Harakiri (film din 1962)

este un film jidaigeki cu samurai japonez din 1962, regizat de Masaki Kobayashi. Scenariul filmului, scris de Shinobu Hashimoto, a fost inspirat din povestirea „Ibunronin ki” (1958) a lui Yasuhiko Takiguchi. Georges Sadoul, Dictionary of films, ediție tradusă în limba engleză și actualizată de Peter Morris, University of California Press, Berkeley, 1972, p. 333.

Filmul, a cărui acțiune are loc în anul 1630, în perioada Edo a istoriei Japoniei și a shogunatului Tokugawa, prezintă povestea samuraiului Hanshirō Tsugumo (interpretat de Tatsuya Nakadai), care, după ce a devenit ronin și a ajuns să trăiască în sărăcie, cere să i se permită să-și facă seppuku (harakiri) în curtea interioară a unui castel medieval. Derek Hill, „Harakiri”, în vol. John Berra (ed.), Directory of World Cinema: Japan 2, Intellect Books, Bristol – Chicago, 2012, , p. 151. Intendentul castelului acceptă fără tragere de inimă această solicitare, iar, înaintea efectuării sângerosului ritual, Tsugumo își povestește viața sa tragică în fața samurailor acelui clan, dezvăluind ipocrizia care stătea la baza respectării codului lor de conduită.

La fel ca Ultimul samurai (1967), Harakiri realizează o critică violentă a sistemului feudal al Japoniei din perioada shogunatului Tokugawa, condamnând noțiunile de datorie și onoare, în numele cărora au fost comise numeroase abuzuri. Sandra Buckley (ed.), The Encyclopedia of Contemporary Japanese Culture, Routledge, Londra – New York, 2006, p. 258. Viziunea lui Kobayashi din cele două filme contrastează cu cea din filmele jidaigeki produse în acea vreme de studiourile Toei și Daiei, prin criticarea autorității feudale. De fapt, cele două filme sunt creații atipice, deoarece, spre deosebire de Kurosawa, Mizoguchi și Okamoto, Kobayashi a realizat rar filme jidaigeki.

Harakiri a câștigat premiul Mainichi pentru cel mai bun film și premiul special al juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes și este considerat adesea drept cel mai bun film al lui Masaki Kobayashi. Donald Richie, Japanese Cinema: Film Style and National Character, Doubleday, Garden City – New York, 1971, p. 137.

Rezumat

După câteva secole de conflicte militare între diferite clanuri, Japonia trecea pe la începutul secolului al XVII-lea printr-o perioadă de pace, iar mulți ronini (samurai fără stăpâni) cutreierau țara și, neavând mijloace de existență, băteau la porțile castelelor cerând să li se permită să comită seppuku (o formă rituală de suicid) și sperând că acel clan îi va angaja sau măcar le va da ceva bani de pomană. Roninul Hanshirō Tsugumo ajunge în 13 mai 1630 la castelul clanului Iyi din apropierea orașului Edo și spune că dorește să comită seppuku în curtea interioară a castelului. Pentru a-l descuraja, intendentul castelului, Kageyu Saitō, care ținea locul seniorului, îi relatează lui Hanshirō povestea unui alt ronin, Motome Chijiiwa, originar din același clan cu Hanshirō, care sosise cu câteva luni mai devreme și făcuse o cerere similară. Principalii trei samurai ai clanului – Hayato Yazaki, Umenosuke Kawabe și Hikokuro Omodaka – au descoperit că Motome avea o sabie de bambus și, înfuriați de îndrăzneala acestuia de a încerca să obțină bani prin șantaj, l-au convins pe Saitō să-i ceară roninului să se sinucidă ritualic cu acea imitație de sabie, provocându-i o moarte lentă, dureroasă și umilitoare.

În ciuda acestui avertisment, Hanshirō insistă că nu a auzit niciodată de Motome și afirmă că nu are intenția de a părăsi castelul în viață. După ce este amenajat un pavilion pentru seppuku în curtea interioară a castelului, Hanshirō solicită să fie decapitat la sfârșitul ritualului de unul din cei trei samurai care-l forțaseră să se sinucidă pe Motome: Omodaka, Yazaki și Kawabe. Niciunul din cei trei haishakunin propuși nu este însă prezent, iar mesagerii trimiși de Saitō aduc vestea că toți trei sunt grav bolnavi.

