Conferința de la Berlin din 1884–1885, numită și Conferința Congo (în ) ori Conferința Africa de Vest (în ),"Berlin West Africa Conference", Encyclopædia Britannica. a reglementat colonizarea europeană și comerțul în Africa în timpul perioadei neocolonialistă și a coincis cu apariția neașteptată a Germaniei ca putere imperială. Conferința a fost organizată de Otto von Bismarck, primul cancelar al Germaniei. Rezultatul său, Actul general al Conferinței de la Berlin, poate fi văzut ca oficializarea împărțirii Africii, dar unii istorici avertizează împotriva unei aprecieri exagerate a rolului său în rezolvarea conflictelor dintre puterile coloniale și atrag atenția asupra acordurilor bilaterale încheiate înainte și după conferință. Conferința a contribuit a marcat începutul unei perioade de intensitate a activității coloniale a puterilor europene, care au eliminat majoritatea formelor existente de autonomie și autoguvernare a statelor africane.
Contextul general Mai înainte de această conferință, diplomația europeană i-a tratat populația băștinașă africană în același fel în care trataseră băștinașii din Lumea Nouă, prin inițierea de relații comerciale cu liderii locali. La începutul secolului al XIX-lea, nevoia de fildeș, care era folosit în special pentru producerea de bunuri de lux, i-a făcut pe mulți negustori albi să călătorească în interiorul continentului african. With the exception of trading posts along the coasts, the continent was essentially ignored during that period.Muriel E. Chamberlain, The Scramble for Africa (1999).
În 1876, regele Leopold al II-lea al Belgiei, care fondase în același an Asociația Internațională Africană, organizație pe care o controla, l-a invitat pe Henry Morton Stanley să i se alăture în acțiunea de cercetare și „civilizare” a continentului. În 1878, a fost înființată și Societatea Internațională a Congoului, care avea obiective economice mai explicite, dar care era încă strâns legată de prima societate. Léopold a cumpărat în secret acțiunile investitorilor străini ai Societății Congo, care devenit un instrument al exploatării imperialiste, Asociația Africană servind în principal unor obiective filantropice.Neal Ascherson, The King Incorporated: Leopold the Second and the Congo (1999).
Între anii 1878 și 1885, Stanley a mers în Congo nu în calitate de explorator sau ziarist, ci ca însărcinat al lui Leopold, având misiunea secretă să pună bazele a ceea ce avea să fie cunoscut după închiderea Conferinței de la Berlin din august 1885 ca Statul Independent Congo. Serviciile de informații franceze au descoperit planurile lui Leopold și Franța a declanșat propriile sale explorări coloniale. În 1881, ofițerul francez de marină Pierre de Brazza a fost trimis în Africa centrală. El a călătorit în bazinul vestic al fluviului Congo și a ridicat steagul francez în proaspătul fondat oraș Brazzaville (azi pe teritoriul Republica Congo). La rândul ei, Portugalia, care abandonase la un moment dat imperiul său colonial din regiune, pe care îl controlase prin mandatarul ei aproape nefuncțional, Regatul Kongo, a ridicat de asemenea pretenții în regiune. Pretențiile sale se bazau pe tratatele vechi cu Spania din timpul Restaurației și cu Biserica Romano-Catolică. Pentru ca să își consolideze poziția, Portugalia a semant rapid un tratat pe 26 februarie 1884 cu un aliat mai vechi, Regatul Unit care avea ca scop blocarea acceslui Societății Congo la porturile Atlanticului.
În penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, o serie de factori printre care manevrele diplomatice, explorările coloniale în desfășurare și descoperirea abundenței de resurse naturale valoroase precum aurul, cheresteaua, cauciucul, dar și terenurile agricole fertile și piețele de desfacere în dezvoltare, au crescut în mod puternic interselul puterilor europene pentru exploatarea continentului african. Cartografierea de către Stanley a bazinului fluviului Congo (1874-1877) a șters ultima pată albă de pe harta Africii și a permis delimitarea regiunilor de cotrol ale britanicilor, portughezilor, francezilor și belgienilor. Marile puteri s-au grăbit să împingă granițele neclare la limitele lor maxime și să elimine din competiție puterile locale mai puțin importante, care ar fi putut deveni supărătoare pentru diplomația agresivă europeană.Stig Förster, Wolfgang Justin Mommsen, and Ronald Edward Robinson, eds. Bismarck, Europe and Africa: The Berlin Africa Conference 1884–1885 and the Onset of Partition (1988).
Franța a acționat pentru obținerea controului asupra Tunisiei folosind pretextul eliminării ultimilor pirați din regiune. Acțiunile lui Pierre de Brazza au dus la preluarea controlului asupra a ceea ce este azi Republica Congo în 1881 și asupra Guineea în 1884. Italia a devenit parte a Triplei Alianțe, ceea ce a dus la amenințarea planurilor pe care le construise cu grijă Bismarck, forțând Germania să se implice în Africa.William L. Langer, European Alliances and Alignments: 1871–1890 (1950) pp 217–220.
În 1882, britanicii erau martorii extinderii controlului portughezilor asupra regiunilor de coastă, a penetrării francezilor prin Africa Centrală spre Etiopia, Nil și Canalul Suez și și-au văzut astfel amenințate rutele comerciale vitale prin Egipt către India. Britanicii s-au folosit de pretextele crizei financiare din Egipt și de izbucnirea revoltei care a fost provocată de aceasta, în timpul căreia sute de europenei și supuși britanici au fost răniți sau uciși, pentru ca să intervină direct în Egiptul otoman, pe care aveau să îl controleze timp de mai multe decenii.Langer, European Alliances and Alignments: 1871–1890 (1950) pp 251–280.
Conferința Cursa europeană pentru colonii a făcut ca și Germania să înceapă să lanseze expediții proprii, cee ce i-au speriat atât pe oamenii de stat britanici, cât și pe cei francezi. Regele Leopold a sperat să calmeze rapid conflictul care părea să izbucnească și a reușit să îi convingă Franța și Germania că un comerț comun în Africa este în interesul celor trei puteri. Având sprijinul britanicilor și cu inițiativa formală a protughezilor, Otto von Bismarck, cancelarul Germaniei a convocat reprezentanții a 13 state din Europa precum și Statele Unite ale Americii la o conferință în timpul căreia să se discute o abordare comună a problemelor de pe continentul african.
Lucrările conferinței au început pe 15 noiembrie 1884 și au continuat până pe 26 februarie 1885. Numărul de reprezentanți a variat de la țară la țară,140.112.142.79/publish/pdfs/22/22_08.pdf dar împuterniciții din aceste 14 țări au avut dreptul să semneze Actul de la Berlin:General-Akte der Berliner Konferenz, :de:s:General-Akte der Berliner Konferenz (Kongokonferenz)
Statul Imperiul Colonial Reprezentanți Imperiul German Imperiul colonial german Otto von Bismarck Paul von Hatzfeldt Clemens Busch Heinrich von Kusserow Imperiul Austro-Ungar Imperiul colonial austriac Emerich Széchényi von Sárvári Felsö-Vidék Regatul Belgiei Imperiul colonial belgian Gabriel August van der Straten-Ponthoz Auguste Lambermont Regatul Danemarcei Imperiul colonial danez Emil Vind Regatul Spaniei Imperiul colonial spaniol Francisco Merry y Colom Statele Unite ale Americii Teritoriile Statelor Unite John A. Kasson Henry S. Sanford Republica Franceză Imperiul colonial francez Alphonse de Courcel Regatul Unit Imperiul Britanic Edward Baldwin Malet Regatul Italiei Imperiul colonial italian Eduardo de Launay Regatul Țărilor de Jos Imperiul Olandez Philipp van der Hoeven Regatul Portugaliei Imperiul colonial portughez Antônio José da Serra Gomes António de Serpa Pimentel Imperiul Rus Colonialismul rus Piotr Kapnist Suedia-Norvegia Imperiul colonial suedez Gillis Bildt Imperiul Otoman Statele vasale și tributare ale Imperiului Otoman Mehmed Said Pașa Spre deosebire de restul statelor invitate, Statele Unite și-au rezervat dreptul să respingă sau să accepte concluziile Conferinței.
