Criza venezueleană din 1902–1903 a fost o blocadă navală impusă Venezuelei de Regatul Unit, Germania și Italia din decembrie 1902 până în februarie 1903, după ce președintele Cipriano Castro a refuzat să plătească datoria externă și paguble suferie de citățenii europenei în ultimele războaie civile din țară. Castro a crezut că, în conformitate cu Doctrina Monroe americană, SUA avea să intervină ca să prevină o acțiune militară europeană. Cu toate acestea, în acele momente, președintele SUA Theodore Roosevelt și Departamentul de Stat au considerat că doctrina se aplică mai degrabă în cazul ocupării unor teritorii americane de către europenei, ceea ce nu părea că era cazul. Cum puterile europene oferiseră promisiuni că nu vor trece la ocuparea de teritorii, SUA s-a declarat în mod oficial neutre și au permis insituirea blocadei fără vreo obiecție.

Blocada a scos rapid din funcțiune mica flotă militară venezueleană, dar Castro a refuzat să cedeze și, în schimb, a fost de acord ca să accepte arbitrajul internațional în anumite chestiuni, soluție pe care o respinsese până atunci. Germania nu a fost de acord cu aceasă soluție, considerând că anumite cereri trebuie acceptate de Venezuela fără arbitraj.

Președintele Roosevelt i-a forțat pe germani să renunțe la cererile maximaliste prin trimiterea unei forțe navale importante sub comada amiralului George Dewey, amenințând că va intra în război de partea venezuelenilor în cazul în care forțele germane ar fi debarcat.Edmund Morris, A Matter Of Extreme Urgency: Theodore Roosevelt, Wilhelm II, and the Venezuela Crisis of 1902", Naval War College Review (2002) 55#2 pp 73–85 În condițiile în care Castro refuza să cedeze, guvernul american făcea presiuni diplomatice, iar presa americană și britanică avea reacții negative în acest caz, națiunile participante la blocadă au fost de acord să accepte un compromi, dar au mențiut blocada pe toată perioada negocierilor. Un acord final s-a semnat pe 13 februarie 1903 – Venezuela a cedat 30% din veniturile din taxele vamale pentru stingerea datoriilor, iar blocada a fost ridicată.

Când Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga a acordat mai târziu un tratament preferențial puterilor care organizaseră blocada în defavoarea pretențiilor altor națiuni, SUA s-a alarmat, temându-se că acest lucru ar încuraja o viitoare intervenție europeană. Acest episod a contribuit la apariția Consecinței Roosevelt la Doctrina Monroe, prin care era revendicat dreptul SUA să intervină pentru stabilizarea economiilor micilor state din Caraibe și America Centrală când acestea nu ar fi mai avut capacitatea să își plătească datoriile externe, pentru ca să împiedice intervenția puterilor europene în regiune.

Contextul general

La începutul secolului al XX-lea, afaceriștii germani dominau sectorul importului și exportului venezuelan și parțial sistemul bancar. Cei mai mulți dintre ei însă, aveau o influență redusă la Berlin. Influență politică aveau în schimb industriașii și bancherii, inclusiv cei care lucrau în domeniul construcțiilor de căi ferate.Mitchell, Nancy (1999), The danger of dreams: German and American imperialism in Latin America, University of North Carolina Press. p. 65 Frământările revoluționare din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea din Venezuela a adus pierderi afaceriștilor germani, aceștia trimițând la Berlin numeroase pângeri și cereri pentru protecție. Problemele afaceriștilor străini s-au acutizat în mod special în timpul războiului civil din 1892, care avea să îl aducă la putere pe Joaquín Crespo. În timpul acestui conflict, practic țara nu a fost practic lipsită de guvern,Forbes (1978:320–21) iar în noul război civil din 1898 au avut loc noi rechiziții forțate și estorcări.Forbes (1978:324) În 1893, ambasadorii francez, spaniol, belgian și german în Caracas au căzut de acord că doar printr-o acțiune comună se poate obține rezolvarea problemelor rezultate din războiul civil din 1892.Forbes (1978:323)