În acest timp Tsugumo își povestește viața în fața intendentului și a samurailor prezenți. Clanul Geishu, din care făcuse parte, a fost desființat abuziv în anul 1619 de shōgunul Tokugawa care s-a temut că refacerea unui castel însemna o amenințare la adresa puterii sale. Conducătorii clanului Geishu și-au făcut seppuku, iar Hanshirō, care plănuia să li se alăture, a fost oprit de la acest act de superiorul său, deoarece prietenul său apropiat, Jinai Chijiiwa, se sinucisese și îi încredințase prin testament tutela fiului său, Motome. Tsugumo s-a mutat la Edo împreună cu fiica sa, Miho, și cu Motome și a trăit în sărăcie, confecționând umbrele. Motome s-a căsătorit cu Miho și au avut curând un fiu pe nume Kingo. Îmbolnăvirea soției și a copilului l-au silit pe Motome să-și vândă lucrurile de valoare și apoi, fără să spună nimănui, chiar și sabia. Derek Hill, „Harakiri”, în vol. John Berra (ed.), Directory of World Cinema: Japan 2, Intellect Books, Bristol – Chicago, 2012, , p. 153. El a plecat într-o zi de acasă, susținând că se va întoarce curând cu bani, dar a fost adus acasă mort după ce fusese forțat să-și facă seppuku. Kingo a murit curând și a fost urmat a doua zi de Miho. Tsugumo își termină povestea, afirmând că acum, după ce i-a atacat pe cei trei samurai care-l forțaseră pe băiat să se sinucidă și i-a pedepsit prin tăierea cocurilor, o dezonoare care putea fi compensată doar prin seppuku, nu-și mai dorea decât să se alăture celor trei membri ai familiei sale. Ascunderea dezonoarei suferite de cei trei samurai prin simularea îmbolnăvirii dovedea ipocrizia care stătea la baza respectării codului Bushido.

Înfuriat, Saitō ordonă samurailor să-l ucidă pe Tsugumo, dar roninul se apără cu vitejie și distruge vechea armură care simboliza istoria glorioasă a clanului Iyi, iar, atunci când sosesc trei slujitori înarmați cu archebuze, își face seppuku. Povestea roninului este confirmată, iar un grup de samurai este trimis pentru a-i forța pe Omodaka, Yazaki și Kawabe să se sinucidă ca urmare a dezonoarei suferite. Temându-se că întregul clan Iyi va fi desființat de shōgun, intendentul Saitō poruncește membrilor clanului să păstreze secretul cu privire la toate aceste întâmplări și prezintă o versiune contrafăcută a evenimentelor potrivit căreia Tsugumo era nebun și a fost forțat să se sinucidă, iar proprii samurai au murit din cauza unor boli.

Distribuție

Tatsuya Nakadai — , ronin din clanul Geishu Rentarō Mikuni — , intendentul clanului Iyi Akira Ishihama — , fiul lui Jinai Chijiiwa și ginerele lui Hanshirō Tsugumo Shima Iwashita — , fiica lui Hanshirō Tsugumo și soția lui Motome Chijiiwa Tetsurō Tamba — , samurai din clanul Iyi, maestru de scrimă al școlii Shindo-Munen, secundantul de la sinuciderea lui Motome Ichiro Nakatani — , samurai din clanul Iyi, care a descoperit că sabia lui Motome era din bambus Yoshiro Aoki — , samurai din clanul Iyi, care îl amăgește pe Motome că va avea o întrevedere cu moștenitorul Bennosuke Masao Mishima — , secretarul intendentului clanului Iyi Kei Satō — , însărcinatul clanului Geishu cu reparațiile castelului Hiroshima Yoshio Inaba — , samurai din clanul Geishu, tatăl lui Motome Chijiiwa și prietenul lui Hanshirō Tsugumo Jo Azumi — Ichiro Shimmen, samurai din clanul Iyi, care a fost propus ca secundant al sinuciderii lui Tsugumo Akiji Kobayashi — un samurai al clanului Iyi Hisashi Igawa — un samurai al clanului Iyi Ryō Takeuchi — un samurai al clanului Iyi Shichisaburo Amatsu — un slujitor al clanului Iyi Tatsuo Matsumura — negustorul Seibei care propune adoptarea lui Miho de către familia Sakakibara Matthew Edwards (ed.), The atomic bomb in Japanese cinema : critical essays, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson, North Carolina, 2015, p. 229.

