miniatura|300x300px|Teatrul Național de Operă și Operetă „Nae Leonard” Galați Teatrul Național de Operă și Operetă „Nae Leonard” este o instituție de cultură din orașul Galați, România, specializat pe producția variată de spectacole de operă, operetă, revistă, musical-uri, spectacole de balet, spectacole pentru copii, concerte și recitaluri simfonice. Teatrul Național de Operă și Operetă „Nae Leonard” este unul dintre cele trei teatre din Galați, alături de Teatrul Dramatic „Fani Tardini” (specializat pe producția de teatru de dramă) și Teatrul de Păpuși „Gulliver” (specializat pe producția de spectacole de copii și spectacole cu păpuși și marionete). Pe scena liricului gălățean s-au format generații de interpreți care au popularizat această instituție în întreaga țară și dincolo de hotarele ei. Până acum, în luminile scenei gălățene s-a ridicat de peste 250 de ori cortina pentru premiere. În portofoliul Teatrului Național de Operă și Operetă „Nae Leonard” din Galați s-au înscris în acest răstimp peste 40 de lucrări de operă, 42 de operete, 10 comedii muzicale, 20 de balete, 15 spectacole muzicale pentru copii și peste 50 de spectacole de estradă și revistă. Instituția și-a schimbat denumirea din Teatrul Muzical „Nae Leonard” în Teatrul Național de Operă și Operetă „Nae Leonard” în anul 2018.

Contextul istoric În deceniul al optulea din secolul al XIX-lea, orașul Galați a deținut o supremație artistică națională, opera italiană și fanfara Regimentului 11 Siret, de sub conducerea capelmaestrului de faimă europeană Iosif Ivanovici, fiind cunoscute și dincolo de granițele țării. Putem înțelege climatul muzical al orașului prin faptul că din portul dunărean sunt originari criticul muzical, compozitorul și autorul dramatic Grigore Ventura, marele tenor Nae Leonard, compozitorul Dimitrie Cuclin, violonistul și compozitorul Ludovic Feldman, pianistul Valentin Gheorghiu și violonistul Ștefan Gheorghiu, certe valori artistice în muzica românească. stanga|miniatura|Trupa Constantin Grigoriu în opereta „Studentul cerșetor”. Finalul actului II la Teatrul Liric, februarie 1914 Imaginea pulsului artistic al Galațiului de odinioară s-a definit și prin lucrarea „Valurile Dunării”, de Iosif Ivanovici, valsul care a făcut înconjurul lumii și a deschis porțile afirmării internaționale a creației românești. Ansamblurile lirico-dramatice de la Matei Millo, Fani Tardini, Alexandru Vlădicescu, Mihail Pascaly, I.D. Ionescu etc., până la mari cântăreți ca Elena Teodorini, Zina de Nori, Hariclea Darclée, Charlotta Leria nu au ocolit acest centru muzical, deoarece Galațiul secolului al XIX-lea trecea în ochii interpreților drept unul dintre cele mai „rentabile” centre din țară, având un public generos, larg, entuziast și „arzător de dorința teatrului național” (Timoleon Nebunelli).