Investițiile germane în Venezuela erau mult cu mult mai puțin importante decât cele din Argentina sau Brazilia, dar Gran Ferrocarril de Venezuela a Krupp, cu o valoare de piață de 60 de milioane de mărci-aur, era „individual, unul dintre cele mai valoroase proiecte germane din America de Sud”, și, în ciuda renegocierii condițiilor de concesiune în 1896, plățile au fost neregulate după 1897 și s-au oprit în august 1901.Forbes, Ian L. D. (1978), "The German Participation in the Allied Coercion of Venezuela 1902–1903", Australian Journal of Politics & History, Volume 24, Issue 3, pages 317–331. p. 320 În plus, Cipriano Castro, unul dintr-un șir de caudillos (dictatori militari) care au preluat cu forța funcția prezidențială, a oprit plățile pentru ratele datoriei externe după ce s-a instalat la putere în 1899.Greene, Jack and Tucker, Spencer C. (2009), "Venezuela Crisis, Second", in Tucker, Spencer (ed), The encyclopedia of the Spanish-American and Philippine-American wars: a political, social, and military history, Volume 1, ABC-CLIO, pp. 676–77 Regatul Unit avea motive de nemulțumire similare – împrumutase în 1881 Venzuelei aproape 15 milioane de dolari, iar datoria rămăsese neplătită.

În iulie 1901, Germania a sugerat prietenește Venezuelei să accepte arbitrajul internaționalHill, Howard C. (2008), Roosevelt and the Caribbean University of Chicago Press. p. 110 al Curtea Permanentă de Arbitraj din Haga. În perioada februarie-iuni 1902, ambasadorul britanic în Venezuela i-a trimis lui Castro șaptesprezece note cu probleme ridicate de guvernul de la Londra, dar nu a primit niciun răspuns. . Castro a crezut că, în conformitate cu Doctrina Monroe americană, SUA avea să intervină ca să prevină o acțiune militară europeană. Cu toate acestea, în acele momente, președintele SUA (septembrie 1901 – martie 1909) Theodore Roosevelt și Departamentul de Stat au considerat că doctrina se aplică mai degrabă în cazul ocupării unor teritorii americane de către europenei, ceea ce nu părea că era cazul. În iulie 1901, pe când era vicepreședinte, Roosevelt a spus „dacă oricare țară sud-americană se comportă greșit față deo țară europeană, lăsați țara europeană să îi tragă o palmă”,Kaplan, Edward S. (1998), U.S. imperialism in Latin America: Bryan's challenges and contributions, 1900–1920, Greenwood Publishing Group. p. 16 și a reafirmat această poziție în ședința Congresului din 3 decembrie 1901.

