Flotila austro-ungară de Dunăre (în ) a fost o flotilă militară a Imperiului Austro-Ungar care a operat pe Dunăre și Sava, inclusiv în a doua jumătate a Marelui Război. În perioada participării României la Primul Război, Mondial, ea a sprijinit politica militară a Dublei Monarhii și în zona limitrofă nord-vestului Mării Negre (operând din baze precum porturile ruse Odesa și Nicolaev).
O flotilă similară a operat în Primul Război Mondial și pe Vistula, având baza în Galiția austriacă. River Gunboats: ..., Branfill-Cook, 2018, River Monitors, Vistula Flotilla
Pentru Dubla Monarhie, Dunărea a reprezentat atât o frontieră cât și o rută militară, fiind în același timp un teatru de război vital, precum și cea mai importantă, mai rapidă și mai eficientă rută, către sud-est, de aprovizionare a armatei. Pentru controlul acestei rute, Imperiul a creat o flotilă formată din zece monitoare cu rol de nave principale. Acestora li s-au asociat douăsprezece nave de patrulare rapide, precum și nave cu abur înarmate. Lor li s-au adăugat dragoare de mine, nave de tip ponton și nave de suport logistic (șlepuri, șalupe și remorchere). În cadrul flotilei au existat și barje cu facilități medicale și nave de comandament, precum și o navă spital germană.
În primele opt luni ale anului 1916, după ocuparea Serbiei de către Puterile Centrale, flotila a avut ca principal obiectiv asigurarea securității activității de import al cerealor românești, singurele disponibile în contextul blocadei impuse de Puterile Centrale, care desfășurau cu ajutorul flotei comerciale dunărene. La sfârșitul verii anului 1916, flotila urma să fie dislocată în noua bază operațională situată în canalul de la Belene, acolo unde urma să fie disponibilă în cazul unui război cu România. Scopul dislocării ei în această zonă a fost integrarea ei în acțiunile comune ce trebuiau a fi duse împreună cu trupele terestre. De asemenea, echipamentul greu de traversare al Dunării în vederea atacării României prin sud, a fost transferat de la Belgrad. Din punct de vedere operațional, gruparea de nave a fost pusă la dispoziția comandamentului german aflat la sud de Dunăre, în nordul Bulgariei.
După începerea luptelor, navele austro-ungare au atacat porturile românești fluviale, încercând să-și salveze materialul navigant comercial propriu, au scufundat nave românești și ruse și au distrus echipamente portuare și militare. În următoarea perioadă, având ca bază canalul Belene, au îndeplinit un rol defensiv pentru malul sudic al Dunării, acoperind spatele trupelor care luptau în Dobrogea. În timpul luptelor duse în Dobrogea de sud de către navele austro-ungare, flotila nu au putut lua parte la operațiunile militare, oprită fiind de bariera fluvială de la Kalimok, ce putea fi înlăturată doar după ce trupele Puterilor Centrale ar fi avut în stăpânirea ambele maluri ale fluviului.
Un rol capital a fost jucat de către navele austro-ungare, în timpul timpul operațiunii de la Flămânda de la începutul lunii octombrie 1916, când încercarea de forțare a Dunării de către trupele române pe podul de la Flâmânda-Reahovo a fost oprită de către flotilă, prin distrugerea podului. În luna noiembrie 1916, traversarea Dunării de către forțele Puterilor Centrale pe la Sviștov a reprezentat ultima operațiune importantă ofensivă a flotilei din timpul Primului Război Mondial. Ulterior acesteia, navele au sprijinit flancul drept al ofensivei germano-bulgaro-turce din Muntenia, precum și preluarea restului cursului Dunării, într-o acțiune combinată cu cea a forțelor terestre care s-a desfășurat în spatele înaintării germane din Muntenia.
În anul 1917, sarcinile militare ale navelor austro-ungare, acum cu baza principală la Brăila, au fost direcționate spre protecția navigației pe Dunăre, luarea în posesie a instalațiilor portuare românești și curățarea cursul inferior al fluviului de mine și de alte obstacole, pentru a putea fi asigurat transportul cerealelor și a altor produse din teritoriul românesc ocupat.
După ce Pacea de la București din luna mai 1918 a deschis navelor drumul spre Marea Neagră, flotila austro-ungară a staționat inițial la Sulina. În primăvara anului 1918, o grupare de monitoare și nave de recunoaștere a traversat Marea Neagră, pentru a oferi suport de artilerie trupelor Puterilor Centrale care înaintau în Ucraina. Ulterior navele au securizat rutele navelor cu cereale din Ucraina, spre Imperiile Centrale, atât în Marea Neagră cât și pe apele interioare ucrainene care se vărsau în aceasta.
În septembrie 1918, agravarea situației militare pe Frontul din Balcani a determinat retragerea navelor din Ucraina. În octombrie 1918, ca urmare a ieșirii din război a Bulgariei, flotila a asigurat retragerea trupelor germane de pe teritoriul bulgar și a celor austro-ungare din teritoriul albanez și sârb.
În prima parte a lunii noiembrie 1918, a început dezagregarea flotilei. Primii care au părăsit-o fiind militarii de origine slavă sudică. Ca efect al Convenției Militare de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, o parte din flotilă a fost predată Aliaților la Belgrad, iar ce a mai rămas din aceasta a fost dezarmată. Conform termenilor tratatelor de pace de la Saint-Germain-en-Laye din septembrie 1919 și de la Trianon din iunie 1920, navele flotilei au fost predate principalilor Aliați și puterilor asociate acestora, drept pentru care patru dintre monitoare au fost atribuite Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor și trei României. Două dintre monitoare mai supraviețuiesc și astăzi, ca nave muzeu: Leitha, la Budapesta și Bodrog (redenumit Sava), la Belgrad.
Perioada premergătoare intrării României în război Contextul Dunărea a avut pe lângă caracterul de rută civilă rapidă de legătură și de comerț și atributul de frontieră și de rută militară. Pentru Dubla Monarhie, fluviul a reprezentat un teatru de război vital, precum și cea mai importantă, mai rapidă și mai eficientă rută de aprovizionare a armatei către sud-est. Malnig, Helmut W.; K.(u.)k. Kriegsschiffe auf der Donau ; Truppendienst: Magazin des Österreichischen Bundesheeres für Ausbildung, Folge 332, Ausgabe 2/2013; accesat la 20 iulie 2020
În Primul Război Mondial, pentru Austro-Ungaria, traseul Dunării și-a menținut rolul de factor important, aflat în relație atât cu politica de apărare a graniței de sud a Imperiului, cât și cu politica de expansiune a acestuia în Peninsula Balcanică. Din acest punct de vedere, flotila a exercitat roluri multiple, ca: securizarea circuitelor de trafic, patrulare și înregistrare navale, cercetarea și cunoașterea bazinului hidrografic, atac și apărare împotriva forțelor navale fluviale inamice, bombardarea de facilități militare și de trupe inamice, sprijinirea cu foc de artilerie a forțelor amice și asigurarea securității acestora după traversarea unui curs de apă sau după debarcare, transportul de trupe și de materiale de aprovizionare, plasarea de bariere pe apă împotriva navelor inamice.
Războiul dus la nivelul căilor de navigație interioare a trebuit să țină seama de un aspect unidimensional al confruntărilor, deoarece datorită lățimilor relativ mici ale cursurilor de apă, flotilele inamice aflate pe același curs de navigație nu se puteau evita reciproc. De asemenea, controlul cursurilor de navigație nu putea fi obținut fără controlul malurilor. Alte condiții limitative au fost reprezentate atât de adâncimea apei într-un anume loc, precum și de capacitatea dependentă de puterea motoarelor, de navigație în amonte, împotriva curentului. De asemenea, orice naufragiu presupunea condiții speciale, anume „moartea umedă” ca alternativă la țărmurile ocupate de inamic.
Condițiile hidrologice ale Dunării au dus la un caracter constructiv specific al navelor militare, oricui ar fi aparținut acestea, ele fiind plate, cu pescaj redus și bord liber jos.
Structura flotilei
Impresionată de maniera în care monitoarele din Războiul Civil American permiseseră campanii de succes în zona de sud a SUA, marina austro-ungară a adoptat designul acestora, fiind astfel puse bazele construcției primelor două monitoare, cărora le-au urmat altele, până la un total de nouă monitoare la începutul campaniei din 1916Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 151 (al zecelea s-a scufundat lovit de o mină, în 1914). Dunai flottillánk a világháborúban. , Kálmán, 1931, p. 199 Acestora li s-au asociat douăsprezece nave de patrulare rapide înarmate cu mitraliere și tunuri mici, pentru misiuni de recunoaștere și lupta cu nave mici sau cu infanteria inamică, precum și nave cu abur înarmate (canoniere).Maravela, Petru; Răsfoind istoria armei noastre… Primul Război Mondial la Dunăre – Un secol de la Eveniment (episodul 2); Timona, Nr. 179 • ANUL XXI • Septembrie - Octombrie 2016 ; p. 2; accesat la 7 iulie 2020 Atât navele de patrulare cât și cele cu abur, înarmate, erau protejate împotriva gloanțelor și puteau tracta barje sau puteau transporta trupe, fiind folosite și la paza vapoarelor civile. Alături de acestea au fost construite și dragoare de mine, capabile atât să amplaseze cât și să îndepărteze mine, precum și să demoleze baricade inamice. De asemenea, s-au construit și nave de tip ponton echipate cu cel puțin două rânduri de flotoare.
Pentru a permite activitatea independentă a flotilei, tot ce era necesar se transporta cu nave logistice (șlepuri, șalupe) și remorchere. De răniți urmau să se ocupe barje cu facilități medicale, iar navele de comandament erau prevăzute cu dormitoare pentru ofițeri și cu servicii auxiliare. În structura flotilei a intrat în timpul războiului și o navă spital germană.
Monitoarele Generalități
Armamentul, viteza și mărimea monitoarelor au variat, din 1817 până în 1917, anul lansării la apă a ultimei nave austro-ungare de acest tip. Dunai flottillánk a világháborúban. , Kálmán, 1931, 1. Függelék: A dunai hajóhad lajstroma. Timp de 10 ani, din 1904 până în 1914, alocările bugetare limitate au făcut ca să nu mai fie construit vreun monitor care să intre în dotarea flotilei, Dunai flottillánk a világháborúban. , Kálmán, 1931, p. 196 astfel că până în 1914 fuseseră lansate la apă șase nave de acest tip. Nici problema unui port care, să constituie o bază definitivă, nu a căpătat rezolvare, zonele Budapestei sau Belgradului nefiind potrivite pentru șantiere de întreținere sau reparații, ori potrivite pentru iernat când Dunărea îngheța.
Din punct de vedere constructiv monitoarele au fost nave mici, blindate, cu un deplasament de la 300 la 600 de tone, prevăzute cu tunuri de calibrul 120 mm și 70 mm (Temes și Temes II/Bosna au avut în dotare și tunuri de 47 mm).
Monitoarele construite, în număr de zece, s-au încadrat în cinci clase: Leitha (Maros după o altă sursă), River Gunboats: ..., Branfill-Cook, 2018, River Monitors, Maros and Leitha Kőrös, Temes, Enns și Száva (clasele Kőrös și Temes fiind asemănătoare în ce privește deplasamentul și armamentul). Fără a fi arme miraculoase, datorită unei bune conduceri și a operării de către echipaje competente, și-au îndeplinit sarcinile pentru care fuseseră prevăzute și au servit ca arme eficiente de atac. Datorită calităților lor constructive, multe dintre acestea încă mai erau în serviciu în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, chiar dacă se aflau în posesia altor state. În 1916 a fost inițiată construcția unei noi clase de monitoare (XI și XII) care, urma să înlocuiască cele mai vechi monitoare (pe Maros și Leitha), dar datorită degringoladei Imperiului, construcția lor nu a mai apucat să fie finalizată și ele au fost casate după război. River Gunboats: ..., Branfill-Cook, 2018, River Monitors, Monitors XI and XII
Coca, suprastructura și blindajul