thumb|Caricatură de proveniență din Țările Baltice, denunțînd cooperarea sovieto-nazistă și solicitînd anularea consecințelor sale. Acest articol descrie evoluția relațiilor sovieto-germane între 1918 și 1941.

Relațiile dintre Germania și Uniunea Sovietică au început după Primul Război Mondial. Tratatul de la Brest-Litovsk, dictat de Germania, a pus capăt ostilităților între Rusia și Germania; a fost semnat la 3 martie 1918.Full text in English: The Peace Treaty of Brest-Litovsk; March 3, 1918 Câteva luni mai târziu, ambasadorul Germaniei la Moscova, Wilhelm von Mirbach-Harff, a fost împușcat mortal de către socialiștii revoluționari de stânga ruși, în încercarea de a incita un nou război între Rusia și Germania. Întreaga ambasadă sovietică condusă de Adolph Joffe a fost deportată din Germania la 6 noiembrie 1918, pentru sprijinul lor activ al Revoluției germane. De asemenea, Karl Radek a sprijinit ilegal activitățile subversive comuniste în Republica de la Weimar în 1919.

Încă de la început, ambele state au căutat să răstoarne sistemul care a fost instituit de învingătorii Primului Război Mondial, Germania, muncind din greu pentru reparații oneroase și înțepată constant de dispozițiile Tratatului de la Versailles privind responsabilitatea sa colectivă, a fost o națiune învinsă. Acest lucru și războiul civil rus au făcut atât ca Germania, cât și sovieticii să devină proscriși pe scena politicii internaționale, iar apropierea lor rezultată în perioada interbelică a fost o convergență naturală.Gasiorowski, Zygmunt J. (1958). The Russian Overture to Germany of December 1924. The Journal of Modern History 30 (2), 99–117.Large, J. A. (1978). The Origins of Soviet Collective Security Policy, 1930–32. Soviet Studies 30 (2), 212–236. În același timp, dinamica relației lor s-a conturat atât prin lipsa de încredere, cât și prin temerile guvernelor respective de a se scăpa de izolare diplomatică și de a se apropia de A Treia Republică Franceză (despre care la vremea respectivă se credea a deține cea mai mare forța militară din Europa) și A Doua Republică Poloneză, aliatul acesteia.

Relația economică a țărilor a scăzut în 1933, când Adolf Hitler a venit la putere și a creat Germania nazistă. Cu toate acestea, relațiile au fost reluate la sfârșitul anilor 1930, culminând cu Pactul Molotov – Ribbentrop din 1939 și cu mai multe acorduri comerciale.

În urma fiasco-ului de la München a diplomației occidentale, s-au îmbunătățit mai întîi relațiile comerciale și economice dintre Germania și URSS , evoluție însoțită de conștientizarea, de către ambele părți, a beneficiilor reciproce politice rezultînd din dezvoltarea acestei relații. Astfel, zisele raporturi au cunoscut o ascendentă ce a dus la acordul Molotov-Ribentrop. Eforturile bilaterale sovieto-naziste ulterioare au explorat posibilitatea integrării Uniunii Sovietice în cadrul Axei Roma-Berlin-Tokyo, îndreptată împotriva Marii Britanii și SUA, eforturi în care ambele părți au demonstrat interese mari și care au atins punctul culminant în octombrie-noiembrie 1940. Diferențele geopolitice dintre pozițiile de pe care ambele părți își formulau obiectivele politicii externe s-au dovedit a fi prea mari pentru capacitatea de compromis a lui Hitler, care, în urma victoriilor obținute în anul 1940, a considerat că putea să se lipsească de alianța cu URSS.

Al doilea Reich și guvernul lui Lenin

Rusia sovietică și Republica de la Weimar Republica de la Weimar a fost primul stat din lume care să reia relațiile cu Uniunea Sovietică după Primul Război Mondial, în urma Tratatului de la Rapallo (16 aprilie 1922). Această apropiere va duce la colaborări de ordin economic și mai ales militar. Va fi organizată o colaborate între statele majore ale celor două țări, colaborare care va continua să existe până la venirea la putere a lui Adolf Hitler.J. B. Duroselle, Istoria relațiilor internaționale. 1919-1947. Vol I, traducerea de A. Airinei, editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006, p. 53.

Contextul internațional și premizele apropierii sovieto-naziste Evoluția relațiilor sovieto-germane din perioada interbelică și pînă la data de 22 iunie 1941 poate fi împărțită în două etape în funcție de regimurile care s-au succedat în Germania: Republica de la Weimar, pînă la 30 ianuarie 1933 și Reich-ul lui Adolf Hitler - după această dată. Pînă la venirea lui Hitler la putere, relațiile dintre cele două țări au cunoscut un parcurs ascendent, deși complicat, cele două țări semnînd două tratate importante (la Rapallo – 1922, și la Berlin – 1926) prin care stabileau legături bilaterale semnificative – consulare, economice și comerciale. În același context este bine-cunoscută cooperarea militară germano-sovietică care a permis nemților să ocolească unele prevederi restrictive ale Tratatului de pace de la VersaillesHans V. Gatzke, Russo-German Military Collaboration during the Weimar Republic în American Historical Review, vol. LXIII, nr. 3, aprilie 1958, p. 565-597..

