Republica Lituaniei Centrale sau Lituania Centrală (; ) a fost un stat marionetă efemer creat de Polonia în 1920, care nu a obținut recunoaștere internațională. Statul a fost înființat ca rezultat al rebeliunii lui Żeligowski, în timpul căreia soldați ai armatei poloneze, în principal din cadrul Diviziei I lituaniano-belarusă, comandați de generalul Lucjan Żeligowski, care s-au bucurat de sprijinul masiv al cavaleriei, artileriei și forțelor aeriene poloneze, au atacat Lituania.
Teritoriul republicii, care a devenit un stat tampon între Polonia, de care era complet dependent, și Lituania, cuprindea zona din jurul orașului Vilnius, capitala istorică a Marelui Ducat al Lituaniei, fiind revendicată de cele două state care își obținuseră independența doar cu puțin timp în urmă. Acest teritoriu a fost un mijloc de presiune asupra Lituaniei, polonezii oferind lituanienilor controlul asupra Vilniusului în schimbul unirii dintre cele două state (refacerea Republicii celor două națiuni), sau a încorporării în cadrul celei de-a doua Republici Poloneze cu un anumit grad de autonomie. După mai multe amânări, au fost organizate alegeri generale pe 8 ianuarie 1922, iar teritoriul a fost anexat la Polonia. Dacă inițial guvernul polonez a negat vreo responsabilitate față de această acțiune de tip „drapel fals”Krajewski Z., Geneza i dzieje wewnętrzne Litwy Środkowej (1920–1922), Lublin 1996; Srebrakowski A., Sejm Wileński 1922 roku. Idea i jej realizacja, Wrocław 1993. , dar liderul polonez Józef Piłsudski avea să recunoască faptul că a ordonat generalului Żeligowski să pretindă că a acționat ca un rebel al armatei poloneze. Frontierele polono-lituaniene din perioada interbelică au fost recunoscute de Conferința Ambasadorilor Principalelor Puteri Aliate și Asociate și de Liga Națiunilor,, dar nu au fost recunoscute de Republica Lituania (cu capitala temporară la Kaunas) până la ultimatumul polonez din 1938. În 1931, un tribunal internațional din Haga a emis o declarație conform căreia ocuparea de către Polonia a orașului Vilnius a fost o violare a legilor internaționale, dar nu a existat nicio consecință politică care să corecteze situația.
Istoric După ultima împărțire a Poloniei, cele mai multe regiuni constituente ale Marelui Ducat al Lituaniei au fost anexate de către Imperiul Rus. Guvernul imperial a urmărit continuu o politică de rusificare a teritoriilor nou dobândite, care a crescut în intensitate după eșecul Insurecției din ianuarie 1864.Claudio Madonia, Fra l'orso russo e l'aquila prussiana, Clueb Edizioni, 2013, 978-88-49-13800-9, p.82. Politicile de rusificare și discriminare a populației băștinașe locali au inclus restricții și interdicții directe privind utilizarea limbilor poloneză, lituaniană și ucraineană (vedeți de exemplu circulara Valuev). Aceste măsuri au avut însă efecte limitate asupra efortului de polonizare depus de conducerea patriotică poloneză a regiunea educațională din Vilnius. Un efort similar a fost urmărit în timpul mișcării de renașterea națională lituaniană din secolul al XIX-lea, care a încercat să se distanțeze atât de influențele poloneze, cât și de cele rusești.
Compoziția etnică a regiunii Lituaniei Centrale a fost multă vreme un subiect controversat, de vreme ce recensămintele din acele vremuri sunt de multe ori considerate nedemne de încredere. Conform primului recensământ al Imperiului Rus din 1897, despre care se știe că a fost falsificat în mod intenționat, populația guberniei Vilnius era distribuită astfel: belaruși – 56,1% (aici fiind incluși și cei de credință romano-catolică), lituanieni – 17,6%, evrei – 12,7%, polonezi – 8,2%, ruși – 4,9%, germani – 0,2%, ucraineni – 0,1%, tătari – 0,1%, și „alții” – 0,1%.
Recensământul german din 1919 pentru regiunea Vilnius (publicat în 1919) a raportat numere extrem de diferite: polonezi – 58,0%, lituanieni – 18,5%, evrei – 14,7%, belaruși – 6,4%, ruși – 1,2% și „alții”- 1,2%.
