Gheorghe Tattarescu a ajuns să practice pictura într-o epocă în care zugravii de biserici, care aparțineau unei tradiții bizantine, au început să-și dea seama care ar fi căile prin care să modernizeze și să înnoiască cu elemente ale realității rutinatul meșteșug pe care-l practicau într-o pictură codificată. Ion Frunzetti a apreciat că artistul român era din copilărie pătruns de spiritul bizantin al picturii autohtone. El a beneficiat de lecții de pictură de la unul din zugravii laici - Nicolae Teodorescu, fapt care a dus la asimilarea de către acesta și a tresăririlor de personalitate de tip laic ale mentorului său. Astfel, spunea Frunzetti, formarea sa a corespuns momentului istoric în care punctul de vedere realist a început să fie introdus în școlile mânăstirești, prin umanizarea Erminiilor cu elemente de observație.

Pictorul român a intrat în contact cu această artă încă de la începuturile picturii de șevalet de tip occidental din România. Și-a făcut studiile în Italia, a fost în Franța și s-a întors la București cu un meșteșug înnoit. L-a pus în valoare pentru exprimarea ideilor revoluționare de la 1848 și și-a împărtășit tristețea ca urmare a eșecului acesteia, Tattarescu a revenit la București în 1851 într-un mediu cultural rarefiat, într-o perioadă de reacțiune care a precedat Unirea Principatelor. El a fost cel care s-a implicat în crearea de condiții reformatoare care au asigurat apariția unor organisme prin care manifestarea artei să fie asigurată de forme de învățământ instituționalizat. Tattarescu este astăzi considerat ca pionier al artei românești. El a fost primul artist care a înfățișat țăranul român, primul peisagist român și unul dintre cei mai importanți cercetători pentru conservarea și descoperirea tezurului istoric din România. Gheorghe Tattarescu a servit pictura românească și în momentele ei de criză și a scos-o la un liman, de unde, a fost preluată de Theodor Aman. Din acel moment, el a jucat un rol secundar ca profesor, în care a format elevi la Școala de Belle Arte din București.

Tattarescu a răspândit în România valorile europene și a fost un apologet al valorilor naționale în străinătate. Tattarescu a fost simbolul viu al picturii românești până la marea lansare a lui Nicolae Grigorescu din anul 1873 la marea expoziție a Societății Amicilor Bellelor-Arte de la Hotel Herdan din București. El a fost un zugrav medieval de biserici, un iconar laicizant, un bursier academist al statului în Italia, un portretist inovator. Ca autor academist, el a urmărit să figureze ideologia progresistă a timpului său folosind știința și tehnologia, pe care le-a asimilat, pentru a crea compoziții istorice al căror rol era de a răspândi mesaje propagandistice prin litografiere.

Pictorii academiști din România (1864-1873) După înființarea școlilor de arte frumoase din Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, „Școala de Muzică și Declamațiune de la Iași”, la 26 octombrie 1860 urmată la 26 de zile mai târziu de „Școala de Sculptură și Pictură”, și Școala Națională de Arte Frumoase din București în anul 1864, căutările și nesiguranțele începuturilor în domeniul picturii din România au rămas de domeniul trecutului, chiar dacă a existat acel triumvirat de pictori revoluționari de la 1848 ai cărui membri au fost Constantin Rosenthal, Ion Negulici și Barbu Iscovescu. Din 1864 arta a progresat rapid sub conducerea inteligentă a lui Theodor Aman, cel care a devenit pentru acele timpuri o personalitate de prim rang în arta românească. Alături de Aman au fost și pictori care s-au format cu totul altfel și de aceea ei nu sunt lipsiți de importanță prin felul în care au reușit să dea o îndrumare progresului artistic din România, ca urmare a modului cum au ajuns să capete ei înșiși o conștiință artistică. Ei s-au impus publicului, tineretului și oficialităților și au avut importanță în îndrumarea tinerilor talentați, în formarea gustului publicului sau în expertiza cu care au ajutat oficialitățile în luarea de decizii în domeniul artistic.Frunzetti, Arta..., pag. 165