Cele mai vechi știri despre teatrul din Galați au apărut în ziarul local Dunărea. Ziarul Albina Românească din Iași reproducea corespondența periodicului gălățean, astfel la 5 februarie 1848 aflăm: „O tablă arată frumosul bal-masché, de două ori pe săptămână pentru toți. Nu se mărginesc întratâta petrecerile noastre, mai avem încă una, cea mai nobilă, mai morală și mai instructivă, care ridendo castigat mores, adică un mic teatru. Așa domnilor, și aceasta s-au început de ieri, reprezentat și ținut cu cheltuielile unei societăți Italiene Filarmonică, care are de scop a se diverta singură, făcând petrecerea altora”. Astfel, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea este atestat cu certitudine teatrul din Galați și se consemnează că în afara unor tradiționale modalități de petrecere și de destindere a locuitorilor orașului a apărut o nouă preocupare: aceea de a viziona spectacole de teatru muzical. miniatura|Teatrul Liric (fost Leon Popescu) din București, distrus în urma bombardamentului celui de-al Doilea Război Mondial. Construit în 1892 de Maican, restaurat în 1896, în urma incendiului din 1895 și dotat cu scenă turnantă în 1910-1912, când a fost preluat de Compania Grigoriu. În acest spațiu geografic, la malul Dunării, s-au născut o serie de personalități de seamă ale culturii și artei românești, care s-au afirmat atât în plan național, cât și internațional. Existența lor a determinat formarea unui public capabil să guste evenimente muzicale, să le dorească și să le solicite. Următorul pas în dezvoltarea mișcării artistice din Galați l-a făcut „profesorul de muzică Luigi Ademolo, care înființează un mic teatru în niște încăperi clădite pe locul Hanului Ventura, unde – pe lângă comedii – se jucau și mici operete, cu un orchestru înjghebat din mai mulți italieni ce lucrau în magaziile de la schelele din port”. Astfel, la mijlocul secolului al XIX-lea se menționează existența teatrului muzical din Galați, sub forma unei trupe de operă și operetă italiană. După București, se pare că era primul centru din țară unde activează un ansamblu liric permanent (la Iași continua să joace teatrul moldovenesc și francez, iar la Craiova viața muzicală abia se închega cu ansambluri de vodeviluri). Din păcate, repertoriul formației conduse de Luigi Ademolo nu este cunoscut. alt=Tenorul Constantin Grigoriu|stanga|miniatura|Tenorul Constantin Grigoriu Și după anul 1850, opera italiană se îndreaptă tot mai insistent către Galați. În Gazeta de Moldova din 2 aprilie 1853 se consemnează faptul că formația lirică ieșeană a impresarului Victor Delmary „s-au unit în companie sub direcția lui Sinior Ademolo spre a organiza la Galați, după cererea boierilor de acolo, un teatru în cursul verei”. Din mărturiile muzicologului Teodor Burada, aflăm că „în Galați acei artiști dădură mai multe reprezentațiuni cari fură bine primite de publicul de acolo”. În scurtă vreme, Luigi Ademolo și-a format o trupă mixtă pentru a putea să prezinte publicului gălățean și spectacole în limba română. Se pare că succesul nu a fost unul neînsemnat, întrucât Vasile Alecsandri – autorul majorității vodevilurilor jucate în portul dunărean – a cerut drepturi de autor pe spectacole, „mergând până la a pretinde ocârmuirii să suprime reprezentațiile ansamblului lui Ademolo. Stăpânirea dându-i câștig de cauză dramaturgului moldovean, a impus trupei gălățene să se limiteze la spectacolele de operă italiană”.

Din păcate, și lipsa unui sediu corespunzător pentru un teatru muzical a împiedicat o activitate artistică permanentă, în special pe timpul stagiunii de iarnă. După câteva amenajări improprii de „arene” și „amfiteatre” în aer liber, gălățenii au început să ceară municipalității construirea unui teatru corespunzător. Povestea construcției din Galați a început în 1859 și a durat până în anul 1865, când antreprenorul de hoteluri, Bogdan Ciacîru, a ridicat Teatrul Temistocle. Stabilimentul, denumit de localnici „Baraca lui Bogdan”, avea „două rânduri de loji”. Publicul începea să frecventeze manifestările muzicale cu interes. Opera italiană aducea acum cântăreți din Italia, care – nu de puține ori – se duceau, după câțiva ani, la ansamblurile lirice din București, Iași și Odessa. Adeseori se publicau cronici muzicale tocmai din Italia despre spectacolele din Galați. Corespondențe săptămânale apăreau și în presa bucureșteană, fără a fi prea indulgente. Nivelul uneori scăzut al reprezentațiilor operei italiene din Galați a făcut ca stagiunea 1869-1870, de exemplu, să se încheie deficitar.

