Pictorul Gheorghe Tattarescu, zis în familie - Iordache, și-a trăit primii șase ani ai copilăriei la Focșani. Rămânând orfan, în anul 1826, a fost îngrijit de unchiul său, zugravul de biserici Nicolae Teodorescu, la Odobești. Familia unchiului Nicolae a numărat astfel șapte suflete care au fost întreținute din veniturile obținute din vânzarea icoanelor pe care le picta pentru țăranii din satele învecinate. Modest ca pictor, Teodorescu este cunoscut în istoria artei religioase din secolul al XIX-lea ca un precursor în laicizarea artei din România. Salvarea financiară a familiei a venit de la Episcopul Chesarie al Buzăului care a devenit binefăcătorul lui Nicolae Teodorescu și implicit i-a deschis o cale spre pictură lui Gheorghe Tattarescu. Chesarie a înființat Școala de pictură de la Buzău și i-a oferit postul de director al acesteia lui Nicolae Teodorescu, căruia i-a dat mai multe comenzi pentru zugrăvirea unor biserici. Gheorghe Tattarescu s-a manifestat artistic încă de la vârsta de șapte ani, din perioada în care Nicolae Teodorescu zugrăvea la schitul Ciolanul.

Artistul a urmat Școala de pictură și în paralel Școala de grămătici din Buzău. Ca urmare a unei burse de studii acordate de Episcopia Buzăului prin conducătorul ei Chesarie, artistul român a plecat în anul 1845 la studii la Roma unde a luat lecții de pictură în particular de la maeștrii renumiți în acele vremuri, dar uitați astăzi, Natale Carta, Giovanni Silvagni și Pietro Gagliardi. Studiile sale au fost sub imperiul doctrinei neoclasicismului italian. El a învățat pentru început să deseneze după studii de atelier, mulaje din ghips sau ornamente. De la acestea a trecut la studii parțiale de anatomie și draperii. Astfel, el s-a pregătit pentru a realiza compoziții cu multiple personaje urmând modelele pe care le avea la dispoziție ale marilor maeștri Guido Reni, Rafael, Paolo Veronese, Correggio, Luca Giordano, Murillo sau Salvator Rosa. Copiile pe care le-a făcut au fost sintetizate într-o listă publicată de Teodora Voinescu în anul 1940, unele din ele rămânând posterității în atelierul pictorului și în muzeele din România.

Albumele și caietele sale cu schițe care au rămas din acea epocă, sunt pline de desene în peniță și creion, uneori acuarelate, în care se poate vedea o diversitate impresionantă a preocupărilor pe care Tattarescu le-a avut în dorința sa imperioasă de a asimila cât mai mult și mai bine ceea ce avea la dispoziție în capitala Italiei. Toate aceste concluzii nu pot să acopere cu adevărat dorința de studiu a tânărului artist român. Se poate vedea că setea lui de asimilare l-a dus nu numai prin galeriile și monumentele Romei, ci l-a determinat să facă multe călătorii în alte centre artistice italiene.

Se poate spune că în anul 1848, Tattarescu era un artist pe deplin format, chiar dacă existau în lucrările lui și unele inegalități surprinzătoare. El a asimilat foarte serios tehnica și succesele înregistrate cu copiile după marii maeștri dovedesc că această abilitate nu era o deprindere superficială cu meșteșugul. Tattarescu nu a fost preocupat la Roma doar de pictura religioasă. A studiat peisajul, nudul, capul de expresie și portretul, dovadă stând lucrările Pe Gianicolo, Vedere de pe o terasă din Pincio, Nud, Capul de bătrână și Călugărul franciscan.

La Roma a realizat în anul 1850 pictura alegorică intitulată Renașterea României și la Paris, în anul 1951, a făcut portretul lui Nicolae Bălcescu.

