Regiunea Vilnius (în , în , în , cunoscută ca Regiunea Wilno ori Regiunea Vilna) este teritoriul din Lituania și Belarusul zilelor noastre, care a fost inițial locuită de triburile baltice și a fost parte din Lithuania propria, dar care a ajuns de-a lungul timpului sub influența culturală a slavilor răsăriteni și polonezilor.

Teritoriul includea orașul Vilnius, capitala istorică a Marelui Ducat al Lituaniei. Lituania, după ce și-a proclamat independența față de Imperiul Rus, a revendicat Regiunea Vilnius pe baza tradițiilor istorice. Pe de altă parte, Polonia a susținut dreptul la autodeterminare al populației locale vorbitoare de poloneză. Ca urmare, de-a lungul întregii perioade intebelice, regiunea a fost subiect de dispută între A Doua Republică Poloneză și Lituania. Uniunea Sovietică a recunoscut regiunea ca parte a Lituaniei în Tratatul de pace din 1920, dar în același an, aceasta a fost ocupată de Polonia și a devenit parte a unui stat marionetă efemer, Republica Lituaniei Centrale, care avea să fie încorporat în cele din urmă în Polonia.

Conflictele militare directe (Războiul polono-lituanian și Rebeliunea lui Żeligowski) au fost urmate de o serie de negocieri încheiate fără vreun rezultat în cadrul Ligii Națiunilor. După invazia sovietică a Poloniei din 1939, ca parte a înțelegerilor secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop, întreaga regiune a ajuns sub controlul sovietic. Aproximativ 20% din regiune, inclusiv orașul Vilnius, au fost cedate de către Uniunea Sovietică Lituaniei pe 10 octombrie 1939 în schimbul acordului părții lituaniene pentru înființarea unei baze militare a forțelor terestre sovietice pe teritoriul republicii. Conflictul legat de controlul asupra Regiunii Vilnius a fost definitiv rezolvat după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, când atât Republica Populară Poloneză cât și Lituania au ajuns în sfera de influență comunistă și sovietică, iar un număr de etnici polonezi din regiune au fost repatriați în Polonia. Din acel moment, regiunea Vilnius a devenit parte a RSS Lituaniene și, după 1990, a republicii independente din zilele noastre, Lituania.

Teritoriul și numele

La început, Regiunea Vilnius nu avea granițe exacte, ci cuprindea zonele înconjurătoare din jurul Vilniusului și includea și orașul. Acest teritoriu a fost disputat de Lituania și Polonia în 1918, după ce ambele țări și-au restabilit independența. Mai târziu, limita vestică a regiunii a devenit o linie de administrare de facto 'între Polonia și Lituania în urma acțiunii militare poloneze din ultima parte a anului 1920. Lituania a refuzat să recunoască frontiera stabilită prin acțiuni militare. Limita estică a fost definită prin Tratatul de pace din 1920. Linia estică nu a fost niciodată transformată într-o frontieră reală între state și a rămas doar la nivelul înțelegerilor politice. Teritoriul total acoperea aproximativ 32.250 km².

Astăzi, limita estică a regiunii este plasată între granița lituaniano-belarusă. Această graniță împarte Regiunea Vilnius în două părți: vestică și estică. Regiunea Vilnius apuseană, inclusiv orașul Vilnius, face acum parte din Lituania. Suprafața ei reprezintă aproximativ o treime din suprafața regiunii. Lituania a obținut aproximativ 6.880km² pe 10 octombrie 1939 de la Uniunea Sovietică și 2.650km² (inclusiv Druskininkai și Švenčionys) pe 3 august 1940 de la RSS Bielorusă. Regiunea Vilnius răsăriteană ului a devenit parte a Belarusului. Nici o parte a regiunii nu se mai află în Polonia. Niciuna dintre țări nu mai are alte revendicări teritoriale. Termenul de Lituania Centrală se referă la statul marionetă efemer Republica Lituaniei Centrale proclamat de Lucjan Żeligowski după rebeliunea condusă de el în regiunile anexate. După optsprezece luni de existență sub protecția militară a Poloniei, Lituania Centrală a fost anexată de Polonia pe 24 martie 1922, finalizând astfel revendicările Poloniei asupra teritoriului.

