miniatura|350x350px| Diana și Acteon, Tițian,1556-1559 – un tablou istoric clasic, înfățișând un moment dramatic dintr-un mit, cu elemente de pictură figurativă, de peisaj și natură statică. miniatura| Iuda înapoiază cele treizeci de monede de argint de Rembrandt, 1629 Pictura istorică este o ramură a picturii definită mai degrabă prin subiectul său, decât prin stilul artistic. De cele mai multe ori, în picturile istorice se preferă ilustrarea unei scene dintr-o narațiune, decât a un subiect specific și static, ca într-un portret. Termenul este derivat din sensurile mai generale ale cuvântului historia din latină și italiană, fiind tradus drept „poveste” sau „narațiune” și înseamnă de fapt „pictura unei povești”. Majoritatea tablourilor istorice nu reprezintă scene din istorie, în special picturile de până la 1850.

În engleza modernă, termenul pictură din istorie (historical painting) este uneori utilizat, în sens restrâns, pentru a descrie reprezentarea scenelor istorice (în special pentru arta secolului al XIX-lea), dar nu și a subiectelor religioase, mitologice și alegorice, acestea fiind incluse în sensul general al termenului pictură istorică (history painting) și reprezentând subiectele cel mai frecvent utilizate în tablourile istorice înainte de secolul al XIX-lea.

În tablourile istorice se regăsește aproape întotdeauna un număr mare de figuri umane și în general este ilustrată o scenă dintr-o narațiune. Acest tip de pictură include scene din narațiuni religioase, în special Viața lui Hristos, scene din mitologie, precum și scene alegorice.National Gallery, Glossary entry; History Painting Gallery from The National Gallery of Art in Washington, DC; Green and Seddon, 7-8; Harrison, 105-106 O perioadă îndelungată au fost preferate aceste subiecte; astfel, creații precum plafonul Capelei Sixtine al lui Michelangelo sunt picturi istorice, la fel ca cele mai mari tablouri înainte de secolul al XIX-lea. Termenul include picturile mari în ulei pe pânză sau frescele realizate între Renaștere și sfârșitul secolului al XIX-lea, perioadă după care termenul, cu sensul său general, nu este folosit nici pentru numeroasele lucrări care încă respectă definția de bază. Green and Seddon, 11-15

Termenul de pictură istorică poate fi folosit cu același sens ca și pictură din istorie, așa cum a și fost folosit mai ales înainte de secolul al XX-lea. Însă pentru a le deosebi, pictura din istorie este ilustrarea scenelor din istoria laică, indiferent dacă este vorba despre scene specifice sau generale. În secolul al XIX-lea, pictura din istorie a devenit un gen distinct. În fraze precum „materiale de pictură istorice”, „istorice” înseamnă folosite înainte de 1900 sau mult mai devreme.

Renume dreapta|miniatura|300x300px| Jurământul Horațiilor, Jacques-Louis David, 1786, cu o scenă din Antichitate. Tablourile istorice au fost considerate în mod normal drept expresia cea mai înaltă a picturii occidentale, ocupând cel mai prestigios loc în ierarhia genurilor, fiind de asemenea considerate drept echivalentul epicului în literatură. În De Pictura din 1436, Leon Battista Alberti susținea că pictura istorică cu mai multe figuri era cea mai nobilă formă a artei, fiind cea mai dificilă, deoarece impunea stăpânirea tuturor celorlalte genuri, fiind o modalitate de a călători prin istorie și având cel mai mare potențial de a emoționa privitorul. El a pus accent pe capacitatea de a înfățișa interacțiunile dintre figuri prin gesturi și expresii.Blunt, 11-12; Barlow, 1

Această viziune a rămas una comună până în secolul al XIX-lea, când mișcările artistice au început să lupte împotriva înființării școlilor Academismului, care au păstrat această viziune. În același timp, din ultima parte a secolului al XVIII-lea a existat un mare interes pentru a înfățișa sub forma picturilor istorice momente dramatice din istoria recentă sau contemporană, care pentru o lungă perioadă au fost limitate în mare parte la scene de luptă și scene de capitulare oficială și altele asemenea. Scenele din Antichitate fuseseră populare în timpul Renașterii timpurii și au devenit din nou des întâlnite în perioadele barocului și rococo-ului, și cu atât mai mult odată cu apariția neoclasicismului. În unele contexte ale secolului al XIX-lea sau al XX-lea, termenul poate face referire mai degrabă la tablourile cu scene din istoria laică, decât la cele cu scene din scrieri religioase, din literatură sau mitologie.