Producție Atitudinea pacifistă a lui Kobayashi thumb|right|Cineastul japonez Masaki Kobayashi (1916–1996) Masaki Kobayashi a dobândit în Japonia o reputație de cineast rebel, care a criticat autoritatea și legăturile strânse ale țării cu trecutul feudal. Pacifist convins, el a fost încorporat în Armata Imperială Japoneză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și, deși nu a protestat în mod deschis, a refuzat avansarea în clasa ofițerilor, nedorind să fie asimilat cu liderii militari japonezi care au contribuit la declanșarea Războiului din Pacific, pe care el îl considera „un conflict inutil”.

Filmele pe care le-a creat după întoarcerea sa de pe front au personaje radicale care protestează împotriva nedreptăților și luptă până la moarte pentru un ideal. Kobayashi a devenit celebru în Japonia și în străinătate cu trilogia Condiția umană (1958–1961), ce prezintă efectele celui de-al Doilea Război Mondial asupra unui soldat pacifist și socialist japonez, care se luptă să-și păstreze umanitatea în conflictul militar ce s-a încheiat cu înfrângerea Japoniei. Derek Hill, „Harakiri”, în vol. John Berra (ed.), Directory of World Cinema: Japan 2, Intellect Books, Bristol – Chicago, 2012, , p. 152. Această trilogie a fost inspirată din experiențele militare ale cineastului și a denunțat atrocitățile războiului, devenind opera principală a lui Kobayashi. Comportamentul militar japonez a fost influențat, potrivit lui Kobayashi, de codul Bushido moștenit din perioada medievală, iar militarii japonezi erau succesori ai samurailor îndoctrinați să respecte cu fanatism ordinele superiorilor.

Intențiile cineastului Următorul său film, Harakiri, este o critică violentă a sistemului feudal al Japoniei din perioada shogunatului Tokugawa, condamnând noțiunile de datorie și onoare, în numele cărora au fost comise numeroase abuzuri. Scenariul filmului, inspirat din povestirea „Ibunronin ki” (publicată la 24 august 1958 în revista Sandi mainichi) a lui Yasuhiko Takiguchi, a fost scris de Shinobu Hashimoto (colaboratorul obișnuit al lui Akira Kurosawa) și a valorificat niște cercetări istorice mai vechi ale scenaristului.

După succesul internațional al filmului Ikiru (1952), Akira Kurosawa a dorit să reînnoiască genul jidaigeki prin distrugerea convențiilor și clișeelor pentru a prezenta trecutul într-un mod mai apropiat de realitate și a stârni, în același timp, sensibilitatea publicului contemporan. Cineastul a vrut inițial să regizeze un film despre o singură zi din viața unui samurai, urmărind toate acțiunile personajului de dimineață până seara când acesta urma să se sinucidă ritualic, iar colaboratorii săi (scenaristul Shinobu Hashimoto, producătorul Sōjirō Motoki și producătorul asistent Hiroshi Nezu) au efectuat cercetări istorice cu privire la viața samurailor în perioada Edo. Acest plan a fost abandonat după trei luni de cercetări din cauza neputinței de a afla detalii specifice din viața zilnică a unui samurai, dar cercetările lui Hashimoto au fost folosite ulterior în filmul Harakiri (1962) al lui Masaki Kobayashi.

Realizarea filmului Filmul a fost produs de compania Shochiku, fiind filmat pe o peliculă alb-negru, și are o durată de 133 de minute. Lungimea peliculei este de 3.686 metri. Producătorul filmului a fost Tatsuya Hosoya.

Kobayashi a impus folosirea în film a unor săbii adevărate în scopul sporirii autenticității acțiunii. Din acest motiv, mișcările coregrafice de luptă ale actorilor sunt destul de lente, arătând greutatea armelor și efortul depus pentru mânuirea lor.