Actul general Actul general a stabilit următoarele puncte: Pentru ca să obțină aprobarea opiniei publice, participanții la conferință au hotărât să pună capăt sclaviei în țările africane și islamice. Statele europene au semnat interzicerea internațională a comerțului cu sclavi în sferele lor de influență. Această înțelegere l-a făcut pe scriitorul Joseph Conrad să amintească în mod sarcastic în romanul „Inima întunericului” de „Asociația Internațională a Congoului”, participantă la conferință, pe care a numit-o „Asociația Internațională pentru Suprimarea Moravurilor Sălbaticilor”."Historical Context: Heart of Darkness." EXPLORING Novels, Online Edition. Gale, 2003. Discovering Collection. Primul nume al acestei societăți fusese „Asociația Internațională pentru Exploatarea și Civilizarea Africii”. Proprietățile ocupate de Societatea Internațională Congo, controlată de regele Leopold al Belgiei au fost confimate ca fiind proprietatea societății și, prin aceasta, proprietatea regelui. Pe 1 august 1885, la câteva luni după închiderea conferinței de la Berlin, vice-administratorul general al Congoului, Francis de Winton, a anunțat că teritoriul va fi numit din acel moment „Statul Independent Congo”, un nume care nu a fost folosit în timpul conferinței și nu a apărut în Actul general. Cele patru state semnatare avea să aibă dreptul să desfășoare comerț liber în întregul bazin al fluviului Congo, în regiunea Lacul Malawi și la dus de acesta într-o reginea aflată la sud de paralela 5o N. Fluviile Niger și Congo au fost declarate zonel libere pentru traficul naval. A fost introdus „principiul efectivității” (bazat pe „ocuparea efectivă”) care să împiedice proclamarea doar cu numele a unor colonii. Orice act nou de luare în posesie a oricărei porțiuni a costei africane sau de asumare a unui protectorat urma să fie notificată de puterea ocupantă celorlalte puteri semnatare. A fost dată o definiție a regiunilor în care fiecare putere avea dreptul exclusiv să urmărească proprietatea asupra terenurilor.
Actul de la Berlin a fost primul document internațional prin care s-a făcut referire la obligațiunile care țineau de „sferele de influență”.
Principiul ocupării efective Principiul ocupării efective proclama că o putere poate a declarat că puterile pot dobândi drepturi asupra țărilor coloniale numai dacă le stăpâneau sau exercitau „o ocupație efectivă”, adică dacă semnaseră tratate cu lideri locali, își arboraseră drapelul acolo, instituiseră o administrație locală pentru guvernrea teritoriului și înființaseră o forță de poliție pentru apărarea ordinii. Puterea colonială putera exploata colonia din punct de vedere economic. Acest principiu a devenit important nu numai ca bază pentru puterile europene pentru dobândirea de suveranitate teritorială în Africa, ci și pentru determinarea limitelor teritoriilor lor de peste mări, întrucât ocupația efectivă a servit în unele cazuri drept criteriu pedntru soluționarea litigiilor de frontieră în colonii. Cu toate acestea, întrucât Actul de la Berlin avea prevederi limitate doar la teritoriile care se aflau pe coasta africană, puterile europene au revendicat în numeroase cazuri în anii care au urmat drepturi asupra regiunilor din interiorul continentului fără ca să poată demonstra ocupația efectivă acestora, așa cum era prevăzut în articolul 35 al actului final al conferinței.