Alexandru Dimitrie Ghica

Alexandru Dimitrie GhicaEste denumit și Alexandru al II-lea Ghica, în timp ce Alexandru Scarlat Ghica este considerat Alexandru I Ghica. () a fost primul domnitor regulamentar al Țării Românești, între aprilie 1834 și 7 octombrie 1842, iar mai târziu caimacam între 4 iulie 1856 - octombrie 1858.

Biografie

Originea și urcarea pe tron S-a născut la 1 mai 1796, fiind fiul lui Dimitrie Alexandru Ghica (mare ban) din a treia căsătorie a acestuia cu Elena Razu; era deci fratele bun al lui Mihail Ghica și frate (după tată) cu Grigore al IV-lea Ghica. Ar fi trebuit să fie numit domnitor conform Regulamentului organic de o Adunare obștească extraordinară, însă datorită convenției speciale din ianuarie 1834 de la Sankt Petersburg, s-a hotărât în mod excepțional ca domnitorii Moldovei și Munteniei să fie numiți de către ruși și turci.

A fost numit ca domnitor de turci, în înțelegere cu rușii, odată cu numirea lui Mihail Sturdza în Moldova de către turci, după încetarea ocupației rusești (1828 - 1834). Mandatetul său nu a fost însă unul facil, contextul politic regional nefiind în totalitate prielnic afirmării intereselor naționale. Ion Ghica, în una dintre scrisorile sale către Vasile AlecsandriIon Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri. Ediție îngrijită de Teodor Vârgolici. Editura 100+1 Gramar, p. 296. Scrisoarea XXV. Nicu Bălcescu. București, 2001 notează: „Pe la mijlocul anului 1834, spătarul Alexandru Dimitrie Ghica, fratele fostului domn Grigorie Dimitrie Ghica, fusese rădicat la scaunul domniei după recomandarea amicului său, generalului rus comite Pavel Kiseleff, care a guvernat Principatele de la anul 1829 până la 1834 cu titlul de prezident cu deplină putere al divanurilor.”

Ceremonialul propriu-zis al învestiturii lui Alexandru Dimitrie Ghica, împreună cu Mihail Sturdza, a avut loc la Constantinopol la 19 mai 1834, când cei doi domnitori, cu fesul pe cap și cu barba tunsă mărunt, au făcut temenele sultanului și i-au sărutat piciorul. Ceremonia urcării pe tron a avut loc la București, la 14/26 octombrie 1834, în ctitoria familiei, biserica Sf. Spiridon (unele surse indică drept loc al ceremoniei Biserica Curtea Veche), fiind urmată, seara, de o reprezentație de gală.

Problemele domniei și comploturile politice Alexandru Dimitrie Ghica trebuia să guverneze în spiritul și litera Regulamentului organic. Pentru a-și asigura controlul situației, Rusia îl înconjoară cu agenți devotați, greci și ruși, punându-l sub controlul strict al consulului său, baronul Petru Rückmann, care s-a amestecat în toate afacerile interne ale țării, devenind arbitru între domnitor și restul administrației. Chiar de la început, consulul baron Petru Rückmann i-a impus domnitorului ca miniștri pe doi boieri potrivnici personali ai lui Alexandru Ghica. Ingerințele consulului rus au trezit o opoziție națională în Adunarea obștească, ceea ce îl încurcă și mai mult pe domnitor și, zăpăcindu-l, îl face să cadă în greșeli tot mai mari de pură conducere (1837).

Existau și alte cauze care au făcut ca opoziția față de domnitor să devină activă. Alexandru Dimitrie Ghica, când a ajuns domnitor i-a numit pe cei doi frați ai săi, Mihai (Mihalache) și Costache, primul la Interne, iar al doilea șef al miliției. Cei doi frați ai domnitorului au fost apoi calificați în repetate rânduri ca incapabili și răuvoitori, iar prezența străinilor (greci) în țară a îngreunat punerea în aplicare a unor reforme necesare statului. În această perioadă, Barbu D. Știrbey s-a implicat activ în reforma învățământului și a sistemului judiciar, însă a intrat în conflict direct cu domnitorul, părăsind în cele din urmă postul și țara. Cu această ocazie, și fratele său, Gheorghe Bibescu, s-a retras din administrația publică.

