Lovitura de stat din Togo din 1963

Lovitura de stat din Togo din 1963 a fost o lovitură de stat militară care a avut loc în Togo la 13 ianuarie 1963. Conducătorii loviturii de stat - în special Emmanuel Bodjollé, Étienne Eyadéma (ulterior Gnassingbé Eyadéma) și Kléber Dadjo - au preluat controlul clădirilor guvernamentale, au arestat cea mai mare parte a cabinetului și l-au asasinat pe primul președinte al statului Togo, Sylvanus Olympio în afara ambasadei americane din Lomé. Liderii loviturii de stat i-au adus repede pe Nicolas Grunitzky și Antoine Meatchi, amândoi adversari politici exilați ai lui Olympio, pentru a forma un nou guvern. Deși guvernul Ghanei și președintele său Kwame Nkrumah au fost implicați în lovitura de stat și în asasinarea lui Olympio, ancheta completă nu a fost niciodată finalizată, iar criza internațională s-a diminuat în cele din urmă. Evenimentul a fost important, întrucât a fost prima lovitură de stat din coloniile franceze și britanice din Africa ce și-au obținut independența în anii 1950 și 1960, iar Olympio este amintit ca fiind unul dintre primii șefi de stat care a fost asasinat în timpul unei lovituri de stat militare în Africa.

Context

Inițial Togo a fost un protectorat al imperiului colonial german, dar a fost preluat de britanici și francezi în timpul Primului Război Mondial. Francezii și britanicii au împărțit administrativ zona, francezii preluând controlul în 1922 asupra zonei unde acum se află statul Togo. Partea estică s-a alăturat coloniei britanice Gold Coast, împărțind populația Ewe între coloniile britanice și franceze. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul francez de la Vichy a considerat puternica familie Olympio din Togo drept pro-britanică astfel că mulți membri ai acestei familii au fost arestați, inclusiv Sylvanus Olympio, care a fost deținut o perioadă semnificativă într-o închisoare din îndepărtatul oraș Djougou (în Beninul de azi). Întemnițarea sa a devenit un punct cheie care a afectat relațiile sale viitoare cu francezii și o metaforă a necesității independenței politice și economice pentru Togo pe care le-a folosit în mod repetat în discursuri.

În anii 1950, Olympio a devenit un lider activ în obținerea independenței pentru Togo de sub conducerea franceză. Partidul său politic a boicotat alegerile teritoriale ale adunărilor pe tot parcursul anilor '50 din cauza imixtiunii franceze în aceste alegeri (inclusiv în alegerile din 1956, în urma cărora Nicolas Grunitzky, fratele soției lui Olympio, a devenit prim-ministru al coloniei franceze) și Olympio au făcut pledoarii repetate către (ONU) pentru a ajuta la soluționarea cererilor de independență ale țării (Petiția lui Olympio către ONU, în 1947, a fost prima petiție oficială pentru soluționarea unei dispute din cadrul ONU). La alegerile din 1958, în ciuda imixtiunii franceze, partidul lui Olympio (Partidul Unității Togoleze) a câștigat alegerile învingând partidul lui Grunitzky (Partidul Progresului Togolez), iar francezii l-au numit pe Olympio prim-ministru al coloniei. Victoria lui Olympio a declanșat o realiniere semnificativă a politicii coloniale franceze și a dus la o serie de plebiscite de independență în coloniile franceze din Africa de Vest. Olympio a fost vârful de lance pentru adoptarea unei noi constituții pentru Togo prin votul popular din 1961 și a devenit primul președinte al Republicii Togo, obținând peste 90% din voturi. După această victorie semnificativă și ca urmare a represiunii în urma unei încercări de asasinat asupra lui Olympio în 1961, Togo a devenit stat independent condus de un partid unic.