Evoluție dreapta|miniatura| Întâlnirea lui Leo cel Mare cu Attila de Rafael și atelierul său Termenul nu este în general folosit în istoria artei atunci când vorbim despre pictura medievală, deși tradiția occidentală se dezvoltă în altarele de mari dimensiuni, cicluri de frescă și alte lucrări, precum și miniaturi în anluminuri. Acesta vine în prim-plan în pictura Renașterii italiene, când au fost create o serie de lucrări din ce în ce mai ambițioase, majoritatea încă având un subiect religios și câteva, mai ales în Florența, care au ilustrat chiar scene istorice destul de recente precum cele trei mari pânze ale Bătăliei de la San Romano ale lui Paolo Uccello, Bătălia de la Cascina nerealizată a lui Michelangelo și Bătălia de la Anghiari de Leonardo da Vinci, niciuna dintre aceste picturi nefiind finalizată. Scenele din Antichitate și mitologie au fost de asemenea populare. Scriitori precum Alberti și în secolul următor, Giorgio Vasari, în Viețile artiștilor, s-au conformat opiniei publice și artistice și au desemnat ca fiind cei mai buni pictorii care produceau picturi istorice mari (deși unica operă modernă (post-clasicistă) descrisă în De Pictura este imensul mozaic Navicella al lui Giotto). Artiștii au continuat timp de secole să lupte să își facă o reputație realizând astfel de lucrări, neglijând adesea genurile care li s-ar fi potrivit mai bine. miniatura| O alegorie cu Venus și Cupidon, Agnolo Bronzino, c. 1545. După André Félibien, alegoria a fost cea mai înaltă formă a oricărei picturi istorice. Au existat unele obiecții cu privire la acest termen, întrucât mulți scriitori preferau termeni precum „pictura poetică“ (poesia) sau doreau să facă o deosebire între istoria „reală“, care cuprinde istoria, inclusiv scenele biblice și religioase, și fabula, care cuprinde miturile păgâne, alegoriile și scenele de ficțiune, care nu puteau fi considerate adevărate.See Reynolds below; nonetheless he bowed to convention: "In conformity to custom, I call this part of the art history painting; it ought to be called poetical, as in reality it is." (Discources, IV); for debates over terminology in the Italian Renaissance, see Bull, 391-394 Marile opere ale lui Rafael, alături de cele ale lui Michelangelo, au fost considerate o perioadă îndelungată drept exemplele cele mai reprezentative pentru acest gen.

În camerele lui Rafael din Palatul Vaticanului, alegoriile și scenele istorice se întrepătrund, iar cartoanele sale ilustrează scene din Evanghelii. Acestea respectă principiile manierismului, iar după perioada de apogeu a Renașterii se așteaptă și are loc asocierea acestora cu pictura istorică. În Renașterea târzie și în baroc, înfățișarea istoriei reale avea tendința de a degenera în scene panoramice de luptă cu monarhul victorios sau generalul cocoțat pe un cal însoțit de subordonații săi sau scene formale ale ceremoniilor, deși unii artiști au reușit să realizeze o capodoperă cu astfel de subiecte neatractive, precum Velázquez cu Capitularea Bredei.