Cei mai importanți artiști care au făcut parte din acest grup au fost Gheorghe Tattarescu și Carol Popp de Szathmári. Tattarescu a fost prototipul pictorului valah care a pornit de la începutul secolului al XIX-lea cu zugrăveala de tip bizantin și a urmat mai apoi toate etapele modernizării gustului și a laicizării picturii, ajungând la final la peisagistica tipică sfâștitului de secol. Szathmári a fost cel mai important dintre artiștii transilvăneni care s-au stabilit în Principate. Între cei doi mari maeștri români s-au situat micii transmițători, așa cum au fost Gheorghe Pompilian, Petre Alexandrescu, Gheorghe Ioanide din preajma lui Tattarescu și Henric Trenk și Fidelis Walch din proximitatea lui Szathmári. Cele două curente, realismul lui Aman și academismul celor amintiți mai sus, s-au contopit mai târziu în marea albie definită de progresul artei românești.Frunzetti, Arta..., pag. 166

Curentul academist în România Academismul a reprezentat una din cele două direcții pe care arta românească o propunea ca urmare a schimbărilor politico-sociale și a celor de ordin culutural la nivelul anului 1864 cînd s-a înființat Școala Națională de Arte Frumoase din București. Acest curent a fost pe placul claselor conducătoare din Principatele Unite, el fiind un stil al artei lipsite de riscul înnoitor, el fiind expresia conservatorismului.

Curentul academist a avut în România un reprezentant de seamă prin Gheorghe Tattarescu, dar a avut la început mult mai mulți adepți. Istoricul de artă Ion Frunzetti a afirmat că a fost normal acest lucru, prin prisma faptului că au existat o mulțime de tineri care s-au format în școlile occidentale în acele vremuri în care Apusul Europei era marcat de lupta pe care o ducea învățământul oficial cu romantismul. În acea epocă, academismul reprezenta o reacție antiromantică și era implicit un status-quo social. Deoarece avea de combătut exagerările romantismului care beneficia de gustul majoritar al opiniei publice, școlile de artă oficiale și-au structurat programa pe tradiția clasică. Academiile de artă ajunseseră, în acea criză cu care s-au confruntat, la un dogmatism teoretic, la o reglementare deosebit de rigidă a creației artistice, la o codificare strictă a mijloacelor și a temelor și la o impunere a necesității regulilor și a cadrelor prestabilite. Astfel, învățământul militant al academiilor oficiale și-a accentuat caracterul scolastic prin îndrumările date spre a fi urmate privind rețetele transmise de marii maeștri sau convențiile de atelier.Frunzetti, Arta..., pag. 167

Tinerii trimiși de stat prin intermediul burselor, ca și cei care au plecat la studii în străinătate pe cont propriu, s-au întors în țară în preajma Unirii Principatelor și toți și-au luat sursele de inspirație din concepțiile academice ale Apusului. Înființarea muzeelor, organizarea de Expoziții ale artiștilor în viață și înființarea școlilor de artă (1864) a dus la triumful academiștilor români care au devenit ulterior profesori în învățământul artistic din România. Unul dintre bursierii statului moldovean a fost Gheorghe Panaiteanu-Bardasare. El a jucat un rol deosebit de important prin faptul că a fost organizatorul școlii de arte din Iași, animator artistic și pedagog, organizator de muzee și expoziții periodice din Moldova. Influența lui Bardasare a fost resimțită de generații întregi de tineri artiști începând cu anul 1860.

Bucureștiul la jumătatea secolului al XIX-lea Situația social-politică Capitala Țării Românești avea în anul 1852 circa 75.000 de locuitori, circa 20.000 aflați în tranzit, 132 de biserici și peste 13.000 de case.Ioan Gherasim Gorjan... pag. 71 Așa cum rezultă din Calendarul pentru următorii trei ani 1851, 1852, 1853 redactat de Ioan Gherasim Gorjan tipărit la tipografia lui Eric Winterhalder și Constantin A. Rosetti, Bucureștiul acelor ani era „... o cetate de noblețe, de petreceri și de bucurie, loc de pășire din năravurile barbare către obiceiurile europene. Este cetatea Europei în care, deși nu sînt prețuite adevăratele talente, dar se cunoaște adevăratul înțelept, sau neînțelept; pentru că este întocmai ca piatra și ca topitoarea ce aleg și lămuresc aurul și argintul. Nici un matematic, nici un industriaș, nici un doctor, nici un învățat nu pot fi desăvîrșiți, fie cei mai eminenți în alte capitale, de nu vor practica aci între extravagantele și feluritele idei și spirituri”.

