Raphael Lemkin (în ; ) a fost un avocat de descendență poloneză-evreiască, cunoscut pentru conturarea cuvântului genocid și inițierea Convenției privind genocidul. Lemkin a inventat cuvântul genocid în 1943 sau 1944, de la genos (în greacă: familie, trib sau rasă) și -cide (în latină: ucidere). Viață Tinerețe Lemkin s-a născut Rafał Lemkin la 24 iunie 1900 în Bezwodne , un sat din Volkovyssky Uyezd din guvernoratul Grodno al Imperiului Rus (actuala Belarus). El a crescut într-o familie de evrei polonezi într-o fermă mare de lângă Wolkowysk și a fost unul dintre cei trei copii născuți de Józef Lemkin și Bella née Pomeranz.
Tatăl său a fost fermier, iar mama sa un intelectual, pictor, lingvist și student la filozofie, cu o colecție mare de cărți despre literatură și istorie.
Lemkin și cei doi frați ai săi (Eliasz și Samuel) au fost educați acasă de mama lor.
În tinerețe, Lemkin a fost fascinat de subiectul atrocităților și își punea adesea întrebări pe mama despre evenimente precum Sacrul Cartaginei , invaziile și cuceririle mongole și persecuția hughenoților .
Se pare că Lemkin a dat peste conceptul de atrocități în masă în timp ce, la vârsta de 12 ani, citea Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz , în special pasajul în care Nero îi arunca pe creștini la lei.
Despre aceste povești, a scris Lemkin, „o linie de sânge condusă de la arena romană prin spânzurătoarea Franței până la pogromul din Białystok”. În scrierile sale, Lemkin a demonstrat o credință centrală a gândirii sale de-a lungul vieții: suferința evreilor din estul Poloniei făcea parte dintr-un model mai larg de nedreptate și violență care s-a întins de-a lungul istoriei și în întreaga lume.
Ferma familiei Lemkin era situată într-o zonă în care au avut loc lupte între trupele ruse și germane în timpul Primului Război Mondial .
Familia și-a îngropat cărțile și obiectele de valoare înainte de a se adăposti într-o pădure din apropiere.
În timpul luptei, focul de artilerie le-a distrus casa, iar trupele germane le-au confiscat recoltele, caii și animalele.
Fratele lui Lemkin, Samuel, a murit în cele din urmă de pneumonie și malnutriție, în timp ce familia a rămas în pădure.
După ce a absolvit o școală locală de comerț din Białystok, Lemkin a început studiile de lingvistică la Universitatea Jan Kazimierz din Lwów (acum Lviv, Ucraina). Era poliglot , vorbea fluent nouă limbi și citea paisprezece. Prima sa carte publicată a fost o traducere din 1926 a romanei ebraice Hayim Nahman Bialik „În spatele gardului” în poloneză, cu titlul Noah și Marinka.
În Białystok, Lemkin a devenit interesat de legile împotriva atrocităților în masă după ce a aflat despre genocidul armean din Imperiul Otoman, apoi mai târziu experiența asirienilor masacrați în Irak în timpul masacrului de la Simele din 1933.
A devenit interesat de crimele de război după ce a aflat despre procesul din 1921 al lui Soghomon Tehlirian pentru asasinarea lui Talaat Pasha.
După ce a citit despre asasinarea în 1921 a lui Talat Pașa , principalul autor al genocidului armean, la Berlin de către Soghomon Tehlirian , Lemkin l-a întrebat pe profesorul Juliusz Makarewicz de ce Talat Pașa nu ar fi putut fi judecat pentru crimele sale într-un tribunal german. Makarewicz, un național-conservator care credea că evreii și ucrainenii ar trebui expulzați din Polonia dacă refuză să se asimileze, a răspuns că doctrina suveranității statului dă guvernelor dreptul de a conduce afacerile interne după cum consideră de cuviință: „Luați în considerare cazul unui fermier. care deține o turmă de găini, el îi ucide, iar asta este treaba lui. Lemkin a răspuns: „Dar armenii nu sunt găini”. Concluzia sa finală a fost că „Suveranitatea, am argumentat, nu poate fi concepută ca drept de a ucide milioane de oameni nevinovați”. Lemkin s-a mutat apoi la Universitatea Heidelberg din Germania pentru a studia filozofia, revenind la Lwów pentru a studia dreptul în 1926. În anii 1920, Lemkin a fost implicat în activități sioniste. A fost editorialist în ziarul sionist idiș Tsienistishe velt (Lumea sionistă) din Varșovia .