La începutul carierei sale, Olympio a lucrat cu Kwame Nkrumah, un lider al luptei de independență din colonia vecină a Ghanei și primul președinte al acestei țări, în problema încheierii colonialismului în Africa; cu toate acestea, cei doi lideri au avut opinii divergente în problema părții de est a coloniei germane care a devenit parte din Ghana și a împărțirii populației Ewe. Pentru a unifica populația Ewe, Nkrumah a propus deschis ca Togo să devină parte din Ghana, în timp ce Olympio a căutat să readucă în Togo partea estică a vechii colonii germane. Când Nkrumah a făcut o vizită surpriză în Togo la scurt timp după ce țara a obținut independența și a propus o unire a celor două țări în numele unității africane Olympio a răspuns că „unitatea africană, atât de dorită, nu trebuie folosită drept scuză pentru o politică expansionistă”. Relația dintre cei doi lideri s-a înrăutățit Olympio descriindu-l adesea pe Nkrumah drept un „imperialist negru” și, deși inițial a susținut că nu dorește o armată în Togo, la obținerea independenței statului Olympio a finanțat și construit o mică armată în mare parte pentru a proteja țara împotriva oricăror posibile atacuri ale Nkrumah și ale Ghanei.

În timpul administrației sale, Olympio a adoptat o poziție unică printre liderii independenți ai fostelor colonii franceze. Deși a încercat să se bazeze pe puțin ajutor extern, atunci când a fost necesar, s-a bazat pe ajutorul german în locul ajutorului francez. El nu făcea parte din toate alianțele franceze (în special nu s-a alăturat Uniunii Africane și Malgașe) și a realizat legături semnificative cu fostele colonii britanice (și anume Nigeria) și cu Statele Unite. Cu toate acestea, a semnat un pact de apărare cu francezii și a menținut relații diplomatice active pe tot parcursul mandatului său de președinte. Francezii erau neîncrezători în privința lui Olympio și îl considerau în mare măsură aliniat intereselor britanice și americane.

Condițiile anterioare imediate Relațiile Togo-Ghana Relațiile dintre țările Ghana și Togo (și între Nkrumah și Olympio) au devenit foarte tensionate în 1962, cu comploturi repetate de asasinat. Tentativele de asasinat asupra ambilor lideri au fost puse pe seama celuilalt. Refugiații și dizidenții politici din Ghana au găsit refugiu în Togo, în timp ce disidenții politici din Togo au găsit refugiu în Ghana. După ce Partidul Progresului Togolez și mișcarea Juvento au fost implicate într-o tentativă de asasinat asupra lui Olympio în 1961, mulți politicieni proeminenți, inclusiv Nicolas Grunitzky și Antoine Meatchi au părăsit țara și au fost bine primiți și sprijiniți de Ghana. În mod similar, disidenții politici din Ghana fugiseră în Togo după încercările de asasinat asupra lui Nkrumah. În 1961, Nkrumah l-a avertizat pe Olympio cu privire la „consecințele internaționale periculoase” dacă sprijinul acordat pentru dizidenții care stăteau în Togo nu încetau, dar Olympio a ignorat în mare parte amenințarea.

Sprijinul intern pentru Olympio În ciuda importantei victorii electorale, politicile lui Olympio au provocat probleme semnificative multora dintre susținătorii săi. Insistența sa asupra austerității bugetare i-a înfuriat pe sindicaliști, fermieri și pe tinerii educați care căutau locuri de muncă în sectorul public. În plus, s-a confruntat cu autoritatea catolică din țară și a exacerbat tensiunile dintre populația Ewe și alte grupuri etnice. Pe măsură ce dificultățile politice au crescut, Olympio a devenit din ce în ce mai autoritar prin închiderea prizonierilor politici și intimidarea sau închiderea partidelor de opoziție. Potrivit lui Frederick Pedler „Se pare că ar fi crezut că, dacă ar fi înlăturat politicienii, se putea baza pe bunul simț al oamenilor cinstiți obișnuiți.”

Relațiile militare togoleze

Olympio considera că armata era inutilă în eforturile sale de a dezvolta și moderniza țara și a menținut o forță militară mică (doar aproximativ 250 de soldați). Cu toate acestea, trupelor care părăsiseră armata franceză pentru a se întoarce la locuințele lor din Togo nu li s-a oferit înrolarea în Forțele Armate Togoleze. Emmanuel Bodjollé și Kléber Dadjo, liderii armatei din Togo, au încercat în mod repetat să-l facă pe Olympio să crească finanțarea și să permită înrolarea mai multor trupe ale fostei armate franceze care se întorceau în țară, dar nu au reușit. La 24 septembrie 1962, Olympio a respins pledoaria personală a lui Étienne Eyadéma, un sergent din armata franceză, de a se alătura armatei togoleze. La 7 ianuarie 1963, Dadjo a prezentat din nou o solicitare de înrolare a fostelor trupe franceze, iar Olympio ar fi rupt cererea.