Anii 1931 și 1932 constituie apogeul cooperării dintre U.R.S.S. și Republica de la Weimar, însă odată cu accederea naziștilor la putere, relațiile dintre cele două țări se răcesc brusc. Cooperarea militară dintre cele două țări este întreruptă în 1933George H. Stein, Russo-German Military Collaboration: the last phase, 1933, în Political Science Quarterly, The Academy of Political Sciences, 1962, vol. 77, nr. 1, p. 54.. Ca urmare a propagandei anti-sovietice germane, a situării celor două părți pe poziții divergente și ostile în Războiul Civil Spaniol, dar și a succeselor înregistrate de Hitler în fața politicii conciliatoriste a Marii Britanii și Franței (denunțarea prevederilor Tratatului de la Versailles, remilitarizarea zonei renane, Anschulss-ul, ș.a.), Uniunea Sovietică își reajustează politica față de Germania Nazistă. Începînd cu anii 1933-1934, Rusia sovietică urmărește să se alăture vreunei inițiative anti-fasciste, sau să înjghebe o alianță îndreptată în vedera îngrădirii expansiunii pe continent. În acest scop la 1934 U.R.S.S. devine membru al Ligii Națiunilor, în 1933 obține recunoașterea de la o serie de state europene și de la S.U.A., iar la 1935 încheie un tratat cu Cehoslovacia prin care se angaja să vină în ajutorul cehoslovacilor în cazul unui atac german.

Uniunea Sovietică și criza cehoslovacă din 1938

Rolul jucat de sovietici în timpul crizei sudete și în contextul evenimentelor premergătoare ocupării germane a Cehoslovaciei a constituit subiectul unor controverse între istorici. În istoriografie există și opinia conform conform căreia sovieticii nu aveau de gînd să intervină în sprijinul cehoslovacilor pe cale militară, ci că aceștia ar fi căutat de fapt să împingă Franța și Marea Britanie în conflict cu Germania, iar ei, făcînd trimitere la refuzul României și al Poloniei de a permite trecerea Armatei Roșii pe teritoriul lor, să decline angajamentele luate față de cehoslovaciO. Țâcu, Problema Basarabiei și Relațiile sovieto-române în perioada interbelică 1919-1939, Editura Prut Internațional, Chișinău, p. 179.. Această presupunere însă nu pare bine întemeiată, dacă ținem cont de faptul că cehii aveau încheiate două tratate distincte cu francezii și cu sovieticii. Primul dintre ele, semnat la 16 octombrie 1925, promitea asistența franceză în cazul în care Cehoslovacia ar fi fost supusă vreunei agresiuni, iar ce de-al doilea, din 16 mai 1935, îi obliga pe sovietici să sprijine Cehoslovacia într-o situație similară, numai că ajutorul sovietic era condiționat de cel francez: cu alte cuvinte, sovieticii nu interveneau decît dacă francezii ar fi făcut mai întîi acest lucru. În afară de aceasta, cele două tratate, încheiate la zece ani distanță unul față de celălalt, nu erau legate formal în niciun fel. Franța în schimb era obligată să sprijine militar Cehoslovacia indiferent dacă sovieticii consimțeau să facă și ei acest lucru. Intrarea Franței într-un război împotriva Germaniei ar fi atras în acest conflict și Marea Britanie al cărei prim-ministru, Neville Chamberlain, a rămas cunoscut în istorie pentru politica sa împăciuitoare față de manifestările revizioniste din cea de-a doua jumătate a anilor 1930. Chamberlain urmărea cu orice preț evitarea unui nou război de mari proporții pe continentMichael Jabara Carley, Soviet Foreign policy in the west 1936-1941: a review article, Europe-Asia Studies, vol. 56., nr. 7, 2004. pp. 1082-1090.. El l-a determinat în cele din urmă pe colegul său francez, Édouard Daladier, să ignore prevederile tratatului de asistență mutuală dintre Franța și Cehoslovacia .

Este greu să determinăm faptul dacă intenția sovietică de a ajuta Cehoslovacia era una serioasă sau dacă acest ajutor ar fi venit în cazul în care cehoslovacii ar fi respins înțelegerea de la Munchen. Greutatea vine din faptul că asemenea abordări sînt contrafactuale și în general considerate ca nefiind științifice. Pe de altă parte se știe că Beneš nu cerut ajutorul sovietic nici măcar atunci cînd țara sa se afla în fața pericolului iminent al dezintegrăriiJohn Barber, Istoria Europei moderne, Editura Lider, București, 1993, p. 435-436., iar la Conferința de la München sovieticii nu au fost invitațiJonathan Haslam, The Soviet Union and the Czechoslovakian Crisis of 1938, în Journal of Contemporary History, vol. 14, nr. 3, 1979, pp. 441-461.. Ceea ce se mai știe cu siguranță este că aceste cedări nu au fost suficiente pentru a-l satisface pe Hitler și că, avînd consimțămîntul puterilor occidentale, Hitler a ocupat regiunea sudetă a Cehoslovaciei. A urmat, sub pretextul preîntîmpinării tulburărilor politice – ocuparea și dezmembrarea întregii Cehoslovacii, în ciuda faptului că societatea cehoslovacă era suficient de consolidată și hotărîtă să-și apere independența și integritatea teritorialăEliza Campus, Mica Înțelegere, Editura Științifică, București, 1968, p. 313..

Apropierea sovieto-germană din primăvara și vara anului 1939