După disoluția Uniunii Sovietice din decembrie 1991, Federația Rusă a devenit un stat independent. Rusia era cea mai mare dintre cele 15 republici ale URSS-ului, având aproximativ 60% din produsul intern brut și peste o jumătate din populația fostului stat unional. Rușii dominau numeric și din punct de vedere al ierarhiei Armata Roșie dar și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Acestea au fost cele mai importante motive pentru care Rusia a fost acceptată ca stat succesor al Uniunii Sovietice în diplomație, moștenind locul de mebru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și dreptul de veto al URSS-ului. Consultați și articolul Calitatea Rusiei de membru al ONU.

În ciuda acceptării Rusiei pe poziția fostei URSS, republica postsovietică era lipsită de puterea politică, economică și militară a defunctului stat sovietic. Rusia a reușit să convingă restul republicilor postsovietice să renunțe de bună-voie la armele nucleare moștenite și le-a concentrat sub comanda forțelor spațiale și de rachete rusești încă active, dar pentru cea mai mare parte a forțelor armate ale Federației Rusiei a urmat o perioadă de degringoladă după 1991. Mai înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, Boris Elțin fusese ales în funcția de președinte al Rusiei în iunie 1991, în cadrul primelor alegeri directe prezidențiale din istoria țării. În octombrie 1991, cu puțin timp înaintea proclamării independenței, Elțin a declarat că va îniția un proces de reformă economică radicală, orientată către economia de piață după modelul "terapiei de șoc poloneze"

În zilele noastre, Federația Rusă continuă o mare parte a tradițiilor culturale, economice și sociale din perioadele țaristă și sovietică.

Demolarea vestigiilor comuniste Terapia de șoc

Conversia cele mai mari economii controlate de stat într-o economie de piață era din capul locului o sarcină extrem de dificilă, indiferent de soluțiile politico-economice alese. Soluțiile alese pentru realizarea acestei schimbări au fost: liberalizarea, stabilizarea, și privatizarea.

Aceste politici erau bazate pe așa numitul "Acord de la Washington", (de natură neoliberală), dintre FMI, Banca Mondială și Departamentul Trezoreriei SUA.

Programele de liberalizare și stabilizare au fost concepute de Egor gaidar, adjunctul primului ministru rus, un economist liberal în vârstă de 35 de ani, partizanul reformelor radicale și al "terapiei de șoc". Terapia de șoc a început numai după câteva zile după prăbușirea fostei Uniuni Sovietice, pe 2 ianuarie 1992, când președintele rus Boris Elțin a ordonat liberalizarea comerțului exterior, prețurilor și cursului monedei naționale. Aceasta a atras renunțarea la politica prețurilor controlate de stat, (existând speranța că magaziile golite de mărfuri se vor reumple), renunțarea la limitările impuse comerțului particular și producției private, renunțarea la subvenționarea fermelor agricole și întreprinderilor industriale de stat și, în același timp, deschiderea comerțului extern la importuri pentru spargerea monopolurilor locale.

Rezultatele parțiale ale liberalizării (prin care s-a renuntat la controlul prețurilor) a acutizat hiperinflația și a adus apropae de pragul falimentului cea mai mare parte a industriei rusești.

Procesul de liberalizare avea să aibă câștigătorii și învinșii săi, funcție cum era poziționată industria specifică, clasa socială, grupul de vârstă, grupul etnic, regiunea sau sectorul societății rusești corespunzătoare. Au fost persoane sau grupuri care au beneficiat din plin de deschiderea competiției, alții aveau să sufere. Printre cei care aveau să profite de noile politici se numărau întreprinzătorii, dar și traficanții pieței negre apăruți în perioada perestroicăi gorbacioviste. Liberalizarea prețurilor a sărăcit bătrânii și celelelalte persoane care depindeau de veniturile fixe, cu un nivel de viață extrem de scăzut, economiile lor de viață topindu-se cu o viteză neașteptată.

