Partidul Comunist din Cehoslovacia (în limbile cehă și slovacă: Komunistická strana Československa, KSČ) a fost un partid politic comunist și marxist-leninist din Cehoslovacia care a existat între 1921 și 1992, membru al Cominternului. Între 1929 și 1953, a fost condus de Klement Gottwald. După victoria electorală din 1946, a preluat puterea prin lovitura de stat cehoslovacă din 1948 și a înființat un stat cu un sistem monopartid aliat cu Uniunea Sovietică. A urmat naționalizarea practică a toate întreprinderile private.

În 1968, liderul partidului, Alexander Dubček, a propus reforme care includeau un proces democratic și a inițiat Primăvara de la Praga; acest lucru a condus la invadarea Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică și a partenerilor ei din Europe de Est. Sub presiunea Kremlinului, toate reformele au fost abrogate, conducerea partidului a fost preluată de aripa sa mai autoritară și s-a efectuat o epurare masivă, dar nesîngeroasă, a membrilor de partid.

În 1989, conducerea partidului s-a supus vrerii populare în timpul Revoluției de catifea și a fost de acord să convoace primele alegeri libere din 1946. În 1990, Forumul Civic (de centru) a câștigat alegerile, iar Partidul Comunist s-a retras.

În noiembrie 1990, Partidul Comunist din Cehoslovacia s-a divizat în Partidul Comunist al Boemiei și Moraviei și Partidul Comunist din Slovacia.

Partidul Comunist din Cehoslovacia a fost declarat organizație criminală în Republica Cehă prin Legea din 1993 privind ilegalitatea regimului comunist.

Istorie

1921-1945

Partidul Comunist din Cehoslovacia a fost fondat la congresul Partidului Social Democrat Cehoslovac (de stânga), organizat la Praga între 14 și 16 mai 1921. Rudé právo, anterior organul social-democraților de stînga, a devenit organul principal al acestui nou partid. Ca prim președinte a fost ales Václav Šturc, primul vicepreședinte a fost Bohumír Šmeral, iar al doilea vicepreședinte a fost Vaclav Bolen. Partidul a fost unul dintre cele douăzeci de partide politice care au concurat în cadrul democratic al Primei Republici Cehoslovace, dar nu a fost niciodată la guvernare. La alegerile parlamentare din 1925, partidul a obținut 934.223 de voturi (13,2%, locul 2) și 41 de locuri.

Partidul a fost secția cehoslovacă a Internaționalei Comuniste. Începând cu 1928, partidul reprezenta a doua cea mai mare secțiune a internaționalei, cu o cotă estimată de aproximativ 138.000, mai mult de două decît Partidul Comunist Francez și de aproape cinci ori mai mult decît Partidului Comunist Chinez din acele timpuri.

În 1929 Klement Gottwald a devenit secretar general al partidului după ce a exclus diverse elemente care s-au opus, dintre care unii s-au aliat cu Troțki și cu opoziția internațională de stânga. La alegerile parlamentare din 1929, partidul a obținut 753.220 de voturi (locul al patrulea, cu 10,2% din voturi) care i-au adus 30 de locuri în parlament. La fel, la alegerile parlamentare din 1935, partidul a obținut 849.495 de voturi (tot locul al patrulea și 30 de locuri în parlament, cu 10,32% din voturi).

Partidul a fost interzis în octombrie 1938, dar a continuat să existe ca organizație ilegală.Cohen, Yohanon, Small Nations in Times of Crisis and Confrontation, SUNY Press, 1989, , page 110. După semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, protestele anti-germane au izbucnit la Praga în octombrie 1939. Ca răspuns, Cominternul a ordonat partidul să se opună protestelor, pentru care au dat vina pe „elemente șovine”.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți lideri KSČ au căutat refugiu în Uniunea Sovietică, unde s-au pregătit să lărgească baza de putere a partidului odată ce războiul s-ar încheia. În perioada de după război, comuniștii cehoslovaci, susținuți de sovietici, au lansat o acțiune susținută care a culminat cu acapararea puterii în 1948. Odată controlat, KSČ a dezvoltat o structură organizațională și un mod de acțiune modelat îndeaproape după cele ale CPSU.

