Tratatul anglo-irlandez din 1921 (în ; în ), cunoscut în mod obișnuit sub numele de Tratatul și, oficial, Articolele de acord pentru un tratat între Marea Britanie și Irlanda, a fost un acord între guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei pe de o parte, și pe de altă parte reprezentanții Republicii Irlandeze, care a încheiat Războiul Irlandez de Independență. Acordul prevedea înființarea în termen de un an a Statului Liber Irlandez, ca dominion autonom în cadrul „comunității națiunilor cunoscute sub numele de Imperiul Britanic”, un statut „similar cu cel al Dominionului Canadei”. De asemenea, a oferit Irlandei de Nord, care fusese creată prin , o opțiune de a se separa de Statul Liber Irlandez, opțiune pe care aceasta a exercitat-o imediat.
Acordul a fost semnat la Londra la , de reprezentanți ai guvernului britanic (inclusiv prim-ministrul David Lloyd George, care era conducea delegația britanică) și de reprezentanți ai Republicii Irlandeze, între care Michael Collins și . Reprezentanții irlandezi aveau statutul de (negociatori împuterniciți să semneze un tratat fără a se mai consulta cu superiorii lor) acționând în numele Republicii Irlandeze, deși guvernul britanic a refuzat să recunoască acest statut. După cum prevedeau termenii săi, acordul a fost aprobat de „o reuniune” a membrilor aleși în și [separat] de Parlamentul Britanic. În realitate, (adunarea legislativă a Republicii Irlandeze de facto) mai întâi a dezbătut, apoi a aprobat tratatul; membrii au continuat apoi cu „întrunirea”. Deși tratatul a fost aprobat la limită, diviziunile pe marginea lui au condus la Războiul Civil Irlandez, care a fost câștigat de partea pro-tratat.
Statul Liber Irlandez, așa cum este prevăzut de tratat, a apărut atunci când constituția sa a devenit lege la printr-o .
Conținut dreapta|miniatura| Pagină dintr-un proiect al tratatului, după cum a fost adnotat de Arthur Griffith Printre clauzele principale ale tratatului se numărau:Jason K. Knirck, Imagining Ireland's independence: the debates over the Anglo-Irish treaty of 1921 (2006).
Forțele coroanei se vor retrage din cea mai mare parte a Irlandei. Irlanda urma să devină o dominion autonom al Imperiului Britanic, statut similar cu Australia, Canada, , Noua Zeelandă și Uniunea Africii de Sud. Ca și în cazul celorlalte dominioane, regele avea să fie șeful de stat al Statului Liber Irlandez () și avea să fie reprezentat de un guvernator general. Membrii parlamentului noului Stat Liber urmau să depună Statului Liber Irlandez. O parte secundară a jurământului era „să fi[e] credincios Majestății Sale Regele George al V-lea, moștenitorilor și succesorilor Săi prin lege, în virtutea cetățeniei comune”. Irlanda de Nord (care fusese creată anterior prin ) va avea opțiunea de a se retrage din Statul Liber Irlandez în termen de o lună de la intrarea în vigoare a tratatului. Dacă Irlanda de Nord ar alege să se retragă, s-ar constitui o care să traseze granița dintre Statul Liber Irlandez și Irlanda de Nord. Marea Britanie, pentru propria sa securitate, va continua să controleze un număr limitat de porturi, cunoscute sub numele de , pentru Marina Regală. În , prim-ministrul britanic Lloyd George și-a exprimat gândurile asupra controlului irlandez asupra armatei: „temperamentul irlandez este o incertitudine și forțe periculoase precum armatele și marinele sunt mai bine sub controlul parlamentului imperial”. Charles Townshend, "The British Campaign in Ireland 1919-1920", Oxford University Press, 1975, pg 36, , Statul Liber Irlandez urma să își asume responsabilitatea pentru o parte proporțională a datoriei Regatului Unit, așa cum era ea la data semnării. Tratatul urma să aibă statut superior în dreptul irlandez, adică, în cazul unui conflict între acesta și noua a Statului Liber Irlandez, tratatul va avea prioritate.