Motivațiile sunt reprezentate și de condițiile materiale privind îmbunătățirea și creșterea nivelului artistic al spectacolelor. „Baraca lui Bogdan” era departe de a satisface cerințele unui teatru muzical, ceea ce a dus la impunerea construcției unei clădiri zidite. Cu prilejul vizitei sale la Galați, în 1869, Mihail Kogălniceanu sublinia: „Faceți a se construi teatrul, ocupați-vă de lucrări serioase și statornice pentru care vă vor binecuvânta urmașii dumneavoastră. Teatrul este stabilimentul civilizatoriu al poporațiunii. Teatrul închide crâșmele și cafenelele, teatrul dă nutriment sufletului”. Apelul marelui cărturar ieșean a fost zadarnic, autoritățile amânând orice inițiativă în acest sens. Până în anul 1875, când Galațiul și-a pierdut privilegiul de porto-franco, spectacolele muzicale au continuat să se desfășoare în aceleași condiții precare, grădinile de vară fiind singurele care satisfăceau setea de frumos a publicului. miniatura|Tenorul Nae Leonard, în perioada angajării sale la Compania Grigoriu Climatul politic destul de tulbure în pragul izbucnirii Războiului pentru dobândirea Independenței de Stat, consecințele financiare precare ale armatorilor și negustorilor din oraș, după desființarea porto-franco-ului, luptele interne dintre conservatori și liberali pentru preluarea puterii guvernamentale au contribuit la o atmosferă nouă pentru publicul gălățean. Lumea venea la teatru pentru a afla știrile „de ultimă oră” din culisele politice bucureștene. Publicul nu mai citea presa și prefera să vină seara la grădină, pentru a afla mașinațiile guvernului de tranziție al generalului I. Em. Ionescu. Izbucnirea războiului din 1877-1878 a întrerupt viața artistică a orașului, portul pierzându-și odată cu încheierea păcii importanța politică și comercială de odinioară.

După 1880, orașul Galați începe să își recâștige prestigiul, oarecum pierdut în ultimul deceniu, de important centru artistic din țară. Chiar în acel an, o veritabilă surpriză muzicală întoarce privirile editorilor, interpreților și compozitorilor spre portul dunărean: șeful de muzică militară, Iosif Ivanovici, compune celebra partitură „Valurile Dunării”, piesă ce îi va aduce titlul de „regele valsului românesc”. După anul 1880, climatul muzical era propice înființării unei societăți muzicale alcătuită din tinere talente ale orașului. Ziarele anunțau stabilirea în Galați a unor profesori de muzică vocală și instrumentală, care își ofereau serviciile tinerilor doritori de educație artistică. Existența unor specialiști, profesori de muzică instrumentală și vocală și dirijori, a dus în timp la constituirea unor asociații și societăți muzicale care și-au adus un aport însemnat la dezvoltarea și formarea tinerelor talente autohtone, dar și a unui public instruit și capabil să aprecieze acte de cultură de calitate. Apar acum societățile „Harpa” (1889), unde se predau cursuri de diverse discipline muzicale, societatea „Orpheus” (1890), societate muzicală germană care înlesnea prezența unor trupe de operetă și societatea „Lyra” (1898), care va sprijini inițiativele ansamblului liric al lui M. Ionescu-Fulger a de învia teatrul românesc de vodevil. stanga|miniatura|Tenorul Nae Leonard în „Floarea din Stambul”, actul III Teatrul muzical a continuat să predomine manifestările artistice de larg răsunet. Opera italiană, opera și opereta franceză, opera germană, vodevilurile israelite, trupa dramatică grecească – toate și-au dat întâlnire în portul dunărean, disputându-și întâietatea spre satisfacția publicului, care avea posibilitatea să urmărească un repertoriu vast și încă nereprezentat la Galați. Un eveniment artistic demn de reținut va rămâne prezentarea operei Carmen, de George Bizet, în stagiunea din 1893. Montarea unei lucrări de amploarea lui Carmen a constituit un eveniment artistic de răsunet, orașul Galați fiind mândru de a fi putut asculta această partitură muzicală înaintea multor centre europene (premiera la Paris avusese loc în 1875). Totuși, în ciuda multitudinii de trupe românești și străine, mișcarea muzicală locală nu se înviorează. Sprijinul organelor municipale rămâne departe de nevoile spirituale ale maselor. Singurii care puteau să plătească prețurile ridicate ale café-chantanurilor din port erau negustorii, armatorii, comercianții și marii proprietari de cereale, care vizionau micile trupe de acrobați, echipele de dansatori sau ascultau câteva cântărețe străine.