Situația se încurcă și mai mult în 1838, când noua Adunare obștească respinge cererea rușilor de a adăuga în Regulamentul Organic un articol nou care tindea să sugrume independența internă a țării. Rușii însă triumfă, prin obținerea unui firman în acest sens de la Poartă, prin care aceasta poruncea Adunării obștești să accepte introducerea articolului. Tot în anul 1838, domnitorul a trebuit să facă față unui complot organizat de Ion Câmpineanu, reprezentantul boierimii liberale, care considera că și Regulamentele și numirea domnitorilor direct de către țar și sultan erau ilegale. Câmpineanu cerea adoptarea unei constituții, unirea principatelor și proclamarea independenței lor. Programul mișcării, antirus și foarte liberal, în special așa-numita „Constituția românilor”, prevedea introducerea unei forme de guvernare constituționale și reprezentative, egalitatea în fața legilor, libertăți individuale foarte largi, toate acestea de câștigat la capătul unui „război al independenței.”Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre. Ediția a III-a. Humanitas, București, 1992, p. 154 Mișcarea a fost însă descoperită, chiar atunci când organizatorul ei se întorcea în țară, dintr-o călătorie prin Anglia și Franța, unde căutase să obțină sprijin pentru răscoală. Ion Câmpineanu care se întorsese la București a fost închis în martie 1840 la mănăstirea Mărgineni, eveniment pe care domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica l-a anunțat printr-o scrisoare pe Reșid-pașa, ministrul de externe turc. Ion Câmpineanu va fi eliberat cu puțin timp înainte de martie 1841, când devenise grav bolnav în închisoare.

Tot în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, in 1840, boierimea liberală a organizat un nou complot, condus de Dimitrie (Mitică) Filipescu, printre complotiști numărându-se și Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Eftimie Murgu. Spre deosebire de Câmpineanu, Filipescu s-a declarat adeptul ameliorărilor treptate și pașnice. Programul său propunea desființarea clăcii și rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea țăranilor. Și acest complot a fost descoperit, iar participanții trimiși pentru mulți ani la temniță; Filipescu a fost închis la mănăstirea Snagov.

Sfârșitul primei domnii și exilul Alexandru Dimitrie Ghica nu era în relații bune nici cu rușii nici cu țara; cu primii pentru că nu aveau o unealtă energică, iar țara, pe de altă parte, se vedea lovită, din cauza acțiunilor rusești, în dezvoltarea sa culturală și națională. O piedică a guvernului domnitorului a constituit-o și opoziția personală a mitropolitului Neofit, întreținută de ruși, opoziție care, în același timp, exprima și nemulțumirile celorlalți. Această situație era hrănită de ruși, în pofida contra-acțiunii consulului francez. Domnitorul nu a reușit pe deplin să câștige sprijinul solid al marii boierimi autohtone prin acțiunile sale politice.

Pentru a-i satisface pe turci, Alexandru Dimitrie Ghica sfărâmă Eteria sârbo-bulgară la Brăila, care pregătea în țară intervenția militară a Rusiei (1841). Domnitorul a dat dispoziție pentru arestarea bulgarilor, care în doi ani succesivi, 1841 și 1842 făcuseră un complot la Brăila, cu scopul de a trece peste Dunăre și a scutura jugul turcescConstantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Albatros, ed. a 2-a 1975. Alexandru Dimitrie Ghica a luat și alte măsuri nepopulare: a retras subvenția Societății Filarmonice și a acordat-o unei trupe germane.

Noua Adunare Obștească din 1842 răspunde mesajului domnesc cu o adresă în care se făcea o critică radicală domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica. Gheorghe Bibescu a profitat de această ocazie pentru a-l acuza că este „un albanez străin de țară”.Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent. Editura Polirom, Iași, 2011, p. 59 Deputații Adunării Obștești afirmau răspicat că nu puteau coopera cu domnitorul Ghica, iar plângerea a fost trimisă rușilor și turcilor. Poarta a decis să se facă o anchetă, care s-a încheiat cu o serie de concluzii defavorabile domnitorului. Ca urmare, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a fost destituit la 7/19 octombrie 1842, printr-un firman al Porții.