Disputa asupra orașului Vilnius

În Evul Mediu, Vilnius și împrejurimile sale deveniseră un nucleu al primului stat etnic lituanian, Ducatul Lituaniei, menționat în istoriografia lituaniană ca parte a ithuania propria Viduramžių Lietuva Viduramžių Lietuvos provincijos . Retrieved on 2007.04.11, care avea să devină Regatul Lituaniei și mai apoi Marele Ducat al Lituaniei.

După Împărțirile Uniunii statale polono-litunaiene la sfârșitul secolului al XVIII-lea, întreaga regiune a fost anexată de Imperiul Rus, care a înființat aici Gubernia Vilna. În timpul Primului război mondial, Regiunea Vilnius a fost ocupată de Imperiul German și a fost trecută sub administrația civilă a Ober-Ost. După înfrângerea Germaniei în prima conflagrație mondială și odată cu izbucnirea luptelor dintre diferitele tabere implicate în Războiul Civil Rus, regiunea a fost disputată de noile state independente apărute pe ruinele Imperiului Rus – Lituania, Polonia și Republica Populară Belarus.

Polonezii și-au bazat pretențiile pe realitățile demografice și pe voința locuitorilor. Lituanienii au folosit argumente geografice și istorice și au subliniat rolul pe care Vilnius l-a jucat drept capitală a Marelui Ducat al Lituaniei.Lituanienii au folosit argumente istorice și geografice pentru a-și apăra afirmațiile, polonezii au arătat caracterul etnic polonez covârșitor al teritoriului Vilnius și voința explicită a locuitorilor săi. în: Jan Owsinski, Piotr Eberhardt. Ethnic Groups and Population Changes in Twentieth-Century Central-Eastern Europe. M.E. Sharpe. 2003. p. 36.Lituanienii și-au bazat pretențiile asupra Vilnius pe rolul său de capitală istorică a Marelui Ducat medieval al Lituaniei, în timp ce Polonia își apăra revendicarea pe motivul că orașul și zona înconjurătoare erau predominant etnic poloneze. Tomas Balkelis. "Nation State, Ethnic Conflict, and Refugees in Lithuania 1939-1940". Shatterzone of Empires. Coexistence and Violence in the German, Habsburg, Russian, and Ottoman Borderlands. Indiana University Press. 2013. p. 244. Activiștii naționaliști lituanieni i-au considerat pe polonezii și bielorușii din regiune ca fiind „lituanieni slavizați”.Jerzy Borzecki. The Soviet-Polish Peace of 1921 and the creation of interwar Europe. Yale University Press. 2008. p. 35. Potrivit unuia dintre principalii activiști naționali lituanieni, Mykolas Biržiška, „problema apartenenței la o anumită naționalitate nu este decisă de toată lumea după bunul plac, nu este o chestiune care poate fi rezolvată în conformitate cu principiile liberalismului politic , chiar și unul îmbrăcat în lozinci democratice.” Un alt activist de frunte, Petras Klimas, declarase deja în septembrie 1917: „Acordarea dreptului de autodeterminare a locuitorilor din Wilno, o populație lipsită de cultură, ar însemna să oferiți agitatorilor posibilitatea de a păcăli oamenii. Obiectivul este să unim fostele ramuri cu vechiul trunchi. Pe baza acestui fapt, trasăm granița mult dincolo de Wilno, lângă Oszmiana. Regiunea Lida este de asemenea lituaniană...”, p. 322 (Notes). În cadrul Conferinței de la Vilnius, organizată de activiștii lituanieni sub auspiciile germane, au ales un Consiliu al Lituaniei și au proclamat independența Lituaniei, noul stat având capitala la Vilnius. Guvernul lituanian nu a reușit însă să recruteze soldați dintre locuitorii zonei Vilnius și nu a putut să organizeze apărarea regiunii împotriva bolșevicilor. În lunile noiembrie și decembrie ale anului 1918, au fost create în Vilnius și în multe localități din regiunea înconjurătoare unitățile de autoapărare poloneze. Acestea au fost înrolate oficial în armata poloneză până la sfârșitul aceluiași an. Membrii Consiliului Lituaniei au părăsit Vilniusul odată cu garnizoana germană pe 1 ianuarie 1919, în timp ce au avut loc primele lupte de hărțuire dintre forțele bolșevice care înaintau spre apus și trupele poloneze aflate la est de oraș.Jerzy Borzecki. The Soviet-Polish Peace of 1921 and the creation of interwar Europe. Yale University Press. 2008. pp. 2-3, 10-11.