Ambele recensăminte au întâmpinat dificultăți în încercarea stabilirii corecte a etniei subiecților. La sfârșitul secolului al XIX-lea, recenzorii au întâlnit deseori persoane care s-au autodescris atât ca lituanieni cât și ca polonezi. Potrivit unui analist al rezultatelor recensământului german, „determinarea obiectivă a condițiilor de recunoaștere a etniei se confruntă cu cele mai mari dificultăți”.
Urmările Primului Război Mondial Una dintre urmările Primului Război Mondial a fost recâștigarea independenței de către Polonia și Lituania. Conflictul dintre cele două state nou apărute pe harta politică a izbucnit în scurtă vreme, deoarece atât Lituania cât și Polonia au revendicat regiunea Vilnius (Wilno în poloneză). Din punct de vedere demografic, principalele grupuri etnice care locuiau în Vilnius au fost polonezi și evrei, lituanienii constituind o mică parte din populația totală (2,0% –2,6%, conform recensământului rus din 1897 și a recensământului german din 1916). În ciuda acestor cifre, lituanienii credeau că pretenția lor istorică față de Vilnius (fosta capitală a Marelui Ducat al Lituaniei) avea prioritate și refuzau să recunoască orice pretenții poloneze față de oraș și regiunea înconjurătoare.
În vreme ce Polonia a încercat sub conducerea lui Józef Piłsudski să creeze în regiune o federație condusă de polonezi, care să includă și teritorii nepoloneze (Międzymorze), Lituania s-a străduit să creeze un stat complet independent, care să includă și regiunea Vilnius. Două recensăminte de la începutul secolului al XX-lea au indicat faptul că vorbitorii de lituaniană, a căror limbă a fost interzisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în presă și școli de politicile rusești și care au avut condiții nefavorabile în cadrul bisericii catolice, deveniseră o minoritate în regiune. Pe baza acestor fapte, autoritățile lituaniene au susținut că majoritatea locuitorilor care locuiau acolo, chiar dacă în acel moment nu vorbeau lituaniană, erau de fapt lituanieni polonizați sau rusificați.
Pentru ca situația să fie și mai complicată, au existat două facțiuni poloneze cu puncte de vedere complet diferite cu privire la crearea statului modern în Polonia. Un partid, condus de Roman Dmowski, vedea Polonia modernă ca un stat etnic, altul, condus de Józef Piłsudski, dorea să reconstruiască Republica celor două națiuni. Ambele facțiuni erau însă decise să incorporeze regiunea Vilnius și pe polonezii de aici în noul stat. Piłsudski a încercat să reclădească Marele Ducat al Lituaniei într-o structură cantonală, organizate pe baza limbii materne, ca parte a federației Międzymorze: Lituania Kaunasului, cu limba lituaniană, Lituania Vilniusului, sau Lituania Centrală, cu limba poloneză, Lituania Minskului, cu limba belarusă.
În cele din urmă, planul lui Piłsudski a eșuat, lui opunândui-se atât guvernul lituanian, cât și fracțiunea Dmowski din Polonia. Stanisław Grabski, membru al facțiunii lui Dmowski, a fost responsabil pentru negocierile Tratatului de la Riga cu Uniunea Sovietică, în care polonezii au respins oferta sovietică de cedare de teritorii necesare pentru cantonul Minsk ului. (Dmowski a preferat o Polonie mai mică, dar cu un procent mai mare de etnici polonezi). Includerea teritoriilor în care populația nepoloneză ar fi fost predominantă ar fi slăbit sprijinul pentru Dmowski.
Războiul polono-lituanian
La sfârșitul Primului Război Mondial, zona fostului Marelui Ducat al Lituaniei a fost împărțită între Polonia, Republica Populară Belarus și Lituania.Tomas Balkelis, Violeta Davoliūtė, Population Displacement in Lithuania in the Twentieth Century, BRILL, 2016, pp.70-71.
