Epidemia de holeră din timpul participării României la cel de-Al Doilea Război Balcanic

Epidemia de holeră din timpul participării României la cel de-Al Doilea Război Balcanic a fost o epidemie de holeră care a afectat în special Armata României în timpul participării acesteia la cel de-Al Doilea Război Balcanic. Evenimentele au fost parte a unui val epidemic al celei de-a șasea pandemii de holeră, declanșată în 1899, ce a afectat în perioada 1912-1913 toate statele participante la Războaiele Balcanice.

Printre cauzele principale ale declanșării epidemiei s-au aflat, alături de condițiile impuse de terenul pe care se afla Armata de Operații, atât lipsa de pregătire a autorităților militare române în ce privește posibilitatea apariției unui astfel de eveniment, a cărui probabilitate era mare într-o zonă deja dovedită ca fiind afectată de holeră, cât și deficiențele structurale și organizatorice ale Serviciului Sanitar al Armatei. Nu în ultimul rând, proasta organizare și erorile în ce privește aprovizionarea armatei au expus suplimentar trupele riscului de îmbolnăvire.

Primul caz de holeră a apărut printre militarii români la 13 iulie 1913, totalul victimelor înregistrate în armată fiind cotat variabil între 1087 și 1611 de decese și în jur de 15.000 de îmbolnăviri. În populația civilă din România numărul de morți a fost cotat drept mic (o cifră avansată în 1914 indicând 5700 de cazuri înregistrate, cu 3000 de decese).

Datorită cu precădere vaccinului antiholeric administrat trupelor în timpul campaniei militare, sub conducerea Dr. Ion Cantacuzino, precum și măsurilor preventive sau corective luate în destul de scurt timp, progresia epidemiei a putut fi oprită în armată anterior întoarcerii trupelor în garnizoanele din țară. Cu această ocazie, în România s-a făcut prima combatere organizată științific a holerei pe mapamond, iar Dr. Cantacuzino a devenit astfel primul din lume care a folosit cu succes pe scară largă metoda vaccinării în plin focar epidemic, reușind să demonstreze validitatea tehnicii aflate în cauză precum și eficiența unei profilaxii organizate

Epidemia a continuat totuși, aflată fiind în declin, la cote reduse atât în rândul trupelor cât și în rândul populației civile românești, până în luna noiembrie 1913. Ca măsuri complementare, au fost adoptate atât soluția organizării unui sistem de carantinare și de tratare a militarilor care erau bolnavi pe teritoriul românesc, pe un aliniament paralel cu Dunărea, cât și carantinarea trupelor aflate în drum spre garnizoanele de domiciliu, sau vaccinarea populației populației civile de pe traseele urmate de acestea.

Experiența și învățămintele acumulate în practică în 1913 au servit atât dotării armatei, precum și pregătirii și completării personalului sanitar necesar unei viitorare campanii militare și s-au transformat într-un model, replicat în perioada Primului Război Mondial la o cu totul altă dimensiune.

Contextul Războiul este, conform lui Nikolai Pirogov, „o epidemie de răniți și o cauză de dezvoltare a bolilor epidemice”.Epidemiile cu care s-a confruntat Armata..., Stoica, 2020, p. 6

Elemente clinice și de epidemiologie

Holera reprezintă o boală infecțioasă endemo-epidemică acută, determinată de endotoxina vibrionului holeric (Vibrio cholerae).Boli Infecțioase..., Dorobăț & Luca & Miftode & Leca & Manciuc & Hurmuzache, 2012, p. 136 Clinic se manifestă prin diaree apoasă, vărsături și deshidratare masivă, ce conduc la o profundă alterare a stării generale. Evoluția sa este severă,Epidemiile cu care s-a confruntat Armata..., Stoica, 2020, p. 1 cu evoluție spre colaps, însoțit de răcirea semnificativă a corpului și mortalitate variabilă, de 50-80 % în ce privește cazurile netratate.