Unii savanți cred că sionismul său a avut o influență asupra concepției sale despre ideea de genocid, dar există o dezbatere despre natura acestei influențe.
Pe durata celui de Al Doilea Război Mondial El a părăsit Varșovia pe 6 septembrie 1939 și a plecat spre nord-est spre Wolkowysk . A fost prins între invadatori, germanii din vest și sovieticii care apoi s-au apropiat dinspre est. Independența Poloniei a fost stinsă prin termenii pactului dintre Stalin și Hitler .
Abia s-a eschivat de captura germană și a călătorit prin Lituania pentru a ajunge în Suedia până la începutul primăverii anului 1940.
Acolo a ținut prelegeri la Universitatea din Stockholm. Curios de modul de impunere a stăpânirii naziste, el a început să adune decrete și ordonanțe naziste, crezând că documentele oficiale reflectau adesea obiectivele subiacente fără a le preciza în mod explicit. A petrecut mult timp în biblioteca centrală din Stockholm, adunând, traducând și analizând documentele pe care le-a adunat, căutând modele de comportament german. Munca lui Lemkin l-a determinat să vadă ca obiectiv general distrugerea angro a națiunilor asupra cărora germanii au preluat controlul. Unele documente analizate de Lemkin au fost semnate de Hitler, punând în aplicare ideile lui Mein Kampf pe Lebensraum , noul spațiu de locuit pentru a fi locuit de germani. Cu ajutorul asociatului său de dinainte de război McDermott, Lemkin a primit permisiunea de a intra în Statele Unite , ajungând în 1941. Deși a reușit să-și salveze propria viață, a pierdut 49 de rude în Holocaust ;
Singurii membri ai familiei lui Lemkin din Europa care au supraviețuit Holocaustului au fost fratele său, Elias, și soția și cei doi fii ai fratelui său, care fuseseră trimiși într-un lagăr de muncă forțată sovietică . Cu toate acestea, Lemkin și-a ajutat cu succes fratele și familia să emigreze la Montreal, Quebec, Canada în 1948.
După ce a ajuns în Statele Unite, la invitația lui McDermott, Lemkin s-a alăturat facultății de drept de la Universitatea Duke din Carolina de Nord în 1941.
În vara anului 1942, Lemkin a ținut prelegeri la Școala de Guvernare Militară de la Universitatea Virginia. A scris, de asemenea, Military Government in Europe , o versiune preliminară a ceea ce avea să devină, în doi ani, opusul său magistral , intitulat Axis Rule in Occupied Europe.
În 1943, Lemkin a fost numit consultant al Consiliului SUA pentru Război Economic și Administrația Economică Externă și mai târziu a devenit consilier special pentru afaceri externe al Departamentului de Război, în mare parte datorită experienței sale în dreptul internațional.
În noiembrie 1944, Carnegie Endowment for International Peace a publicat Axis Rule in Occupied Europe . Această carte a inclus o analiză juridică extinsă a stăpânirii germane în țările ocupate de Germania Nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, împreună cu definiția termenului de genocid . Ideea lui Lemkin despre genocid ca infracțiune împotriva dreptului internațional a fost acceptată pe scară largă de comunitatea internațională și a fost unul dintre bazele juridice ale Proceselor de la Nürnberg . Între 1945 și 1946, Lemkin a devenit consilier al Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii și consilier-șef al procesului de la Nürnberg, Robert H. Jackson . Cartea a devenit unul dintre textele de bază în studiile Holocaustului și studiul totalitarismului, violenței în masă și studiilor genocidului.
Postbelic
După război, Lemkin a ales să rămână în Statele Unite. Începând din 1948, a ținut prelegeri despre dreptul penal la Universitatea Yale
În 1955, a devenit profesor de drept la Rutgers School of Law din Newark.
Lemkin și-a continuat, de asemenea, campania pentru legile internaționale care definesc și interzic genocidul, pe care a susținut-o încă de la conferința de la Madrid din 1933. El a propus o interdicție similară a crimelor împotriva umanității în Conferinței de pace de la Paris din 1945, dar propunerea sa a fost respinsă.