1820 — Familia Gheorghe Tattarescu s-a născut în luna octombrie 1820 la Focșani în familia unui mic proprietar Mihai Tattarescu și a Smarandei, născută Teodorescu, care avea proprietăți mărunte în oraș și vecinătăți.Frunzetti, Arta..., pag. 170 Familia a mai avut un al doilea fiu - Dumitru Tattarescu. Nicolae Teodorescu, fratele Smarandei, a făcut parte din breasla „zugravilor de subțire” care luase ființă în anul 1776, în vremea lui Alexandru Ipsilanti, pentru a se face deosebirea dintre pictorii-artiști de zugravii de case care erau organizați în așa numita breaslă a „zugravilor de gros”.Basil Iorgulescu... pag. 221-227 Modest ca pictor, el este cunoscut în istoria artei religioase din secolul al XIX-lea ca un precursor în laicizarea artei din România. Istoricul de artă Ion Frunzetti l-a considerat ca fiind un meșteșugar rutinat care era bine familiarizat cu conceptele Erminiilor bizantine, dar un inovator care a căutat noi mijloace tehnice care să ducă la o exprimare mai adecvată a realității. Cu toate acestea, totala lipsă de cultură artistică l-a dus la stângăcii și naivități inevitabile.Frunzetti, Arta..., pag. 171 Nicolae s-a născut la Focșani în anul 1786 și la vârsta de optsprezece ani era înscris la școala de pictură a Polcovnicului Matei de la Mănăstirea Căldărușani. Ulterior a pictat icoane la Odobești pentru comanditarii din satele învecinate. În perioada 1814 - 1816 a locuit la Iași. Revenit la Focșani a luat parte la căsătoria sorei sale, Smaranda, cu un funcționar modest, Mihai Tattarescu.Ghika, Un pictor..., pag. 6 Mihai și Smaranda au trăit la Focșani până în anul 1826, când au decedat din cauza unei epidemii care a afectat Moldova în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea.

Mihai Tattarescu își avea originea în satul Tataru, din proximitatea muntelui Tataru din Munții Buzăului și a pârăului Tataru.Dim. Frunzescu: Dicționaru Topograficu și Statisticu al Romîniei, București, 1872; ortografia acestor toponime care nu au accent pe vocala a, a determinat pe Tattarescu să-și scrie numele fără accente. Zestrea Smarandei menționa o pesesiune de 4 pogoane vie în dealul Costeștilor, 2 pogoane loc sterp și o casă pentru vie.Act existent la Academia R.P.R., Secția Manuscrise din donația familieiGhika, Un pictor..., pag. 255 După aproape treizeci de ani de la moartea părinților, într-un act de partaj din 1853Ghika, Un pictor..., pag. 7; act existent în arhiva familiei. între frații Tattarescu, toată averea părinților a fost evaluată la 320 de galbeni, o sumă mai mult decât modestă ținând cont că stipendiații statului (vezi Petrache Poenaru, Ion Negulici, Tattarescu) erau trimiși la studii în străinătate cu o bursă de 150 - 200 galbeni pe an.Ghika, Un pictor..., pag. 7

Gheorghe Tattarescu, zis în familie - Iordache, a trăit primii șase ani la Focșani. Rămânând orfan, în anul 1826, a plecat împreună cu Dumitru la Odobești, în casa unchiului Nicolae Teodorescu. Familia unchiului Nicolae a numărat astfel șapte suflete care au fost întreținute din veniturile obținute din vânzarea icoanelor pe care le picta pentru țăranii din satele învecinate. Sumele obținute s-au dovedit a fi insuficiente în acei ani de început ai secolului al XIX-lea. Salvarea a venit de la episcopul Chesarie al Buzăului (1784-1846), pe numele său laic Constantin Căpățână, care l-a chemat pe Nicolae să i se alăture. Fiind un tânăr ierarh la vârsta de circa patruzeci și doi de ani, patriot, cult, progresist cu multe deplasări în Rusia, el a devenit episcop al Buzăului în anul 1825.Ghika, Un pictor..., pag. 9 Chesarie a păstorit Episcopia Buzăului douăzeci și unu de ani, timp în care a ridicat Buzăul de la stadiul de târg mărunt de provincie la un centru cultural care a dat poporului român o serie de intelectuali notabili. A înființat Tipografia Episcopiei de la Buzău, Școala de pictură de la Buzău și a fondat Seminarul teologic de la Buzău în anul 1838, cel care a fost unul din puținele focare de cultură din acele vremuri din Moldova.