Rezistența vibrionilor în mediul extern este variabilă, de la câteva ore la câteva zile, în funcție de condiții (de exemplu rezistă câteva zile în scaunul holericilor și în legume).Boli Infecțioase, Vol. II, Voiculescu, 1990, p. 509 Epidemiile de holeră sunt de contact (cel mai frecvent), sau hidrice. Rezervorul de infecție este reprezentat de bolnavi și de purtători (convalescenți sau sănătoși, portajul putând dura în unele cazuri până la câteva luni).Boli Infecțioase, Vol. II, Voiculescu, 1990, p. 510 Există și un rezervor extrauman, reprezentat de crustacee sau moluște.Boli Infecțioase, Vol. II, Voiculescu, 1990, p. 511 Pătrunderea vibrionului holeric în tractul digestiv se face prin intermediul mâinilor murdare, sau indirect, prin intermediul apei, produselor marine, al alimentelorBoli Infecțioase..., Dorobăț & Luca & Miftode & Leca & Manciuc & Hurmuzache, 2012, p. 137 și obiectelor contaminate. Muștele pot și ele interveni în transmiterea bolii.

Izbucnirile epidemice apar în zonele endemice mai ales în lunile călduroase și la copii (în ariile nou infectate pot surveni în orice anotimp). Receptivitatea este generală, dar numai o proporție de infectați fac boala (5-10 infectați la 1 caz de boală, pentru forma clasică, exceptând biotipul El Tor), restul făcând forme asimptomatice sau devenind purtători. Incubația este variabilă, de la 4 ore la 7 zile, cu o medie de 3 zile. Boala poate fi rapid fatală, un bolnav anterior sănătos putând ajunge cu tensiunea scăzută la o oră de la debut și putând muri în 2-3 ore, în absența tratamentului (cel mai frecvent însă, evoluția de la scaun lichid la starea de șoc se face în 3-12 ore). Există și forme necomplicate autolimitate, iar pacienții se recuperează în 3-6 zile. Purtătorii elimină vibrioni de la 2 la 19 zile de la contactul infectant (luni sau ani la biotipul El Tor).

Măsurile eficiente de control ale holerei nu sunt diferite de cele de prevenire a oricărei infecții digestiveBoli Infecțioase..., Dobrovăț & Luca & Miftode & Leca & Manciuc & Hurmuzache, 2012, p. 139 (depunerea igienică a excrementelor, protecția apelor și a alimentelor de contaminare, fierberea apei sau folosirea de ceaiuri, prepararea termică a alimentelor). Igiena alimentară riguroasă și stârpirea muștelor completează măsurile specificate anterior.Boli Infecțioase, Vol. II, Voiculescu, 1990, p. 517 În zonele endemice apa de consum trebuie fiartă și trebuie evitat consumul de legume, sau de produse marine nepreparate termic. În mod obligatoriu, orice caz sau supiciune de caz de holeră se internează în spital, ulterior efectuându-se dezinfecție în focar. Persoanele care au avut contact cu cele bolnave, la rândul lor, vor fi supravegheate din punct de vedere clinic și bacteriologic pe o perioadă de o săptămână. Profilaxia specifică se realizează prin vaccinarea antiholerică. Aceasta însă este doar complementară măsurilor de sanitație și de igienă, completate de educația sanitară, măsuri care reprezintă soluția optimă din punct de vedere economic și al eficienței (vaccinarea asigură o protecție parțială de doar 50-60 % și efectul său este limitat la 3-6 luni).

Istoric Endemică în Asia de Sud-Est (deltele Gangelui și Brahmaputrei), în prima partea a secolului al XIX-lea boala a depășit limitele zonei sale de maximă endemicitate și s-a propagat pe Terra în șase valuri succesive, între 1817-1913. Ultimul, debutat în 1899 tot în India și propagat în 1902 datorită pelerinilor musulmani, a ajuns în estul Europei în anul 1904. Până în 1912 a rămas în Asia Mică, de unde a fost adus de trupele turcești odată cu Primul Război Balcanic.A novel method to combat ..., Leașu & Nemeț & Borzan & Rogozea, 2015, p. 159

Meritul descoperirii vaccinării antiholerice aparține medicului spaniol Jaume Ferran i Clua, aceasta fiind pusă în practică în 1884. Mai multe încercări de vaccinare antiholerică ulterioare, în timpul epidemiilor din India 1893-1895 și din Rusia în 1904-1909, s-au soldat cu rezultate contradictorii, datorită lipsei de rigurozitatea în aplicarea tehnicii.