Negociatori Între negociatori s-au numărat: Partea britanică Portret Nume Portofoliu David Lloyd George (președintele delegației) deputat de prim-ministru Austen Chamberlain deputat de Winston Churchilldeputat de deputat de deputat de deputat de Partea irlandeză Portret Nume Portofoliu (președintele delegației) deputat de și Michael Collins deputat de și deputat de deputat de deputat de
Asigurarea asistenței de secretariat
Partea britanică Nume Partea irlandeză Nume Robert Barton a fost ultimul semnatar care a supraviețuit. A murit la , la vârsta de 94 de ani.
În special, Éamon de Valera nu a participat.
Winston Churchill a deținut două roluri diferite în cabinetul britanic de-a lungul procesului de dobândire a independenței de către Irlanda: până în februarie 1921 a fost (ministru al armatei) în speranța de a pune capăt Războiului Irlandez de Independență; după aceea, în calitate de (care includea afacerile dominioanelor), a fost însărcinat cu implementarea tratatului și punerea la punct a relațiilor cu noul stat.
, autorul și fost grefier al Camerei Comunelor Britanice, a fost unul dintre secretarii delegației irlandeze. era unul dintre asistenții principali ai lui Lloyd George și a descris negocierile în cartea sa .
Statutul plenipotențiarilor irlandezi thumb|upright| Éamon de Valera, care, în calitate de președinte al Republicii Irlandeze, s-a opus tratatului Éamon de Valera a trimis irlandezi la negocierile din 1921 din Londra cu mai multe propuneri de tratate și instrucțiuni secrete de la cabinetul său. În mod evident, partea britanică nu le-a cerut niciodată să-și prezinte acreditarea oficială cu statutul deplin de plenipotențiari, dar a considerat că i-a invitat în calitate de deputați aleși: „... să certifice modul în care asocierea Irlandei la comunitatea de națiuni cunoscută sub numele de Imperiul Britanic poate fi cel mai bine reconciliată cu aspirațiile naționale irlandeze”. Această invitație din august fusese amânată cu peste o lună de o corespondență în care de Valera susținea că Marea Britanie negociază acum cu un stat suveran, poziție pe care Lloyd George a negat-o continuu.Jason K. Knirck, "The dominion of Ireland: the Anglo-Irish Treaty in an imperial context." Éire-Ireland 42.1 (2007): 229-255.
Între timp, de Valera fusese ridicat la funcția de președinte al Republicii la , în primul rând pentru a putea acredita plenipotențiarii pentru negocieri, așa cum este obișnuit între statele suverane.Ronan Fanning, Éamon de Valera (2016). La , toți vorbitorii din Dáil au comentat în unanimitate că plenipotențiarii au fost trimiși să reprezinte Republică Irlandeză suverană și au acceptat nominalizările lui De Valera fără opinii separate, deși unii au susținut că de Valera însuși ar trebui să participe la conferință.Ratification of the plenipotentiaries
La , Lloyd George își amintea că:
La , Lloyd George i-a reiterat lui de Valera că recunoașterea Republicii Irlandeze ar fi „o recunoaștere pe care niciun guvern britanic nu o poate acorda” și și-a repetat invitația la discuții privind „stabilirea modului în care asocierea Irlandei cu comunitatea de națiuni cunoscută sub numele de Imperiul Britanic ar putea fi cel mai bine reconciliată cu aspirațiile naționale irlandeze", să înceapă la Londra la , lucru acceptat tacit de partea irlandeză.Item No. 156, Official correspondence relating to the peace negotiations June–September 1921 (Dublin, 1921) online version La , de Valera a semnat o scrisoare de acreditare ca „președinte” în numele „Guvernului Republicii Irlanda”, dar scrisoarea nu a fost niciodată solicitată de partea britanică.Arthur Griffith; comment on the delegates' credentials Atât părțile irlandeze, cât și cele britanice știau că, în caz de eșec, armistițiul convenit în se va încheia și că inevitabil va reîncepe un război pe care niciuna dintre părți nu și-l dorea. Trecuseră trei luni fără niciun fel de acord.
