identitatea tatălui lui Șeytanoğlu.Papademetriou, pp. 195–199 Unele izvoare din epocă îi menționează totuși pe alți strămoși și membri ai familiei lui Andronic. Mai multe documente arată că Șeytanoğlu era rudă apropiată cu un Cantacuzino musulman, scribul Ahmed, care i-a succedat lui İbrahim Peçevi în funcția de defterdar al Dunării.Cazacu, pp. 179–180 Familia avea și o ramură ai cărei membri pretindeau că descind din Paleologi, Constantin Paleologu fiind considerat un presupus nepot de al lui Șeytanoğlu.Apetrei, pp. 228–229, 231–234, 243–244; Gane, p. 94; Iorga (1931), pp. 9–13, 16, 20; Stoicescu, p. 361 Șeytanoğlu, Andronic și alte persoane din ambele ramuri ale familiei foloseau sigilii însemnate cu acvila bicefală, preluată din simbolistica imperială bizantină.Apetrei, p. 234
Potrivit mai multor interpretări, grecul cunoscut sub numele de „Iane”, „Iani” sau „Ianiu”, implicat probabil în politica Țării Românești încă din anii 1550, în timpul domniei lui Pătrașcu cel Bun,Stoicescu, pp. 64–65 ar fi putut fi, de asemenea, un Cantacuzino. Acest Iane a fost probabil vistiernic al Moldovei în timpul lui Ioan Vodă cel Cumplit, după care a trecut în Țara Românească împreună cu Mihnea Turcitul și a devenit ban al Olteniei.Cazacu, pp. 174–175; Iorga (1931), pp. 13, 14; Stoicescu, pp. 41, 64, 312 Ulterior, Iane a fost trimis din nou la Istanbul ca sol diplomatic al ambelor principate, poziție care i-a permis să exercite o influență considerabilă asupra numirii domnilor și a dregătorilor curții.Cazacu, pp. 174–175; Iorga (1931), pp. 13–14 & (1971), pp. 123–124; Stoicescu, pp. 64–65; Vergatti, pp. 230, 238; Wasucionek, p. 86 Genealogistul Ioan C. Filitti respinge identificarea banului Iane cu familia Cantacuzino, descriindu-l drept un om de rând originar din Zagori.Gane, p. 139; Stoicescu, p. 64 Potrivit istoricului Radu Ștefan Vergatti, Iane era însă fratele lui Șeytanoğlu și unchiul lui Andronic.Vergatti, pp. 230, 238 Scriitorul Constantin Dapontes pare să sugereze că Iane era fratele mai mare al lui Andronic, dar această caracterizare este considerată inexactă de Nicolae Iorga.Iorga (1971), pp. 123–124 Acesta din urmă presupune că Iane și Mihail erau frați, deși observă că originile lui Iane sunt, în ansamblu, „mai îndoielnice”.Iorga (1931), pp. 13–15 Genealogistul Constantin Gane adoptă o poziție intermediară, susținând că Iane din Zagori a fost confundat cu adevăratul frate al lui Șeytanoğlu, Ioan. Potrivit lui Gane, atât Iane, cât și Ioan au ocupat dregătoria de ban, la intervale foarte apropiate.Gane, pp. 94, 139–141 miniatura|350x350px|Murad al III-lea primind ambasadori ai Sfântului Imperiu Roman. Gravură din 1608, realizată pentru relatarea lui Salomon Schweigger despre această vizită. Andronic s-a născut din prima căsătorie a lui Șeytanoğlu. Mama sa vitregă, de origine română, era fie fiica lui Mircea Ciobanul și a Doamnei Chiajna,Iorga (1931), p. 8 & (1971), pp. 119–120 fie, potrivit unei alte versiuni, fiica lui Mircea al III-lea Dracul.Cazacu, pp. 157–159, 170–173, 178 Andronic era unul dintre numeroșii copii ai familiei: Șeytanoğlu mai avea doi fii mult mai tineri, Dimitrie, născut în 1566, și Ioan, născut în 1570, precum și cel puțin două fiice, dintre care una era mai în vârstă decât Andronic.Iorga (1931), pp. 9, 13, 15 & (1971), pp. 120, 122. Vezi și Cazacu, pp. 