Raidul Jameson (29 decembrie 1895 – 2 ianuarie 1896) a fost un atac raid eșuat împotriva Republicii Sud-Africane (cunoscut în mod obișnuit ca Transvaal), organizat de omul de stat colonial britanic Leander Starr Jameson și trupele companiei sale („poliția” din slujba British South Africa Company a lui Alfred Beit și Cecil Rhodes) și polițiști din Bechuanaland în weekendul de Anul Nou din 1895–1896. Paul Kruger era președintele Republicii Sud-Africane în acea perioadă. Raidul a fost executat cu intenția să declanșeze o rebeliune a muncitorilor expatriați britanici (cunoscuți ca uitlanderi) din Transvaal, dar scopul lui nu a fost atins. Muncitorii britanici, numiți „conspiratorii din Johannesburg”, ar fi trebuit să se organizeze într-o forță militară și să se pregătească pentru insurecție. Raidul a eșuat și nu avut loc nicio insurecție. Eșecul raidului a pus guvernul britanic într-o lumină proastă, a dus la înlocuirea lui Cecil Rhodes din funcția de premier al Coloniei Capului, a întărit controlul afrikanerilor asupra Transvaalului și a minelor de aur din regiune și deschis calea pentru declanșarearăzboiului anglo-bur din (1899–1902).

Contextul istoric Ceea ce avea să devină Africa de Sud nu a fost o națiune unită, singulară, la sfârșitul secolului al XIX-leas. Teritoriul Africii de Sud era ocupat de patru entități deosebite: două colonii britanice (Colonia Capului și Natal) și două republici ale burilor (Republica Orange și Republica Sud-Africană, cunoscută și cu numele Transvaal).

Fondarea coloniilor și republicilor „Capul”, regiunea restrânsă din jurul actualului Cape Town, a fost prima parte din Africa de Sud care a fost colonizată de europeni – primii imigranți au ajuns aici în 1652.Acești coloniști au fost aduși în Africa și au rămas multă vreme sub controlul Companiei Olandeze a Indiilor de Est.

Consolidarea și expansiunea către est a coloniei a avut loc de-a lungul următorilor 150 de ani. Până la începutul secolului al XIX-lea, puterea olandezilor s-a redus substanțial. În 1806, Regatul Unit a preluat controlul asupra Capului, pentru ca să împiedice ocuparea acestuia de către Franța lui Napoleon și să apere siguranța rutelor comerciale către Orientul Îndepărtat.

O bună parte a comunității burilor a dezvoltat o antipatie tot mai pronunțată față de de controlul britanic și introducerea de noi sisteme și instituții. Una dintre cauzele principale de nemulțumire a fost politica autorităților britanice față de sclavie. În 1828, parlamentul britanic a adoptat legile care asigurau tratamentul egal din punct de vedere juridic pentru toți, indiferent de rasă. În 1830, un nou decret impunea pedepse grele pentru tratamentul inuman aplicat sclavilor. Aceste măsuri nu au fost bine primite de o parte a populației albe. În 1834, guvernul a abolit în totalitate sclavia în întregul Imperiu Britanic. Burii s-au opus schimbărilor, deoarece au considerat că forța de muncă a sclavilor este vitală pentru ca fermele lor să funcționeze. În plus, ei au considerat că proprietarii de sclavi nu primeau compensații suficiente după emancipare. De asemenea, ei erau suspicioși în ceea ce privește modalitatea prin care guvernul avea să plătească aceste compensații. Aceste resentimente au culminat cu migrarea în masă a unui număr substanțial de buri în zonele învecinate neexplorate încă, prin care se urmărea evitarea controlului britanicilor. Migrarea a devenit cunoscută cu numele de Marele Trek.

Acest sentiment antibritanic nu a fost în niciun caz universal: în Western Cape, puțini buri s-au simțit obligați să migreze. Trekboers, fermierii de la frontieră de est, care au fost în fruntea acțiunii de colonizare spre răsărit, au fost cei care au ales să migreze cât mai departe. Acești emigranți, cunoscuți cu numele de voortrekkers, s-au mutat mai întâi în răsărit în teritoriul care avea să devină cunoscut ca Natal. În 1839, ei au fondat Republica Natalia, noua patrie a burilor. Alți grupuri de voortrekkers s-au mutat spre nord, colonizând văile râurilor Orange și Vaal.