Cu o inflație cu o rată de ordinul zecilor de procente pe lună ca urmare a tipăririi masive de monedă, s-a legiferat stabilizarea macroeconomică pentru a stopa acest fenomen. Stabilizarea, numită și ajustare structurală, este un regim de austeritate foarte dur, (politică monetară și fiscală dure prin care guvernul încearcă să controleze inflația). În cadrul programului de stabilizare, guvernul a lăsat cele mai multe prețuri să varieze, a ridicat ratele dobânzilor la niveluri neatinse până atunci, a impus noi taxe și impozite mari, a eliminat absolut toate subvențiile de stat către industrie și au făcut reduceri masive în domeniul cheltuielilor sociale. Aceste măsuri au determinat dificultăți generalizate, de vreme ce numeroase întreprinderi s-au trezit fără fonduri și fără comenzi. Criza creditului bancar a atras criza prelungită a economiei.

Ideea programului era de a ușura presiunea inflaționistă asupra economiei de așa natură, încât să permită producătorilor să ia hotărâri pragmatice în domeniile producției, prețurilor și investițiilor, în loc să-și epuizeze resursele – problemă care atrăsese criza de bunuri de consum în Uniunea Sovietică în deceniul al nouălea. Lăsând ca piața, nu planificatorii centrali, să stabilească prețurile, gama sortimentală și nivelurile de producție, reformiștii doreau să creeze o structură stimulatoare în economie, în care eficiența și capacitatea de a riscă să fie răsplătite, iar risipa și nepăsarea să fie pedepsite. Arhitecții reformelor considerau că îndepărtarea cauzelor inflației cronice era o precondiție a tuturor celorlalte reforme. Hiperinflația ar fi dus atât la eșuarea procesului democratic, cât și a progresului economic. De asemenea, numai prin consolidarea bugetului de stat, guvernul putea să treacă la dezmembrarea economiei planificate sovietice și la crearea noii economii capitaliste a Rusiei.

Criza economică și ruina socială

Economia Rusiei s-a prăbușit într-o criză profundă în ultimul deceniu al secolului trecut, a fost lovită grav de crashul economic din 1998, și a început să se refacă în perioada 1999-2000. Criza economică rusească a atins niveluri mai profunde decât cele din timpul Marii Crize Economice care aproape că a paralizat lumea capitalistă după 1929. Gravitatea acestei crize a fost cam jumătate din cea a celei care a urmat primului război mondial, prăbușirii țarismului și războiului civil rus.

Cea mai dureroasă consecință a reformelor economice a fost creșterea accentuată a nivelurilor sărăciei și inegalității sociale. Estimări prudente ale Băncii Mondiale, bazate pe date macroeconomice și raportări despre veniturile familiale indicau că, dacă în 1988 1,5% din populație trăia sub limita sărăciei, în 1993 între 39 și 49% se aflau sub acest prag. Veniturile medii ale populației au scăzut de la 72$ la 32$.

Indicatorii care reflectă starea de sănătate a populației au avut o evoluție descendentă dramatică. În 1999, numărul total al populație a scăzut cu un sfert de milion de oameni. Speranța de viață a scăzut între 1990 și 1994 – la bărbați de la 64 la 56 de ani și la femei de la 74 la 71. Atât factorii care influențau sănătatea, cât și creșterea mortalității din cauze nenaturale, în special în rândul tinerilor, (din cauza crimelor, sinuciderilor, accidente de muncă, etc), au contribuit în mod semnificativ la această scădere. În 2004, speranța de viață a crescut față de momentul de criză din 1998, dar se ala încă sub nivelurile din 1990.

Decesele provocate de alcoolism au avut o creștere exponențială, iar decesele provoccate de bolile infecțioase s-au dublat, în principal datorită sărăcirii populației și deteriorării sistemului de sănătate publică.