În urmării doi ani după începerea războiului polono-sovietic, controlul asupra Vilniusului și a regiunii învecinate s-a schimbat de mai multe ori. În 1919, teritoriul a fost ocupat pentru scurtă vreme de Armata Roșie, care a înfrânt milițiile locale lituaniene și belaruse, dar imediat rușii au fost respinși de armata poloneză. În 1920, regiunea Vilniusului a fost ocupată pentru a doua oară de Armata Roșie. Totuși, când Armata Roșie a fost înfrântă în Bătălia de la Varșovia, sovieticii au hotărât să predea orașul lituanienilor. Războiul polono-lituanian a izbuncit când forțele celor două țări s-au ciocnit pentru controlul regiunii Suwałki pe 26 august 1920. Liga Națiunilor a intervenit și a organizat negocieri în Suwałki. Liga Națiunilor a negociat o încetare a focului, care a fost semnată pe 7 octombrie 1920, lăsând Vilniusul în Lituania. Acordul de la Suwałki ar fi trebuit să intre în vigoare la 10 octombrie 1920, la ora 12:00.
Autoritățile lituaniene au intrat în Vilna la sfârșitul lunii august 1920. Cabinetul Grinius a respins propunerea de organizare a unui plebiscit pentru sondarea voinței locuitorilor din regiune. Declarația sa a fost imediat acceptată de Parlamentul lituanian (Seimas), deoarece procentul lituanienilor din Vilnius era foarte scăzut. Pe 8 octombrie 1920, generalul Lucjan Żeligowski, aflat la comanda a 14.000 de oameni din Divizia I de infanterie lituaniano-belarusă și milițiile locale, a atacat regimentul al 4-lea de infanterie lituaniană, care s-a retras în grabă. Această acțiune militară a devenit cunoscută ca Rebeliunea lui Żeligowski. În fața înaintării polonezilor, guvernul lituanian a părăsit orașul pe 8 octombrie cu destinația Kaunas și, în timpul retragerii, militarii lituanieni au distrus meticulos liniile telefonice și feroviare dintre cele două orașe, care au rămas întrerupte pentru o generație. Żeligowski a intrat în Vilna pe 9 octombrie 1920, fiind întâmpinat de mulțimile de locuitori de etnie poloneză, care formau majoritatea populației orașului. Delegațiile franceză și britanică au decis să lase problema să fie rezolvată de Societății Națiunilor. Pe 27 octombrie, în vreme ce campania lui Żeligowski continua în regiunea din jurul Vilnei, Liga a cerut organizarea unui referendum în regiunea aflată în discuție, idee care a fost din nou respinsă de delegația lituaniană. Polonia a tăgăduit orice responsabilitate pentru acțiune, susținând că Żeligowski a acționat în totalitate din proprie inițiativă. Poziția oficială față de acest eveniment s-a modificat pe 23 august 1923, când Piłsudski, vorbind în fața publicului la un teatru din Vilnius, a afirmat că atacul a fost declanșat de ordinul lui direct.
Żeligowski a proclamat un nou stat cu două limbi oficiale, Republica Lituaniei Centrale (Litwa Środkowa). Istoricul Jerzy J. Lerski a apreciat că republica a fost un „stat marionetă, pe care Republica Lituania a refuzat să o recunoască.Royal Institute of International Affairs. International Affairs.Vol.36, No. 3, 1960 p. 354
Sediul guvernului lituanian s-a mutat în cel de-al doilea oraș ca mărime al Lituaniei, Kaunas. Luptele dintre trupele Republicii Lituania și cea a Lituaniei Centrale au continuat pentru câteva săptămâni, nicio tabără nereușind să câștige un avantaj semnificativ. Datorită eforturilor de mediere ale Societății Națiunilor, o nouă încetare a focului a fost semnată pe 21 noiembrie și un armistițiu pe 27 noiembrie.
Fondarea Republicii Lituaniei Centrale Pe 12 octombrie 1920, Żeligowski a anunțat crearea unui guvern provizoriu. În scurtă vreme au fost organizate tribunalele și forțele de poliție prin decretul generalului din 7 ianuarie 1921. Drepturile civile și politice au fost acordate tuturor cetățenilor care trăiau în regiune pe 1 ianuarie 1919, sau care trăiseră timp de cinci ani mai înainte de 1 august 1914. Simbolurile statului au fost un drapel roșu cu vulturul alb polonez și cavalerul lituanian (Vytis). Stema noului stat era un amestec de simboluri polonez, lituanian și ale orașului Vilna (Vilnius) și amintea de stema Republicii celor două națiuni.