Lemkin a prezentat un proiect de rezoluție pentru un tratat al Convenției de genocid unui număr de țări, în efortul de a le convinge să sponsorizeze rezoluția. Cu sprijinul Statelor Unite, rezoluția a fost prezentată Adunării Generale pentru examinare. Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid a fost prezentată și adoptată în mod oficial la 9 decembrie 1948.
În 1951, Lemkin și-a atins doar parțial obiectivul când a intrat în vigoare Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid. , după ce a 20-a națiune a ratificat tratatul.
Preocupările mai largi ale lui Lemkin cu privire la genocid, așa cum sunt expuse în Axis Rule , a îmbrățișat, de asemenea, ceea ce poate fi considerat drept non-fizic, și anume, actele psihologice de genocid. Cartea a detaliat, de asemenea, diferitele tehnici care au fost folosite pentru a realiza genocidul.
Deși Lemkin a fost sionist de-a lungul întregii sale vieți în această perioadă și-a minimizat simpatiile sioniste pentru a-i convinge pe delegații arabi și musulmani din ONU să susțină convenția ONU de genocid.
Între 1953 și 1957, Lemkin a lucrat direct cu reprezentanții mai multor guverne, cum ar fi Egiptul, pentru a scoate în afara legii genocidul conform codurilor penale interne ale acestor țări. Lemkin a lucrat, de asemenea, cu o echipă de avocați din delegațiile arabe de la Națiunile Unite pentru a construi un caz de urmărire penală a oficialilor francezi pentru genocid în Algeria.
De asemenea, Lemkin a aplicat termenul „genocid” în articolul său din 1953 „Genocidul sovietic în Ucraina”, pe care l-a prezentat ca un discurs în New York City.
Deși discursul în sine nu folosește cuvântul „Holodomor”, Lemkin afirmă că un program intenționat de foamete a fost „al treilea pion” al rusificării sovietice a Ucrainei și nu este de acord că decesele au fost pur și simplu o chestiune de politică economică dezastruoasă, deoarece a profilului etnic substanțial ucrainean al fermelor mici din Ucraina la acea vreme.
Moartea și moștenirea
În ultimii ani de viață, Lemkin trăia în sărăcie într-un apartament din New York.
În 1959, la vârsta de 59 de ani, a murit în urma unui atac de cord în New York City .
Doar câțiva oameni apropiați au participat la înmormântarea lui de la Biserica Riverside.
Lemkin a fost înmormântat în Flushing, Queens, la cimitirul Mount Hebron .
La momentul morții sale, Lemkin a lăsat mai multe lucrări neterminate, inclusiv o Introducere în studiul genocidului și o ambițioasă Istorie a genocidului în trei volume, care conținea șaptezeci de capitole propuse și o analiză a cărții a războiului nazist. crime de la Nürnberg.
Statele Unite, țara adoptivă a lui Lemkin, nu au ratificat Convenția de genocid în timpul vieții sale. El credea că eforturile sale de a preveni genocidul au eșuat. „Adevărul este că ploaia lucrării mele a căzut pe o câmpie nedorită”, a scris el, „numai că această ploaie a fost un amestec de sânge și lacrimi a opt milioane de oameni nevinovați din întreaga lume. Au fost incluse și lacrimile părinților mei și Prietenii mei."
Lemkin nu a fost cunoscut pe scară largă până în anii 1990, când au început urmăririle internaționale de genocid ca răspuns la atrocitățile din fosta Iugoslavie și Rwanda, iar „genocidul” a început să fie înțeles ca cea mai gravă crimă dintre toate crimele.
Recunoaștere Pentru munca sa privind dreptul internațional și prevenirea crimelor de război, Lemkin a primit o serie de premii, inclusiv Marea Cruce cubaneză a Ordinului Carlos Manuel de Cespedes în 1950, Premiul Stephen Wise al Congresului Evreiesc American în 1951 și Crucea de Merit a Republicii Federale Germania în 1955. La aniversarea a 50 de ani de la intrarea în vigoare a Convenției, Lemkin a fost onorat și de Secretarul General al ONU drept „un exemplu inspirator de angajament moral”. A fost nominalizat de zece ori la Premiul Nobel pentru Pace.