Statutul ambiguu al plenipotențiarilor avea să aibă consecințe imprevizibile în cadrul mișcării naționaliste atunci când aceasta s-a divizat pe marginea conținutului tratatului în 1921–1922. Plenipotențiarii au de obicei puteri depline pentru a gestiona negocierile după cum consideră potrivit, dar de Valera le-a dat instrucțiuni să se întoarcă la cabinetul său cu orice „întrebare principală” și cu „textul complet al proiectului de tratat care urmează să fie semnat”, ceea ce a creat dificultăți. Ulterior, partea anti-tratat a considerat că plenipotențiarii republicii suverane deja existente au fost cumva convinși să accepte să accepte mult mai puțin. Partea pro-tratat urma să susțină că, după , negocierile au fost purtate cu înțelegerea că, chiar dacă britanicii nu negociau cu un stat suveran, acordul a fost un prim pas semnificativ către suveranitatea irlandeză. Unul dintre cele cinci decrete care conferă putere plenipotențiarilor, semnat de Éamon de Valera, este expus permanent la .
Negocierile La câteva zile după armistițiul care a pus capăt Războiului Anglo-Irlandez, de Valera s-a întâlnit cu Lloyd George la Londra de patru ori în săptămâna începând cu . Lloyd George și-a trimis la propunerile inițiale, care erau în mare măsură în conformitate cu tratatul care a fost semnat în cele din urmă. Aceasta a fost urmată de câteva luni de întârziere până în octombrie, când delegații irlandezi și-au stabilit sediul în nr. 22, .
Primele două săptămâni de negocieri s-au desfășurat în sesiuni oficiale. La cererea lui Arthur Griffith și Michael Collins, cele două delegații au început negocieri informale, la care doar doi membri ai fiecărei echipe de negociere aveau voie să participe. De partea irlandeză, acești membri erau întotdeauna Collins și Griffith, în timp ce de partea britanică, Austen Chamberlain participa întotdeauna, deși al doilea negociator britanic varia de la o zi la alta. La sfârșitul lunii noiembrie, delegația irlandeză s-a întors la Dublin pentru a consulta cabinetul conform instrucțiunilor lor și din nou la . Multe puncte trebuiau încă rezolvate, în principal în legătură cu forma jurământului față de monarh, dar era clar pentru toți politicienii implicați în această etapă că nu exista oferta unei Republici Irlandeze unitare cu toate cele 32 de comitate.
miniatura| Mulțimi care țineau o veghe de rugăciune lângă Whitehall în timpul anului 1921, în timp ce negocierile erau în desfășurare în interior Când s-au întors, Collins și Griffith au descris detaliile finale ale tratatului, care includeau concesii acordate de britanici pe marginea formulării jurământului și clauzele de apărare și comerț, împreună cu adăugarea la tratat a unei și o clauză care susținea unitatea Irlandei. Collins și Griffith, la rândul lor, i-au convins pe ceilalți plenipotențiari să semneze tratatul. Deciziile finale de semnare a tratatului au fost luate în discuții private la nr. 22, la 11:15, pe . Tratatul a fost semnat la scurt timp după ora 2 dimineața, pe , în Cabinet Room, la Downing St. nr. 10.
Michael Collins a susținut mai târziu că în ultimul moment Lloyd George i-a amenințat pe delegații irlandezi cu o reînnoire a „războiului teribil și imediat”Fraza a fost citată și ca („război imediat și teribil”). Vezi: Collins M., "The Path to Freedom Notes by General Michael Collins", august 1922; Collins nu a spus că remarca a fost făcută doar către Barton, sugerând că toată delegația irlandeză o auzise: „amenințarea cu «războiul imediat și teribil» nu a contat prea mult pentru mine. Poziția părea atunci așa cum pare și acum. Britanicii nu ne-ar fi declarat, cred eu, război teribil și imediat.” dacă tratatul nu este semnat imediat. Acest lucru nu a fost numit în mod specific „o amenințare” într-un memorandum irlandez despre încheierea negocierilor. Barton a remarcat că:
Éamon de Valera a convocat o reuniune a cabinetului pentru a discuta tratatul la , unde s-a împotrivit formei în care a fost semnat tratatul. Cabinetul a decis, cu patru voturi contra trei, să recomande ratificarea tratatului de către Dáil la .