După izbucnirea războiului polono-sovietic, în timpul ofensivei de vară a Armatei Roșii, regiunea a trecut sub controlul sovietic ca parte a unui stat efemer sovietic, Republica Sovietică Socialistă Lituaniano-Belarusă (LitBel). În schimbul unei cooperări militare după războiul lituaniano-sovietic, autoritățile bolșevice au semnat un tratat de pace cu Lituania pe 12 iulie 1920. Una dintre prevederile tratatului de pace sovieto-lituanian stipula că toate regiunile disputate de Polonia și Lituania și care se aflau în acele momente sub ocupația bolșevicilor urmau să fie transferate sub controlul Lituaniei. Până la urmă, controlul efectiv asupra regiunii a rămas în mâinile bolșevicilor. După Bătălia de la Varșovia din 1920 a devenit clar pentru toate părțile interesate că Armata poloneză în ofensivă avea să recucerească în scurtă vreme regiunea. Văzând că nu mai pot asigura controlul asupra regiunii, autoritățile bolșevice au hotărât să transfere Vilniusul sub suveranitatea lituaniană. Armata poloneză în înaintare a reușit să recucerească o mare parte din zona disputată înainte de sosirea lituanienilor, în timp ce cea mai securitatea celei mai importante parte a acesteia – orașul Vilnius – a fost asigurată de Lituania. Din cauza tensiunilor polono-lituaniene, puterile aliate au amânat recunoașterea diplomatică a Lituaniei până în 1922.Stephanie Salzmann. Great Britain, Germany and the Soviet Union: Rapallo and After, 1922-1934. Boydell Press. 2013. p. 93. Cum cele două state nu erau în stare de război, au început negocierile diplomatice. Negocierile și încercările de mediere internațională au eșuat și, până în 1920, regiunea în litigiu a rămas divizată între Polonia și Lituania.

Liga Națiunilor a încercat în deceniul al treilea al secolului trecut de două ori să organizeze un plebiscit, în ciuda faptului că niciuna dintre părțile implicate în conflict nu a dorit să se implice. După ce Lucjan Żeligowski a organizat o rebeliune, polonezii au preluat controlul asupra regiunii și au organizat alegeri, care au fost boicotate de majoritatea lituanienilor, dar și de mulți evrei și belaruși datorită controlului militar polonez puternic.

Guvernul polonez nu a recunoscut niciodată convenția ruso-lituaniană din 12 iulie 1920, prin care Lituaniei îi era promis teritoriul polonez ocupat de Armata Roșie în timpul războiului polono-rus și care a fost cedat oficial lituanienilor în timpul retragerii sovieticilor în fața atacului polonez, în condițiile în care bolșevicii renunțaseră în prealabil la pretențiile lor teritoriale asupra regiunii prin Tratatul de la Brest-Litovsk. La rândul lor, autoritățile lituaniene nu au recunoscut frontiera poloneză-lituaniană din 1918-1920 ca fiind permanentă și nici nu au recunoscut vreodată suveranitatea Republicii marionetă a Lituaniei Centrale.

În 1922, Republica Lituaniei Centrale a votat unirea cu Polonia, iar această alegere a fost acceptată ulterior de Liga Națiunilor Krajewski Zenon, Geneza i dzieje wewnętrzne Litwy Środkowej (1920-1922), Lublin 1996; . Regiunea cedată de bolșevici Lituaniei în 1920 a continuat să fie revendicată de lituanieni, cu orașul Vilnius considerat capitala oficială, iar orașul Kaunas fiind numit doar „capitală temporară. Abia după ultimatumul polonez din 1938, cele două state au hotărât să stabilească relațiile diplomatice.