1945-1969

Partidul Comunist din Cehoslovacia a fost într-un guvern de coaliție din 1945 până în 1948. După război, partidul a crescut rapid, ajungând la un milion de membri pînă la alegerile din 1946: la aceste alegeri a devenit cel mai mare partid din Parlament, iar președintele partidului Klement Gottwald a ajuns prim-ministru la alegeri libere.

În urma loviturii de stat comuniste din 1948, când alegerile libere și alte libertăți politice au fost abolite efectiv, puterea a fost formal deținută de Frontul Național, o coaliție în care KSČ deținea două treimi din scaune, în timp ce o treime rămasă erau împărțită între alte cinci partide politice. Cu toate acestea, KSČ deținea un monopol absolut de facto asupra puterii politice, iar celelalte partide din cadrul Frontului Național erau doar puțin mai mult decât auxiliare. Chiar și structura guvernamentală a Cehoslovaciei a existat în primul rând pentru a implementa deciziile politice luate în cadrul KSČ.

A izbucnit o dispută între Gottwald și al doilea cel mai puternic om din țară, secretarul general al partidului Rudolf Slánský, în măsura în care Cehoslovacia ar trebui să se conformeze modelului sovietic. În 1951, Slánský și câțiva alți comuniști superiori au fost arestați și acuzați de participarea la o „conspirație trotskită-titoistă-sionistă”. Aceștia au fost supuși unui proces-spectacol în 1952, iar Slánský și alți 10 inculpați au fost executați.

La începutul anilor '60, Cehoslovacia a suferit o încetinire economică, iar în 1968, KSČ a fost preluată de reformatorii conduși de Alexander Dubček. Cu el a început o perioadă de liberalizare cunoscută sub numele de Primăvara de la Praga, în care a încercat să implementeze „ socialismul cu o față umană”.

Această liberalizare a alarmat Uniunea Sovietică, iar la 21 august 1968, sovieticii au invocat doctrina Brejnev și au invadat Cehoslovacia.

1969-1992

În aprilie 1969, Dubček a pierdut secretariatul general (înlocuit de Gustáv Husák) și a fost expulzat în 1970. În perioada așa-numitei „normalizări” care a urmat, partidul a fost dominat de două facțiuni majore: moderați și duri.

Moderații și pragmaticii Moderații și pragmaticii au fost reprezentați de Gustáv Husák care a condus aripa neostalinistă de conducere a KSC. Ca moderat sau pragmatic, el a fost apăsat de către duri, în special Vasil Biľak . Funcționar important al partidului comunist slovac din 1943 până în 1950, Husák a fost arestat în 1951 și condamnat la trei ani și mai târziu la închisoare pe viață, pentru „naționalism burghez” în timpul epurărilor staliniste ale epocii. Eliberat în 1960 și reabilitat în 1963, Husák a refuzat orice poziție politică în regimul lui Antonín Novotný, dar după căderea lui Novotný a devenit vicepremier în Primăvara de la Praga. După demisia lui Dubček, Husák a fost numit prim-secretar KSČ în aprilie 1969 și președinte al republicii în iulie 1975. Mai presus de toate, Husák a fost un supraviețuitor care a învățat să se acomodeze cu forțele politice puternice din jurul său și l-a denunțat pe Dubček după 1969.