Chesarie a devenit binefăcătorul lui Nicolae Teodorescu și implicit i-a deschis o cale spre pictură lui Gheorghe Tattarescu. Din mențiunile lui Jacques Wertheimer-Ghika, Chesarie i-ar fi dat lui Nicolae comanda de a picta biserica Sfinților Apostoli a Schitului Ciolanul în anul 1827, fapt confirmat și de istoricul Ion Frunzetti. Nicolae și-a luat întreaga familie cu el și a zugrăvit biserica timp de trei ani de zile. Schitul Ciolanul era amplasat aproape de satul Pisculeni din județul Buzău, comuna Tisău, și avea circa treizeci de călugări.Dim. Frunzescu: Dicționaru Topograficu...Ghika, Un pictor..., pag. 10 Gheorghe l-a ajutat pe Nicolae la lucrările de zugrăvire a bisericii. Cum Dumitru era prea mic și nu putea învăța zugrăvitul, ulterior, a fost dat de Nicolae la un negustor din Buzău ca ucenic. Astfel, Dumitru a devenit proprietarul unei prăvălii de fierărie și scule din Pătârlagele unde a și murit în anul 1878. Dumitru a fost înmormântat la schitul Ciolanul unde a dat o danie de șase capre cu toate că a lăsat o datorie importantă care a fost plătită ulterior de artistul Tattarescu.Ghika, Un pictor..., pag. 11

Datorită zugrăvirii bisericii de către Nicolae Teodorescu și de renumele pe care l-a dobândit Tattarescu ca artist, călugării de la Ciolanul prezentau vizitatorilor un craniu omenesc care aparținea lui Gheorghe Tattarescu, chiar și în anul 1958 al apariției biografiei Tattarescu editată de Jacques Wertheimer-Ghika. Autorul Ghika a precizat în cartea sa că acel craniu era de fapt al lui Dumitru Tattarescu și nu al lui Gheorghe care a fost înhumat la Cimitirul Bellu din București.

1827 — Vocația

Gheorghe Tattarescu s-a manifestat artistic încă de la vârsta de șapte ani, din perioada în care Nicolae Teodorescu zugrăvea la schitul Ciolanul. A rămas în arhiva familiei coperta unui caiet pe care viitorul pictor a desenat cu cerneală primele sale reprezentări figurative. Se văd desenate cu stângăcie personajele unui circ ambulant, o serie de animale, un mistreț, o capră și un cerb. Ca urmare, unchiul Nicolae a decis să-l inițieze în tainele zugrăvelii.

Ca tânăr ucenic, Tattarescu s-a ocupat cu prepararea culorilor folosite la picturile murale, frecând prafurile, din care zugravii făceau vopselele, cu apă, albuș și gălbenuș de ou sau lapte. Urmașii artistului au menționat că talentul acestuia de a alege și folosi culorile în epoca maturității își are originea tocmai în perioada uceniciei de la Ciolanul. Un argument care ar susține afirmația este faptul că Tattarescu păstra rețete de amestecuri făcute de maeștri zugravi încă din anul 1811, așa cum a fost cea creată de meșterul Costache zugrav pentru obținerea oxidului de plumb, numit Bleispan, folosit ca bază pentru unele culori: „... ia plumb și-l fă bucățele late și pune oțet într-o oală și aruncă bucățelele de plumb în mijlocul oțetului nealăturate de nimic și astupând-o tare, îngroap-o în gunoi nemistuit în casă caldă și las-o cincisprezece zile, apoi scoțând-o, scutur-o pe lespede și pune-le într-un vas întins ca să se usuce și s-au făcut...”----- Costache zugrav - Rețetă din anul 1811, aflată în arhiva familiei Tattarescu

La schitul Ciolanul, copil fiind, artistul a spălat pensulele unchiului său și a ajutat la pregătirea zidurilor și a suportului pentru aplicarea temperei în toate fazele ei și la tăierea câlților, stingerea varului, căratul nisipului, amestecarea compoziției, etc.

1831 - 1837 — Școala de pictură de la Buzău O dată cu introducerea Regulamentului Organic în 1831, a apărut oportunitatea de a se realiza unele reforme importante și pe tărâmul culturii. Ca urmare, Episcopul Buzăului Chesarie a luat hotărârea înființării unei școli de pictură după modelul celei existente la Mănăstirea Căldărușani. Episcopul a urmărit ca în acest fel să-și creeze meșteșugarii necesari pentru cele douăzeci și două de metohuri și pentru nenumăratele locașuri din dioceza sa care trebuiau a fi zugrăvite sau rezugrăvite. Instituția s-a deschis în două dintre cele mai mari chilii ale Episcopiei de la Buzău. Nicolae Teodorescu a fost numit conducătorul ei în funcția de director. Printre elevii primei generații de școlari s-au numărat Gheorghe Tattarescu (în vârstă de unsprezece ani), Gheorghe Ioanid, Dumitrache Aldescu, Tomiță Ploeșteanu și Grigore Stănescu.