Scaunul domnesc a fost ocupat în data 16 iunie 1849 de Barbu Știrbei, fratele domnitorului Gheorghe Bibescu care abdicase în anul 1848.Alexandru D. Xenopol... pag. 419 Imediat după urcarea pe scaun, Știrbei a redeschis școlile și a înființat cursurile de învățământ superior, care din anul 1850 au fost predate în limba română.Alexandru D. Xenopol... pag. 423 În anul 1851 a înființat la București o școală de artă și meșteșugărie, una de chirurgie, a introdus un cod de procedură penală și a deschis spitale în reședințele județene.Alexandru D. Xenopol... pag. 430 Barbu Știrbei a mărit veniturile administrației de stat și a adus reforme în sistemul de pensii, deschizând accesul la pensionare și persoanelor care aveau salarii mai mici de 200 de lei.

Domnitorul a reglementat relația dintre clăcași și marea boierime prin așa zisă Lege a-lui Știrbei, al cărei titlu oficial era -- „Instrucții pentru introducerea noii legiuiri privitoare la reciproacele drepturi și îndatoriri ale proprietarului și ale lucrătorilor pământului”.Alexandru D. Xenopol... pag. 426 Prin aceasta, Știrbei a sporit numărul zilelor de muncă ale clăcașilor de la douăsprezece la douăzeci și două și a scăzut câtimea muncii pe zi, aducând astfel o ușurare a vieții acestora. Pentru că legea îl vedea pe țăran doar ca pe un chiriaș al pământului fără a-i da speranța cumpărării lui, chiar dacă i-a ușurat munca, ea a lovit într-o concepție preexistentă care a fost validată cu ocazia Proclamației de la Islaz din 1848. De aceea, țărănimea nu a privit cu ochi buni noua lege și a întâmpinat-o cu proteste și nemulțumiri, astfel că situația ce reiese din Calendarul lui Gorjan din 1851, nu oglindea și condițiile de trai ale maselor.Ghika, Un pictor..., pag. 108 Pe plan politic internațional începea Războiul Crimeii.Ghika, Un pictor..., pag. 109

Situația artistică În ce privește artele plastice, Barbu Știrbei a dat Decretul nr. 1751 din 23 decembrie 1850 prin care a înființat Muzeul de Arte Plastice din București.Ghika, Un pictor..., pag. 287Arhivele Statului, op. Ministerul Instrucțiunii dosar 325 pe 1851 La finalul decretului se precizează că: „... trimitem și Noi pe lîngă acest Ofis două tablouri lucrate de doi romîni și anume : G. Tattarescu, care se află la Roma cu cheltuiala Sf. Episcopii Buzeu și P. Alexandrescu, care dovedind o aplicare și un talent deosebit pentru pictură, se va trimite pe patru ani la Roma, cu cheltuiala din casa școalelor, ca să se desăvîrșească într-această specialitate și cu vreme să se deschiză și această carieră tinerimii pe lîngă altele ce s-au așezat cu noua Organizație a școalelor. Subvenția anuală a acestui tinăr va fi de două sute galbeni pe an și se va începe de la 1 martie anul viitor 1851.” Muzeul a fost organizat într-o încăpere a Academiei care era construită pe actuala stradă a Academiei, acolo unde astăzi se află Universitatea din București. S-a stabilit programul de vizitare și Carol Wallenstein de Vella a fost numit custode cu un venit lunar de 250 lei. Wallenstein organizase încă din anul 1837 un muzeu universal unde a expus unele copii și portrete alături de mulaje și animale împăiate. Copiile și portretele existente deja, au completat galeria de tablouri nou înființată de Barbu Știrbei. Maiorul D. Pappazoglu a precizat în anul 1865 că: