miniatura|Scuterele și stilul vestimentar
Subcultura Mod Modul este o subcultură care a început în Londra și s-a răspândit atât în Marea Britanie, cât și în alte părți, influențând moda și trendul din alte țări. Acesta se continuă inclusiv în ziua de azi la un nivel mai scăzut. Focusată pe modă și stil, subcultura își are rădăcinile într-o grupă mică de bărbați stilați din Londra din anii 1950. Aceștia se numeau moderniști, deoarece ascultau jazz modern. Printre elementele subculturii se numără moda (după costumele personalizate), muzica (incluzând soul, ritm și blues, ska, jazz, și mai târziu despicându-se în freakbeat și scuterii de obicei Lambretta sau Vespa). La mijlocul anilor 1960, subcultura asculta grupuri power pop rock, care urmau modul, precum The Who și The Small Faces. Acesta a fost după vârful erei Modului. Imaginea originală a modului a fost asociată cu dansatul până în zori în cluburi alimentate cu amefetamină.
De la începutul până la mijlocul anilor 1960, în timp ce creștea și se răspândea modul în Marea Britanie, unele elemente ale scenariului modului s-au angajat în conflicte bine mediatizate cu membrii subculturii rivale, și anume rockerii. Conflictul dintre mod și rock l-au determinat pe sociologistul Stanley Cohen să folosească în studiul său cele două subculturi ale tinereții termenul 'panică morală', care examina acoperirea mass-media a conflictelor dintre mod și rock în anii 1960.
Prin 1965, conflictele dintre modiști și rockeri au început să se rărească și modiștii au gravitat semnificativ către arta pop și psihedelia. În acești ani, Londra a devenit sinonim cu moda, muzica și cultura pop, o perioadă des referitoare la 'Swinging London'; În acest timp, modul s-a răspândit în alte țări și a devenit popular în Statele Unite și nu numai – modul a fost mai puțin văzut ca o subcultură izolată, ci emblematic pentru cultura mai largă a tinereții din acea eră.
În timp ce modul a devenit tot mai cosmopolitan în perioada 'Swinging London', unele clase muncitoare, numite 'moduri stradale' s-au desființat, formând alte grupuri, ca de exemplu skinheads. A existat o renaștere a modului în Marea Britanie la sfârșitul anilor 70, care a încercat să reproducă imaginea perioadei 'scooter-ului' și stilurile de la începutul anilor 60. Acesta a fost urmat de o renaștere similară a modului, de această dată în America de Nord la începutul anilor 80, în mod semnificativ în California de sud, Vancouver și Toronto.
Etimologie și utilizare
Termenul ”mod” este derivat de la modernist, un termen care descria muzicienii și fanii jazzului modern în anii 1950. Acest mod de folosire a fost în opoziție cu termenul trad, care descria muzicienii și fanii jazzului tradițional. Romanul 'Absolute Beginners' din anul 1959 descrie moderniștii ca fani tineri a jazzului modern, care se îmbracă cu haine moderne italienești. Romanul poate fi unul dintre primele exemple scrise ale termenului, cu scopul de a descrie tinerii fani britanici ai jazzului, tineri care țineau pasul cu moda. Acest mod de utilizare al cuvântului modernist nu trebuie confundat cu modernismul în contextul literaturii, al artei, al designului și al arhitecturii. De la mijlocul spre sfârșitul anilor 60 încolo, mass media a început să folosească termenul ”mod” în sens mai larg pentru a descrie lucrurile populare sau moderne.
Paul Jobling și David Crowley au avut o discuție asupra faptului că termenul mod este greu de stabilit. Acesta este din cauza originii subculturii 'a fost predispus reinventării continue'. Ei pretindeau că din moment ce modul a fost atât de pluralist, termenul mod a fost un termen colectiv, care a cuprins multe subscene distincte.
Terry Rawlings a dezbătut faptul că modurile sunt greu de definit, din cauză că subcultura a pornit ca 'o lume misterioasă pe jumătate secretă', pe care managerul formației The Who, Peter Meaden, a rezumat ca 'o trăire curată în condiții dificile'.
Istoria 1958-1969
George Melly a scris că modurile au fost inițial un grup mic de bărbați tineri englezi din clasa muncitoare, care au pus accentul pe haine și încălțăminte croite în stilul lor. Ei au apărut în anii 50 în timpul jazzului modern. Modiștii timpurii s-au uitat la filme de artă franceze și italienești și au citit reviste italienești pentru idei legate de modă. De obicei făceau lucru de mână și erau la semi-calificați sau la un nivel scăzut, cum ar fi funcționarul, mesagerul sau lucrătorul de birou. Conform spuselor lui Dick Hebdige, modurile au creat o parodie pentru societatea consumatorului în care trăiau.
Începuturile anilor 1960 Prin 1963, după spusele lui Hebdige, subcultura a început să acumuleze simboluri identificatoare, care pe urmă au început să fie asociate cu scena. Printre acestea se numără scooterul, pastilele de amfetamină și muzica R&B. Hainele puteau fi deja gata făcute și aveau o mare importanță. Dick Hebdige scria că modul acoperea multe stiluri, inclusiv apariția culturii revoluționare, 'Swinging London'. El considera că acesta definea clasa muncitoare a lui Melly, tineri interesați de haine. Ei trăiau în Londra și în sudul Angliei de la începutul până la mijlocul anilor ’60. Mary Anne Long a dezbătut faptul că aceste conturi de primă mână și teoriștii contemporani se referă la muncitorii evrei de clasă superioară sau mijlocie de la periferia Londrei de est sau din suburbii. Simon
Frith afirmă că această subcultură și-a avut rădăcinile în cultura cafenelei beatmic, o stereotipie, care a
afișat efectele superficiale ale generației Beat. Această subcultură le-a servit studenților de artă din scena
boemă a Londrei. Steve Parks, a cui revendicare este să fie unul dintre modiștii originali, este de acord cu
faptul că înainte ca modul să fie comercializat, a fost o extensie a culturii beatmic: 'Provine din
modernist, trebuia să aibă de a face cu jazzul modern și cu Sartre, respectiv cu existențialismul. Sparks
susține că'. Modul a fost înțeles destul de greșit...ca o clasă muncitoare, precursori din subcultura
skinheads, care se dădeau cu scooterul.
Cafenelele au atras mulți tineri britanici, spre deosebire de cârciume, care au închis seara la 11. Cafenelele
au fost deschise până în zori. Ele au avut tonomate, care uneori au rezervat spațiu în aparate pentru
evidența clienților. Pe la sfârșitul anilor 50, cafenelele au fost asociate cu muzica jazz și blues, însă la
începutul anilor 60, au început să joace mai mult muzică R&B. Frith a remarcat că în ciuda faptului că
aceste cafenele au fost inițial vizate studenților de artă,ei au început să faciliteze o combinație de tineri
din clase sociale diferite. La aceste întâlniri, pe care Faith le-a numit. 'Primul semn al mișcării
tineretului', s-au întâlnit oameni tineri, care colecționau înregistrări R&B și blues. Acestea i-au introdus
în muzica african-americană, iar tinerilor le-a plăcut din cauza crudității și autenticității acestora.
Din cauza răspândirii subculturii modului în Londra între începutul și mijlocul anilor 60, au crescut și
tensiunile dintre subculturi, mai precis între modiști și rockeri. Rockerii erau o subcultură britanică. Ei
simpatizau rockabilly, unul dintre cele mai timpurii stiluri ale muzicii rock, rock&roll-ul timpuriu,
motocicletele și jachetele din piele. Aceștia i-au considerat pe modiști afeminați din cauza înclinației lor
spre modă. Se putea ajunge la ciocniri violente între cele două grupuri. Această perioadă a fost mai
târziu imortalizată de compozitorul Pete Townshend în albumul din 1973 a formației The Who,
Quadrophenia.
După 1964, tensiunile dintre cele două grupuri au început să dispară, din moment ce modul a fost extins
și acceptat de o generație mai largă de tineri din Marea Britanie ca un simbol a ceva nou. În acest timp,
Londra a devenit o mecca pentru muzica rock cu formații populare, cum ar fi The Who sau The Small
Faces. Acestea le-au plăcut atât audienței largi a modului, cât și majorităii modei hip, în perioada des
comparată cu Swinging London.
Spre finalul anilor 60
Swinging London Cum numeroase formații britanice de rock de la mijlocul anilor 60 au început să adopte și să urmeze
stilul rock, scopul original al rockului a început să se schimbe și să se focuseze pe altceva. Până în 1966,
aspectele proletare ale scenei din Londra au decăzut deoarece elementele de modă și cultură pop au tot
crescut nu doar în Londra, cât și în alte părți.
Această perioadă, portretizată atât în filmul lui Alberto Sordi 'Thank you very much', cât și în filmul din
1966 al lui Michelangelo Antonioni 'Blowup', a fost reprezentată de arta pop, magazinele din Carnaby
Street, muzica live și discotecile. Mulți asociază această perioadă cu modelul Twiggy, fustele mini și
modelele geometrice îndrăznețe de pe hainele colorate. În acești ani, acesta a exercitat o mare influență
asupra răspândirii modului.
În Statele Unite și alte părți După transformarea modul în Anglia, acesta a devenit la modă atât în Statele Unite, cât și în jurul lumii,
fiindcă mulți tineri au adoptat acest stil. În orice caz, experiența mondială a fost diferită de cea a scenei
timpurii din Londra, care s-a bazat în cea mai mare parte pe aspectul culturii pop, influențat de
muzicienii rockului britanic. Până acum, modul a fost considerat mai mult o cultură a tineretului, decât
un subgrup separat printre diferite facțiuni controversate.
Muzicienii americani, din cauza invaziei britanice, au adoptat hainele tipice modului, părul mai lung și cizmele Beatles. Documentarul
de exploatare, Mondo Mod oferă o privire asupra influenței modului pe Faza de apus și Hollywood-ul de
vest de la sfârșitul anilor 90. De cele mai multe ori a fost asociat cu rock-ul psihedelic și mișcările hippie
timpurii. Deja în 1967 ținutele mai exotice au fost la modă, cum ar fi jachetele Nehru și mărgelele de
dragoste. Accesoriile lor au fost reflectate la emisiuni populare americane, cum ar fi Laugh-In și The Mod
Squad.
Decăderea Dick Hebdige a dezbătut faptul că subcultura și-a pierdut vitalitatea în momentul în care a devenit
comercializată, iar hainele nu au fost făcute de creatori de top și canalele de televiziune, precum Ready
Steady Go! era mai bine să fie dezvoltate de oameni tineri, care să asorteze hainele și să combine
diferite stiluri.
Pe măsură ce rockul psihedelic și subcultura hippie deveneau din ce în ce mai populare în Marea
Britanie, mare parte a modului a început să fie asociată cu aceste mișcări. După 1968 însă a decăzut din
cauză că ținutele denim și tie-dyed au fost favorizate. S-a observat și o decădere în interesul pentru viața
de noapte. Formații precum The Who și Small Faces au început să se schimbe, și până la sfârșitul
deceniului s-au îndepărtat de mod. În plus, modurile originale din anii 60 au ajuns la vârsta căsătoriei și a
creșterii copiilor, fapt care însemna că mulți dintre ei nu mai aveau timp sau bani pentru activitățile din
tinerețe, precum mersul în club, cumpărăturile extinse sau achiziționarea hainelor.
Evoluții ulterioare 1969–prezent
Ramificații Câteva moduri de stradă, de obicei de însemnătate mai mică, câteodată numiți și hard mods, au rămas activi până la sfârșitul anilor ’60, dar au avut tendința să devină tot mai detașați de scena Swinging London și de înfloritoarea mișcare hippie. Până în 1967, ei i-au considerat pe cei mai mulți oameni din scena Swinging London ca fiind „soft mods” sau „peacock mods” („moduri păun”), pe măsură ce stilurile, acolo, au devenit tot mai extravagante, deseori prezentând materiale foarte încrețite, de brocart sau dantelate în culori Day-Glo.