Guvernul britanic a hotărât în 1843 să anexeze Republica Natalia, nedorind să existe supuși britanici care să se afle în afara teritoriilor controlate de el. Noul teritoriu ocupat a devenit colonia Natal a Coroanei. După 1843, politica guvernului britanic s-a schimbat, nemaifiind dorită continuarea expansiunii în Africa de Sud. Deși au existat câteva încercări eșuate pentru anexarea unor teritorii de la nord, britanicii au recunoscut în final independența acestora prin Convenția de la Sand River din 1852 cu Transvaal și Convenția de la Bloemfontein din 1854 cu Statul Liber Orange.

După primul război anglo-bur, guvernul luiGladstone a recunoscut independența Transvaalului în 1884 prin semnarea Convenția de la Londra. Nimeni nu preconizase că vor fi descoperite zăcămnite uriașe de aur la Witwatersrand doi ani mai târziu.

Economia

În ciuda unor diferențe politice, cele patru teritorii erau puternic legate între ele. Fiecare teritoriu era populat cu coloniști europeano-africani din regiunea Capului. Mulți dintre ei aveau rude sau prieteni în alte teritorii. Fiind cel mai mare și mai vechi stat înființat în Africa Sudică, Capul avea o poziție dominantă din punct de vedere economic, cultural și social; prin comparație, populația din Natal și celelalte două republici ale burilor aveau în mare parte un caracter agricol, cu ferme de subzistență.

Viața simplă a agricultorilor a fost dată peste cap în 1870, când au fost descoperite zăcăminte bogate de diamante în Griqualand West, în reginea orașului Kimberley din ziua de azi.Deși teritoriul era în mod tradițional sub controlul Statului Liber Orange, guvernul Capului, cu ajutorul guvernului britanic, a anexa regiunea, preluând controlul asupra zăcămintelor minerale bogate.

Descoperirea aurului

În iunie 1884, Jan Gerritse Bantjes (1840–1914) a descoperit semne ale prezenței aurului în Vogelstruisfontein (prima cantitate de aur obținută aici a fost vândută direct lui Cecil Rhodes în tabăra lui Bantjes pentru 3.000 de lire). A urmat descoperirea de către frații Struben a aurului la Wilgespruit, lângă Roodepoort. Această descoperirea avea să dea startului goanei după aur din Witvatersrand și a pus bazele orașuluiJohannesburg. Până în 1886, devenise clar pentru toată lumea că fuseseră descoperite zăcăminte uriașe de aur. Un mare număr de uitlanderi (străini), cei mai mulți din Regatul Unit, a venit în regiune în căutarea norocului sau a unei slujbe bine plătite. Descoperirea aurului a făcut ca Transvaalul să devină peste noapte cea mai bogată și poate cea maip uternică națiune din sudul Africii. În același timp însă, aurul a atras așa de mulțin uitlanderi (aproximativ 60.000 în 1896), încât străinii i-au copleșit numeric pe buri (aproximativ 30.000 de buri albi).