Alți moderați / pragmatici proeminenți care erau încă la putere până în 1987 sunt:

Lubomír Štrougal, premierul Cehoslovaciei Peter Colotka, premierul Republicii Socialiste Slovace Jozef Lenárt, prim-secretar al KSS Josef Kempný, președintele Consiliului Național Ceh

Acești lideri au susținut în general reformele instituite sub Dubček la sfârșitul anilor 1960, dar au făcut cu succes trecerea la guvernarea mai ortodoxă a partidului în urma invaziei și a declinului de la putere a lui Dubček. Ulterior, aceștia au adoptat o poziție mai flexibilă în ceea ce privește reforma economică și activitatea dizidentă.

Durii S-au opus moderatorilor linia dură:

Vasil Biľak, liderul lor, a fost un rusin din Slovacia de Est, fost membru al prezidiului din 1968 și fost președinte al Comisiei ideologice a partidului Karel Hoffman, secretar al Comitetului Central și membru al Prezidiului Antonín Kapek, membru al Prezidiului Jan Fojtík, secretar Alois Indra, membru al prezidiului și președinte al Adunării Federale (a înlocuit Adunarea Națională în conformitate cu legea federației din 1968) Miloš Jakeš, președinte al Comisiei Centrale de Supraveghere și Audit și membru al prezidiului (l-a înlocuit pe Gustáv Husák în funcția de secretar general al partidului în 1987).

Acești factori de rezistență s-au opus reformelor economice și politice și au luat o poziție dură asupra disidenței.

Hegemonia partidului s-a încheiat cu Revoluția de catifea din 1989. În noiembrie, Jakeš și întregul prezidiu și-au dat demisia. Jakeš a fost succedat de Karel Urbanek, care a deținut puterea doar vreo lună, înainte ca partidul să abandoneze oficial puterea în decembrie. Mai târziu în decembrie, Husák, care a păstrat președinția după ce a depus funcția de secretar general, a fost obligat să jure în primul guvern necomunist al țării după 41 de ani.

Partid federal și dizolvare La cel de-al 18-lea congres al partidului desfășurat în perioada 3-4 noiembrie 1990, partidul a fost redenumit KSČS și a devenit o federație de două partide: Partidul Comunist din Boemia și Moravia (KSČM) și Partidul Comunist din Slovacia (KSS). Pavol Kanis a ocupat funcția de președinte al Consiliului Federal al KSČS. Cu toate acestea, cele două organizații constitutive ale partidului federal s-au mișcat în direcții diferite din punct de vedere politic și a existat o mare tensiune între ele. KSS, partidul constitutiv slovac al KSČS, a fost redenumită Partidul Stângii Democrate (SDL) la 26 ianuarie 1991. Deși nu mai este un partid comunist în sine, SDL a rămas formal ca partid constituent slovac al KSČS.

În august 1991, la solicitarea SDL, partidul s-a transformat în Federația Partidului Comunist din Boemia și Moravia și Partidul Stângii Democrate (Federácie KSČM a SDĽ ).Gonda, R. Politická levice na Slovensku. Brno: Katedra politologie FSS MU KSČM a făcut apel, fără succes, la două partide comuniste slovace, Partidul Comunist din Slovacia - 91 (KSS '91) și Uniunea Comuniștilor din Slovacia (ZKS), pentru a se alătura Federației. La primul congres SDL din decembrie 1991, SDL s-a retras oficial din Federația cu KSČM. Federația a fost declarată oficial dizolvată în aprilie 1992.

Organizare

La nivel național Organizația KSČ s-a bazat pe conceptul leninist de centralism democratic, care prevedea alegerea liderilor de partid la toate nivelurile, dar impunea ca fiecare nivel să fie complet supus controlului următoarei unități superioare. În consecință, programele și politicile de partid au fost direcționate de la vârf, iar rezoluțiile organelor superioare erau obligatorii necondiționat pentru toate organele inferioare și membrii de partid individuali. În teorie, problemele politice au fost discutate în mod liber și deschis la congrese, conferințe, ședințe membrilor și în presa de partid. În practică, aceste discuții au reflectat doar deciziile luate de un mic contingent de oficiali de top.