O clasificare de mare importanță a ierarhiei genurilor, care situează pictura istorică în vârf, a fost realizată în 1667 de către André Félibien, istoriograf, arhitect și teoretician al clasicismului francez, devenind astfel declarația clasică a teoriei pentru secolul al XVIII-lea: Celui qui fait parfaitement des païsages est au-dessus d’un autre qui ne fait que des fruits, des fleurs ou des coquilles. Celui qui peint des animaux vivants est plus estimable que ceux qui ne représentent que des choses mortes et sans mouvement; et comme la figure de l’homme est le plus parfait ouvrage de Dieu sur la Terre, il est certain aussi que celui qui se rend l'imitateur de Dieu en peignant des figures humaines, est beaucoup plus excellent que tous les autres ... un Peintre qui ne fait que des portraits, n’a pas encore cette haute perfection de l’Art et ne peut prétendre à l’honneur que reçoivent les plus savants. Il faut pour cela passer d’une seule figure à la représentation de plusieurs ensemble; il faut traiter l'histoire et la fable; il faut représenter de grandes actions comme les historiens, ou des sujets agréables comme les Poëtes; et montant encore plus haut, il faut par des compositions allégoriques, savoir couvrir sous le voile de la fable les vertus des grands hommes et les mystères les plus relevez.Books.google.co.uk, translation Cel care realizează peisaje perfecte îi este superior altuia care realizează doar fructe, flori sau scoici. Cel care pictează animale vii este mai presus celor care ilustreză doar lucruri moarte fără mișcare și, întrucât omul este cea mai desăvârșită lucrare a lui Dumnezeu pe pământ, este, de asemenea, limpede că cel care devine un imitator al lui Dumnezeu în reprezentarea figurilor umane, este mult mai deosebit decât toți ceilalți ... un pictor care face doar portrete nu a atins încă cel mai înalt grad de perfecțiune al artei sale și nu se poate aștepta la recunoașterea de care se bucură cei mai talentați. Pentru a o obține, el trebuie să treacă de la reprezentarea unei singure figuri la reprezentarea unui număr mai mare; trebuie să fie înfățișate istoria și mitul; evenimentele mari trebuie să fie ilustrate precum istoricii, sau ca poeții, să aleagă subiecte care vor încânta, și urcând tot mai sus, prin alegorii, el trebuie să aibă abilitatea de a acoperi sub un văl al mitului virtuțile marilor oameni și misterele pe care le dezvăluie" . Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu declinul atât al picturii religioase cât și al celei mitologice, a existat o cerere crescută de tablouri cu scene istorice, inclusiv din istoria contemporană. Acest lucru a fost pe de o parte determinat de preferința publicul pentru picturile îndrăznețe, care deveniseră tot mai vestite prin intermediul expozițiilor publice, și nu prin impresionarea proprietarilor și vizitatorilor palatelor și clădirilor publice. Istoria clasică a rămas populară, dar scenele din istoria națională au fost adesea cel mai bine primite. Din 1760, Societatea Artiștilor din Marea Britanie, prima asociație care a organizat expoziții regulate la Londra, a acordat în fiecare an două premii generoase picturilor cu subiecte din istoria britanică. Strong, 17, and 32-34 and generally on growth of historical painting. stanga|miniatura|300x300px| Benjamin West, Moartea generalului Wolfe (1770), un exemplu timpuriu al preferinței pentru pictura scenelor din istoria recentă. Lipsa de prestanță a vestimentației moderne a fost considerată o mare dificultate. Când, în 1770, Benjamin West a propus să picteze Moartea generalului Wolfe în haine contemporane, mai multe persoane l-au instruit să folosească îmbrăcămintea clasică. Însă acesta a ignorat comentariile și a ilustrat scena în haine moderne. Deși George al III-lea a refuzat să achiziționeze opera, West a reușit să depășească atât obiecțiile criticilor săi, cât și să creeze astfel un stil vestimentar mai precis din punct de vedere istoric în astfel de picturi.Rothenstein, 16-17; Strong, 24-26 Alți artiști au înfățișat scene, indiferent de momentul în care au avut loc, în îmbrăcăminte clasică și pentru o lungă perioadă de timp, în special în timpul Revoluției franceze, pictura istorică s-a concentrat adesea pe reprezentări ale nudului bărbatului învingător.