Pregăirile

Încă nu este clar până în zilele noastre cum s-a format cooperarea anglo-americană în problema datoriilor Venezuelei și există opinii diferite cu privire la inițiatorul aceteia. Pe la mijlocul anului 1901, după ce dispăruse problema răscoalei boxerilor, cancelarul Bernhard von Bülow a hotărât să răspundă preocupărilor germanilor pentru Venezuela printr-o formă de intervenție militară. El a discutat cu reprezentanții marinei militare despre șansele de instituirea cu succes a unei blocade. Amiralul Otto von Diederichs s-a arătat interesat și a recomandat în plus ocuparea Caracasului, dacă blocada ar fi eșuat. Cu toate acestea, dezacordurile dintre membrii guvernului german cu privire la natura blocadei – dacă ar trebui să fie pacific s (care să permită trecerea navelor neutre) sau marțială (care să permită confiscarea lor) a provocat întârzieri, iar pe de altă parte, keiserul Wilhelm al II-lea nu era convins de utilitatea acțiunii militare.Mitchell (1999:67) Cu toate acestea, la sfârșitul anului 1901, o cerere reînnoită de reparații a fost susținută de o demonstrație de forță a crucișătoarele SMS Vineta și SMS Falke, care au fost trimise în largul apelor venezuelene. În ianuarie 1902, kaiserul a impus o amânare a blocadei datorită izbucnirii unui nou război civil în Venezuela. Germanii au sperat ca la conducerea țării să vină un guvern nou, mai flexibil.Forbes (1978:325) Chestinuea a fost complicată de zvonurile care circulau cu insistență în SUA și Regatul Unit cu privire la intențiile Germaniei să ocupe Insula Margarita, pe care urma să o folosească ca bază navală în America de Sud. Până la urmă, după ce crucișătorul german SMS „Vineta” a vizitat insula, responsabilii germani au ajuns la concluzia că nu este potrivită pentru deschiderea unei baze navale, care ar fi fost vulnerabilă din cauza depărtării față de metropolă. La sfârșitul anului 1901, Ministerul britanic de externe a înceuput să fie îngrijorat de faptul că imaginea țării ar avea de suferit dacă nu se preocupă de apărarea intereselor propriilor cetățeni, în timp ce guvernul german se ocupa de intereselor supușilor kaiserului. Britanicii au încercat să afle părerea germanilor cu privire la o posibilă acțiune comună, dar Berlinul nu a răspuns inițial la tatonările Londrei.Mitchell (1999:71–72) La începutul anului 1902, bancherii britanici și germani au colaborat pentru convingerea guvernelor lor să întreprindă acțiuni concrete pentru rezolvarea crizei datoriilor.Forbes (1978:327) Italienii, care suspectau că există planuri pentru recuperarea în forță a datoriilor, a încercat să se alăture celor două putere europene, dar germanii au refuzat să accepte. Participarea italienilor a fost acceptată de britanici „după ce Roma a subliniat cu viclenie că ar putea întoarce favorul în Somalia”.Mitchell, Nancy (1996), "The Height of the German Challenge: The Venezuela Blockade, 1902–3", Diplomatic History, Volume 20, Issue 2, p. 195 Ca urmare, italienii au trimis rapid crucișătorul Carlo Alberto spre Venezuela.

Castro a decis să sechestreze în iunie 1920 un vas britanic, The Queen, susținând că există suspiciunea că echipajul i-ar fi ajutat pe rebelii în timpul unei noi faze a războiului civil. Acest ultim fapt, la care s-a adăugat refuzul lui Castro să se angajeze în negocieri, a înclinat balanța în favoarea unei acțiuni în forță a britanicilor, cu sau fără cooperarea Germaniei. Până în iulie 1902, guvernul german își schimbase abordarea, fiind gata să accepte o acțiune comună, după ce, în timpul ultimei insurecții conduse de Manuel Matos, cetățenii germani și proprietățile lor au fost victime atât ai rebelilor cât și ai forțelor guvernamentale. Regatul Unit și Germania au căzut de acord la mijlocul lunii august ca să declanșeze o blocadă la sfârșitul anului. În septembrie, după ce nava rebelă haitiană Crête-à-Pierrot a deturnat o navă germană și a confiscat armele destinate guvernului haitian, Germania a trimis canoniera SMS Panther spre Haiti.Mitchell (1999:77–78) Panther a descoperit vasul rebelilor și a somat echipajul să se predea. Amiralul rebel Hammerton Killick a refuzat să se supună ordinelor germanilor, a evacuat echipajul și, în timp ce era bombardat de tunurile de pe Panther, s-a aruncat în aer cu vas cu tot.

Au existat unele preocupări legate de reacția Statelor Unite la acțiunea germanilor în contextul Doctrinei Monroe, dar în ciuda faptului că Departamentul de Stat a descris distrugerea vasului haitian ca fiind „ilegală și excesivă”, guvernul SUA a aprobat acțiunea, iar ziarul New York Times a scris că „Germania a fost îndreptățită să facă puțină curățenie pe cont propriu”. În mod similar, ocuparea de către britanici a insulei Patos de la gura de vărsare al fluviului Orinoco, aflat între Venezuela și posesiunea britanică Trinidad și Tobago, părea că nu producea niciun fel de înfrijorare la Washington, deși, fiind o revendicare teritorială, se „era periculos de aproape de punerea la îndoială a Doctrinei Monroe”.Mitchell (1999:78–79)