Particularitățile asociate Peninsulei Balcanice

În 1913, holera s-a extins în țările balcanice și în calitate de dramă trăită de toți combatanții conflictului balcanic, afecțiunea respectivă a reprezentat un inamic comun ce a luat, fără vreo deosebire, viețile soldaților turci, greci, bulgari, sârbi și români.

Conform colonelului Cihoski, atașat pe langă Marele Cartier General sârb în 1913, boala a fost transmisă inițial în timpul Primului Război Balcanic de contingentele turcești din Anatolia, care au transmis-o bulgarilor la Ceatalgea (astăzi Çatalca), precum și în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic. În Bulgaria situația sanitară, mai ales în ce privește satele, era precară, caracteristică menționată în rapoartele diplomatice trimise de la Sofia, către București.Ciupală, Alin; O epidemie uitată. Holera, România și al Doilea Război Balcanic din 1913; Vocea experților UB – COVID 19, Epidemiile în istorie; 2020; unibuc.ro; accesat la 31 ianuarie 2021

De la bulgari, boala s-a răspândit la sârbi în cursul confruntărilor din iunie 1913.Epidemia de holeră din Bulgaria din..., Giurcă, 2013, p.76 Este de notat de asemenea că, în timpul luptelor dintre bulgari și greci, generalul Nikola Ivanov, care comanda trupele bulgare aflate în retragere în iulie 1913, a ordonat aruncarea în puțurile de apă a cadavrelor de holerici. Cu toate acestea, impactul acestei măsuri asupra armatei grecești nu a fost cel scontat, deoarece militarii acesteia fuseseră vaccinați antiholeric. La polul opus, s-a aflat armata Regatului Serbiei din cauză că medicii sârbi nu au avut încredere în vaccin. Astfel, doar puținii bacteriologii sârbi aflați în serviciul militar au început campania de vaccinare în rândul propriilor trupe. De asemenea, condițiile au fost agravate semnificativ de numărul mic de medici existenți în Serbia, la baza acestei probleme stând faptul că Serbia nu avea o facultate națională de medicină, ceea ce făcea ca viitorii medici sârbi să trebuiască să urmeze școli de specialitate în străinătate.

Pe de altă parte însă, teatrul de război dintre Dunăre și Munții Balcani era caracterizat în acea epocă de o infrastructură deplorabilă, iar anotimpul în care România urma să fie parte activă la conflict urma să fie vara, cu condițiile sale specifice.

Situația prealabilă din Regatul României

România, în 1912 și prima jumătate a anului 1913 a rămas neafectată de pandemia de holeră, cu toate că a existat un număr mic de cazuri de import din Rusia, rezolvate rapid ca urmare a măsurilor sanitare aplicate cu vigoare, în porturile Galați, Brăila și Constanța.A novel method to combat ..., Leașu & Nemeț & Borzan & Rogozea, 2015, p. 163 în anii 1908-1911. La Pathogénie du Choléra ..., Cantacuzino, 1920, p. 69

În 1912, Dr. Ion Cantacuzino a trimis în Bulgaria o echipă medicală condusă de Dr. C. Ionescu-Mihăești, pentru a studia epidemia care debutase acolo. Ca atare, au fost culese informații epidemiologice și microbiologice importante de la fața locului, s-au adus tulpini de vibrioni holerici și au avut loc pregătiri pentru a fi preparat rapid și în cantități mari, vaccin antiholeric. Au fost dezvoltate astfel metode de cultură de masă a vibrionului holeric, în baloane mari. Emulsia rezultată a fost supusă unui tratament termic la 55-56 de grade, timp de 90 de minute. Vaccinul polivalent, creat, a fost compus din 25 de sușe de vibrioni, din care 15 fuseseră aduse din focarele aflate în Bulgaria, concentrația de bacili rezultată fiind de 500.000.000-1.000.000.000.000 per cm3.A novel method to combat ..., Leașu & Nemeț & Borzan & Rogozea, 2015, p. 166 În ce privește România, existau deci, în țară la momentul intrării în luptă, suficiente informații despre ce se întâmpla cu holera la sud de Dunăre.