Guvernul bur s-a temut ca Transvaalul să nu își piardă independența și să devină o colonie britanică și a adoptat politici protecționiste și de excludere socială. Astfel, străinilor li s-a cerut să trăiască și muncească cel puțin patru ani în Transvaal mai înainte ca să ceară o licență de exploatare sau dreptul la vot. Guvernul a hotărât de asemenea să aplice taxe mari exploatărilor și fabricilor din domeniul miner, care erau în majoritate britanice (au existat și câteva investiții americane). Datorită taxelor foarte mari și a lipsei de reprezentarea politică, uitlanderii au devenit tot mai nemulțumiți. Președintele Paul Kruger a convocat un consiliu restrâns, printre cei invitați aflându-se și Gerritse Bantjes, pentru discutarea problemei care se agrava. S-a luat decizia creșterii taxelor pentru vânzarea de dinamită tuturor rezidenților care nu erau buri. Jan G. Bantjes, care vorbea fluent atât olandeza cât și engleza, era un colaborator apropiat al președintelui Kruger, legăturile dintre ei datând din vremea zilelor Marii Migrații. Tată lui Jan, Jan Gerritze Bantjes, fusese învățătorul lui Kruger în timpul migrației, iar Jan Gerritse făcea parte din grupul prietenilor și asociaților apropiați ai președintelui. Hotărârile acestui consiliu restrâns aveau să ducă la conflictul burilor cu britanicii din 1899-1902 și la înrăutățirea relațiilor Imperiului German cu Regatul Unit, atunci când kaiserul a luat apărarea burilorLothar Reinermann, "Fleet Street and the Kaiser: British Public Opinion and Wilhelm II." German History 26.4 (2008): 469-485.. Datorită aplicării taxei pentru vânzarea de dinamită, nemulțumirile și tensiunile au crescut foarte mult. Cum Johannesburgul era un oraș locuit în principal de străini, liderii acestora au început să discute despre organizarea unei insurecții.

Cecil Rhodes, guvernator al Capului, dorea să incorporeze Transvaalul și Statul Orange într-o federație pusă sub controlul britanicilor. Rhodes avea și interese comerciale și minere alături de Alfred Beit, cu care formase De Beers Mining Corporation, și dorea să obțină controlul asupra industriei minere din Johannesburg. Cei doi au jucat un rol major în ațâțarea nemulțumirilor uitlanderilor. Rhodes avea să îi declare mai târziu ziaristului W.T. Stead că se temuse ca nu cumva rebeliunea străinilor să cauzeze necazuri britanicilor, dacă el nu ar fi preluat controlul asupra mișcării:

La mijlocul anului 1895, Rhodes a plănuit executarea unui raid a unei forțe armate, care să pornească din Rhodesia, colonia britanică din nord, pentru sprijinirea rebeliunii uitlanderior, cu obiecrivul preluării controlului asupra regiunnii. Raiduls-a lovit de dificultăți neașteptate, începând cu ezitările liderilor uitlanderilor.

Criza vadurilor

În septembrie și octombrie 1895 a izbucnit o dispută între Transvaal și Colonia Capului datorită politicii protecționiste a burilor. Colonia Capului a refuzat să plătească taxele mari cerute de guvernul din Transvaal pentru folosirea porțiunii sale de cale ferată către Johannesburg. În schimb, a optat pentru trimiterea bunurilor cu ajutorul convoaielor de care, care traversau direct prin vadurile (cunoscute ca „drifturi” în Africa de Sud) râului Vaal.Președintele Paul Kruger a răspuns prin închiderea vadruilor, înfuriind guvernul Coloniei Capului. Deși Transvaalul a renunțat la pozițiile dure, relațiile dintre buri și Colonia Capului au rămas încordate.

Forța lui Jameson și inițierea raidului

Conform planului, Rhodes a ordonat plasarea unei forțe armate la Pitsani, la granița Transvaalului, care să fie capabilă să intervină rapid în sprijinul uitlanderilor care ar fi declanșat insurecția. Această forță a fost plasată sub comanda lui Leander Starr Jameson, administratorul general al societății autorizate de stat pentru Matabeleland (British South Africa Company), al cărei președinte era Cecil Rhodes. Printe alți comandanți ai forței se afla și Raleigh Grey. Forța era formată din aproximativ 600 de oameni, dintre care cam 400 erau membrii poliției călare din Matabeleland, restul fiind voluntari. Forța era dotată cu puști, maxim 16 mitraliere Maxim și până la 11 piese ușoare de artilerie.

Planul principal prevedea că locuitorii orașului Johannesburg aveau să se revolte și să ocupe arsenalul burilor din Pretoria. Jameson și oamenii din subordinea lui aveau să traverseze frontiera și să se îndrepte spre Johannesburg ca să „restabilească ordinea” și să asigure controlul britanic asupra orașului și a minelor de aur.