Lovitura de stat Militarii conduși de Emmanuel Bodjolle și Étienne Eyadéma s-au întâlnit și au acceptat să-l înlăture din funcție pe Olympio. Lovitura de stat a început în primele ore ale dimineții de 13 ianuarie 1963, cu împușcături auzite în capitala Lomé, în timp ce militarii încercau să-l aresteze pe Olympio și pe membrii cabinetului său.Chiar înainte de zori, s-au auzit împușcături în afara Ambasadei Statelor Unite, care se afla aproape de reședința lui Olympio. Odată cu lumina zorilor, a fost găsit cadavrul lui Olympio la trei metri de poarta din fața ambasadei de către ambasadorul american Leon B. Poullada. S-a afirmat că atunci când soldații au încercat să-l aresteze pe străzile din Lomé, acesta a opus rezistență și a fost împușcat. Eyadéma a afirmat mai târziu că el a fost cel care a apăsat pe trăgaci ucigându-l pe Olympio, dar acest lucru nu este clar stabilit. Trupul său a fost dus în interiorul ambasadei și ulterior ridicat de familia sa.

În timpul loviturii de stat, cea mai mare parte a cabinetului său a fost arestat, dar ministrul de interne și ministrul informațiilor au reușit să scape în Republica Dahomey, iar ministrul sănătății, Jerson Kprochtra, care era membru al partidului lui Grunitzky, nu a fost arestat.

Motivele oferite într-o emisiune radio de către liderii militari pentru lovitura de stat au fost problemele economice și o economie în derivă. Cu toate acestea, analiștii susțin că principalele rădăcini ale loviturii de stat s-au aflat în faptul că foștii soldați francezi erau nemulțumiți că nu puteau fi angajați în armata togoleză din cauza faptului că Olympio a menținut armata la o mărime mică.

Liderii militari s-au adresat rapid liderilor politici exilați Nicolas Grunitzky și Antoine Meatchi pentru a conduce un nou guvern în calitate de președinte și, respectiv, vicepreședinte. Cei doi s-au întors în țară și au convenit să preia poziții de conducere. Miniștrii din cabinetul lui Olympio care au fost luați prizonieri au fost eliberați după înființarea noului guvern. Cu toate acestea, s-a relatat că acești miniștri, conduși de Theophile Mally, au încercat să restabilească guvernarea partidului lui Olympio la 10 aprilie 1963 și, ca urmare, au fost arestați din nou.

Alegerile au fost organizate în mai 1963, iar singurii candidați au fost Nicolas Grunitzky și Antoine Meatchi, care au fost aleși în funcția de președinte și, respectiv, vicepreședinte al țării. Miniștrii care au fost arestați în tentativa de lovitură de stat din aprilie au fost eliberați după alegeri.

Urmări

Fiind prima lovitură de stat militară din țările africane care și-au declarat recent independența față de Franța sau Marea Britanie, evenimentul a avut un impact mare în toată Africa și în întreaga lume. Mai multe țări africane au condamnat atacul, iar evenimentul a devenit o lecție importantă în formarea Organizației Unității Africane (OAU), finalizată la câteva luni după lovitura de stat. Carta OUA pretinde „condamnarea fără rezerve, în toate formele sale, a asasinatului politic, precum și a activităților subversive din partea statelor vecine sau a oricărui alt stat”.

Togo Ancheta oficială a ofițerilor militari a susținut că Olympio a tras asupra ofițerilor care încercau să-l aresteze; cu toate acestea, soția sa a susținut că singura sa armă se afla în casă când a fost ucis și că s-a predat pașnic trupelor. Au existat multiple solicitări pentru o anchetă independentă asupra crimei, dar acestea au fost zădărnicite de către armata și guvernul lui Grunitzky din Togo. Fiul său a încercat să obțină o anchetă a ONU la un an de după asasinat, dar efortul nu a dus nicăieri.