Alexandru Dimitrie Ghica, aflând vestea detronării, a plecat la Brașov, fără a mai aștepta înfăptuirea actului de către emisarul otoman Savfet Efendi. Ajuns la Brașov, Alexandru Dimitrie Ghica a plecat, după 15 zile, la Viena, unde a rămas până în 1853. Conducerea Țării Românești a fost preluată de o căimăcămie din trei: frații Bibescu și Barbu Știrbei, care au acționat pe baza dispozițiilor primite de la consulul rus I. A. Dașcov. În scrierea La Valachie moderne (1848)Aurélie de Soubiran, La Valachie moderne, Paris, Comptoir des imprimeurs-unis, 1848 Aurélie de Soubiran a observat că Ghica a fost înfrânt de o „revoluție parlamentară”.

Revenirea ca caimacam și activitatea politică ulterioară Mult mai târziu, după ieșirea de la domnie a lui Barbu Știrbei, în 1856, este numit de guvernul turc caimacam al Munteniei (4 iulie 1856 - 18 octombrie 1858).

În octombrie 1858 a trebuit să elibereze postul, pe care l-au ocupat trei caimacami: Ioan Manu, Emanuil Băleanu și Ioan Alexandru Filipescu. Bătrân și bolnav, a plecat la Napoli, pentru a-și îngriji sănătatea. A luptat pe față pentru unire și a reușit să submineze aspirațiile la tronul Principatelor Unite ale lui Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. S-a implicat în problema provocată de alegerile pentru divanurile ad-hoc. A îngăduit revenirea din exil a pașoptiștilor și astfel a facilitat formarea partidei naționale condusă de fostul său colaborator, generalul Nicolae Golescu. În 1858, Convenția de la Paris admite o parte dintre punctele acestor divanuri, instituie caimacamii de trei până la alegerea noilor domnitori, iar Alexandru Dimitrie Ghica este eliberat din funcție (29 octombrie 1858).

Viața personală și decesul Referitor la viața sa personală, este de amintit că o dragoste de mulți ani l-a legat de contesa Elisabeta von Suchtelen, soția lui von Suchtelen, rus de origine suedezăMihai Sorin Rădulescu, Din istoria familiei Ghika. Contribuții de istorie culturală. Corint Books, București, 2017, p. 25., fără însă ca Alexandru Dimitrie Ghica să se fi căsătorit cu aceasta. În manuscrisele din Arhiva Ghica, existente la Biblioteca Academiei RomâneB. A. R., Msse, Arhiva Alexandru Ghica vv., mapa III, varia 1 : Scrisorile contesei Elisabeta von Suchtelen, născută Lanskoi, către Alexandru Dimitrie Ghica, I, 1828 -1832, se află două scrisori către Alexandru Dimitrie Ghica, în limba greacă, semnate de contesa von Suchtelen, în care își manifesta simțămintele de dragoste față de omul iubit.

A decedat în ianuarie 1862, în Capodimonte, Italia. Un preot de la capela rusă din Napoli l-a însoțit pe ultimul drum pe Alexandru Dimitrie Ghica, fostul domn și caimacam al Țării Românești, ultimul din marea sa familie care deținuse un tron în Principate. Alexandru Ioan Cuza a organizat și a luat parte el însuși la ceremonia înhumării rămășițelor pământești ale lui Alexandru D. Ghica în biserica necropolă a familiei acestuia de la mănăstirea Pantelimon.

În anul 1994, rămășițele pământești ale lui Alexandru Dimitrie Ghica han fost reînhumate în Catedrala „Sfântul Alexandru” din Alexandria, lăcaș sfânt în incinta căruia își găsește somnul de veci. Odată cu osemintele domnitorului a fost adus în biserică și monumentul funerar pe care Alexandru Ioan Cuza îl comandase la meșterii pietrari din Neapole, sculptat în marmură de Carrara.

Realizări în urbanism, cultură și învățământ