171–172, 176, 178; Papademetriou, pp. 212–213 Andronic a primit o educație clasică în palatul tatălui său din Anhialo, unde a învățat să vorbească și să scrie în greacă, italiană, germană, neolatină și turcă otomană.Vergatti, pp. 230–231, 233 În primii ani ai fiului său, Șeytanoğlu a urmărit încheierea unei alianțe politice cu negustorii Rhali, căsătorind-o pe sora mai mare a lui Andronic cu un membru al acestei familii și oferindu-i o zestre de 40.000 de ducați.Iorga (1971), p. 120 O altă soră a întărit pretențiile genealogice ale familiei prin căsătoria cu Antonie Cantacuzino, un negustor din Hanatul Crimeii.Iorga (1931), pp. 9–11 În 1576, Șeytanoğlu a organizat căsătoria dintre Andronic și Irina, fiica negustorului Iacob Rhali din Edirne.Papademetriou, p. 213; Vergatti, p. 231
S-a căsătorit în iunie 1576 la Anchialis cu Irina, fiica lui Iacob RalliNicolae Iorga, Contribuțiuni la istoria Munteniei, p. 17-18 din Adrianopol, fiind cununați de patriarhul Iosif Arghiropoulos din Thesalonic. A avut 7 copii: Tudosia, Bălașa, Mihai, Dimitrie, Toma, Iordache și Constantin.
În vârstă de 25 ani la moartea tatălui său, Mihail Cantacuzino poreclit Șaitanoglu, Andronic fuge din Constantinopol cerând ajutor și protecție marelui vizir Mahomed Sököllü Pașa, prietenul tatălui său. Pentru câteva săptămâni ajunge vâslaș pe o galeră, după care este eliberat și i se permite să plece la sora sa, în Creta.Mihai-Bogdan Atanasiu, Ascendenții Cantacuzinilor din Țările Române, Constelații ieșene, anul II, nr. 2,(6), iunie 2007, p. 31
Pe 4 noiembrie 1601 este adus la Poartă capul unui anume Andronic Grecul.
Note
Bibliografie
Matei Cazacu, „Stratégies matrimoniales et politiques des Cantacuzène sous la Turcocratie (XVe–XVIe s.)", în Revue des Études Roumaines, Vol. XIX–XX, 1995–1996, pp. 157–181.
Aurora Ilieș, „Contribuții la biografia cronicarului Ion Neculce", în Anuar de Filologie, Vol. XV, 1964, pp. 165–168. Dimitrie Gh. Ionescu, „Precizări privind viața și activitatea stolnicului Constantin Cantacuzino", în Studii. Revistă de Istorie, Vol. 22, Issue 2, 1969, pp. 289–295. Iorga, Nicolae (1931). „Les grandes byzantines et l'idee byzantine en Roumanie", în Buletinul Secțiunii Istorice, Vol. XVIII, pp. 3–23.
Emil Lupu, „Ctitorii dispărute la curbura Carpaților în secolele XV–XVI (II)", în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Vol. XVIII, Issues 1–2, 2007, pp. 75–113. Ion-Radu Mircea, „Sur les circonstances dans lesquelles les Turcs sont restés en Valachie jusqu'au début du XVIIe siècle", în Revue des Études Sud-est Européennes, Vol. V, Nr. 1–2, 1967, pp. 77–86. D. Năstase, „L'idée impériale dans les pays Roumains et le «crypto-empire chrétien» sous la domination ottomane. État et importance du problème", în Byzantina Symmeikta, Vol. IV, 1981, pp. 201–250.
Maria-Venera Rădulescu, „Marcu, fiul principelui Petru Cercel (1583–1585). Cahle medievale descoperite la Cerbureni, jud. Argeș, și la Târgoviște, jud. Dâmbovița (Curtea Domnească și zona Bisericii Stelea)", în Muzeul Național, Vol. XXV, 2013, pp. 47–66.
Radu Ștefan Vergatti, „Mihai Viteazul și Andronic Cantacuzino", în Alamanah Bisericesc (Episcopia Giurgiului), 2013, pp. 229–240.
Categorie:Nașteri în 1553 Categorie:Decese în 1601 Categorie:Decese pe 4 noiembrie Categorie:Familia Cantacuzino Categorie:Greci din secolul al XVI-lea