Deși în ultimul deceniu al secolului trecut crizele în aprovizionarea cu bunuri de larg consum caracteristice anilor 1980 dispăruseră, acest fapt nu se datora numai deschiderii pieței Rusiei la importuri, dar și scăderii puterii de cumpărare a unui important segmant al populației. În timpul mandatelor lui Elțin, rușii care trăiau din pensii sau salarii fixe și-au văzut puterea de cumpărare redusă drastic, fapt care, e adevărat, a umplut vitrinele magazinelor, dar a golit cămările.

În 2004, venitul mediu crescuse la 100$ pe lună, în principal datorită revirimentului economiei rusești susținută de creșterea prețului petrolului. Creșterea veniturilor nu a fost însă uniformă în masa populației. Inegalitatea socială a atins cote alarmate, disparitățile veniturilor în Rusia apropiindu-se de nivelurile din Brazilia sau Argentina, (țările aflate pe primele locuri în clasamentul inechității veniturilor), și prăpastia dintre bogați și săraci continuă să se adâncească.

Reacții antireformă

Reformele structurale au scăzut standardul de viață a aproape toate categoriile de populație. Din acest motiv, reforma a dus la apariția unei puternice opoziții politice. Democratizarea vieții politice a deschis căile manifestării acestor nemulțumiri, candidații antireformiști câștigând un număr în creștere de voturi, în fruntea acestora aflându-se cei ai Partidului Comunist și ai aliaților săi. Alegătorii ruși, care votau pentru partidele de opoziție și care respingeau reformele economice, tânjeau după stabilitatea și confortul personal din epoca sovietică. Era vorba de grupurile sociale care se aflaseră printre beneficiarii principali ai politicilor prețurilor și veniturilor controlate de stat, a subvențiiilor acordate sectoarelor economice considerate prioritare, a politicii comerciale protecționiste și a programelor de asistență socială cu bani de la bugetul public.

În perioada mandatelor lui Elțin, grupurile foștilor beneficiari ai politicii economice sovietice erau bine organizați, manifestându-și opoziția la reforme prin acțiunile bine organizate ale sindicatelor puternice, prin cartelurile formate de directorii firmelor de stat și prin alegerea deputaților partidelor politice care promiteau reîntoarcerea la practicile economice și sociale din perioada sovietică. O temă constantă a vieții publice rusești de la sfârșitul secolului al XX-lea a fost conflictul deschis dintre reformiștii susținători ai noului capitalism și antireformiștii nostalgici ai comunismului.

Reforma prin decrete

Pe 2 ianuarie 1992, Elțin, acționând în locul propriului prim-ministru, a impus cele mai importante componente ale reformei economice prin decrete, scurcircuitând astfel activitatea Sovietului Suprem și a Sovietului Deputaților Poporului, ai căror deputați fuseseră aleși în 1991, mai înainte de disoluția URSS-ului. Deși astfel Elțin a ocolit faza negocierilor și aprobărilor parlamentare, acțiunile sale au distrus orice speranță pentru discuții care să îndrepte țara pe calea consensului național. Privind retrospectiv, în ciuda prețului mare plătit de cea mai mare parte a populației țării pentru punerea în aplicare a deciziilor economice ale reformei, asta nu a ajutat țara în tranziția către economia de piață.

Totuși, reformele radicale trebuiau să mai facă față unor puternice bariere politice. Banca Centrală a Rusiei era încă subordonată Sovietului Suprem, care se opunea hotărârilor prezidențiale. În timpurile de vârf ale inflației din 1992-1993, Banca Centrală a încercat în mod fățiș să anuleze reformele prin tipărirea de mari cantități de bani, mai mulți chiar de cât avea nevoie guvernul pentru plata uriașelor sale datorii. Din acest motiv, inflația s-a transformat în hiperinflație, iar economia rusească a continuat să se prăbușească.

Luptele pentru putere, 1993-1996 Criza constituțională din 1993