Rechinul-vulpe sau Treierul comun (Alopias vulpinus), cunoscut și sub numele de treierul Atlantic, treierul cu ochi mari, este cea mai mare specie de rechin treierat, familia Alopiidae, atingând aproximativ 6 m (20 ft) în lungime. Aproximativ jumătate din lungimea sa constă din lobul superior alungit al aripioarei sale caudale. Cu un corp raționalizat, bot scurt ascuțit și ochi de dimensiuni modeste, treierul comun seamănă (și a fost adesea confundat cu) treierul pelagic (A. pelagicus). Se poate distinge de această din urmă specie prin albul burții sale care se extinde într-o bandă peste bazele aripioarelor sale pectorale. Treierul comun este distribuit în întreaga lume în apele tropicale și temperate, deși preferă temperaturi mai reci. Poate fi găsit atât aproape de țărm, cât și în largul oceanului, de la suprafață până la o adâncime de 550 m (1.800 ft). Este migrator sezonier și petrece verile la latitudini mai mici.
Coada lungă a bătătorului comun, sursa multor povești fanteziste de-a lungul istoriei, este folosită într-o manieră asemănătoare biciului pentru a oferi lovituri incapacitante prăzii sale. hamsii. Este un înotător rapid și puternic despre care se știe că sare de apă și posedă adaptări fiziologice care îi permit să mențină o temperatură internă a corpului mai caldă decât cea a apei de mare din jur. Treierul comun are un mod de reproducere vivacar aplacental, cu embrioni oofagi care se hrănesc cu ouă nedezvoltate ovulate de mama lor. Femelele nasc de obicei patru pui odată, după o perioadă de gestație de nouă luni.
În ciuda dimensiunilor sale, treierul comun este minim periculos pentru oameni datorită dinților relativ mici și a dispoziției timide. Este foarte apreciat de pescarii comerciali pentru carnea, aripioarele, pielea și uleiul de ficat; un număr mare este preluat de pescuitul cu paragate și plase de sânge în toată gama sa. Acest rechin este, de asemenea, apreciat de pescarii de agrement pentru lupta excepțională pe care o oferă cu cârligul și linia. Treierul comun are o rată redusă de reproducere și nu poate rezista mult timp la presiunea mare de pescuit, un caz în acest caz fiind prăbușirea rapidă a pescăriilor de rechini treierate din California în anii 1980. Odată cu creșterea exploatării comerciale în multe părți ale lumii, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii a evaluat această specie ca fiind vulnerabilă. miniatura
Taxonomie și filogenie
Prima descriere științifică a treierului comun, sub numele de Squalus vulpinus, a fost scrisă de naturalistul francez Pierre Joseph Bonnaterre în Tabloul enciclopédic și metodic des trei reguli ale naturii din 1788. În 1810, Constantin Samuel Rafinesque a descris Alopias macrourus dintr-un rechin-bătător prins de Sicilia. Autorii ulteriori au recunoscut genul Alopias ca fiind valid, în timp ce sinonimizează A. macrourus cu S. vulpinus, astfel numele științific al treierului comun a devenit Alopias vulpinus.
Epitetul specific vulpinus este derivat din vulpesul latin care înseamnă „vulpe”, iar în unele literaturi mai vechi numele speciei a fost dat incorect sub numele de Alopias vulpes. „Rechin vulpea” este cel mai vechi nume englezesc cunoscut pentru această specie și are rădăcini în antichitatea clasică, din credința că era deosebit de viclean. La mijlocul secolului al XIX-lea, denumirea de „vulpe” a fost în mare parte înlocuită de „treieră”, referindu-se la folosirea cozii de către un rechin, asemănătoare unui fleac. Această specie este adesea cunoscută pur și simplu sub numele de rechin treier sau treier; Henry Bigelow și William Schroeder au introdus denumirea „treier comun” în 1945 pentru a-l diferenția de treierul obez mare (A. superciliosus). Este, de asemenea, cunoscut sub multe alte denumiri comune, inclusiv treierul Atlanticului, peștele cenușiu, treierul verde, rechinul cu coadă lungă, maimuța de mare, vulpea de mare, slasher, coada pivotantă, coada thintail, rechinul thrasher și rechinul whiptail.
Analizele morfologice și alozimice au convenit asupra faptului că treierul comun este bazat pe clada formată din treierul obez mare și treierul pelagic (A. pelagicus). Cea mai apropiată rudă a acestei specii în cadrul familiei poate fi a patra specie de rechin baltă nerecunoscută în Baja California, raportată din dovezile alozimelor de Blaise Eitner în 1995. Cu toate acestea, existența acestei a patra specii nu a fost încă confirmată de alte surse.
Descriere
Treierul comun este un rechin destul de robust, cu un trunchi în formă de torpilă și un cap scurt și lat. Profilul dorsal al capului se curbează uniform până la botul ascuțit și conic. Ochii sunt moderat de mari și nu au membrane nictitante. Gura mică este arcuită și, spre deosebire de alți rechini treier, are brazde la colțuri. Specia are 32-53 rânduri de dinți superiori și 25-50 inferiori; dinții sunt mici, triunghiulari și cu margini netezi, lipsiți coșuri laterale. Cele cinci perechi de fante branhiale sunt scurte, cu a patra și a cincea pereche situate peste bazele înotătoarelor pectorale.
Aripioarele pectorale lungi, falcate (în formă de seceră) se conică spre vârfurile înguste. Prima aripă dorsală este înaltă și poziționată puțin mai aproape de aripioarele pectorale decât aripioarele pelvine. Aripioarele pelvine sunt aproape la fel de mari ca prima aripă dorsală și poartă agrafe lungi și subțiri la masculi. A doua aripioare dorsale și anale sunt minuscule, cu prima poziționată în fața celei din urmă. Crestăturile în formă de semilună apar pe pedunculul caudal la originile superioare și inferioare ale aripioarei caudale. Lobul caudal superior al aripii este enorm alungit, așa cum este caracteristic treierilor, măsurând aproximativ atât cât restul rechinului; lobul subțire, ușor curbat, este ținut într-un unghi abrupt în sus și are o crestătură în marginea descendentă lângă vârf. miniatura|Treierul comun vazut in timpul unei scufundari. (Video) Pielea este acoperită de denticuli dermici mici, care se suprapun, fiecare cu trei creste orizontale și trei până la cinci dinți marginali. Această specie este de culoare maro purpuriu până la gri deasupra, devenind mai albăstruie pe flancuri. Partea inferioară este albă, care se extinde peste bazele înotătoarelor pectorale și pelvine; acest model este în contrast cu treierul pelagic, care este solid colorat peste aceste aripioare. Linia de întâlnire dintre colorația dorsală și ventrală este adesea neregulată. O pată albă poate fi văzută la vârfurile aripioarelor pectorale. Treierul comun este cea mai mare specie de rechin treierat, care atinge în mod obișnuit 5 m lungime și 230 kg greutate. Înregistrarea lungimii confirmate pentru acest rechin este de 5,7 m (19 ft), în timp ce lungimea maximă posibilă poate fi de 6,1-6,5 m (20-21 ft). Cea mai grea persoană înregistrată este o femelă de 4,8 m (16 ft) care cântărea 510 kg (1.120 lb). Treierul comun este un rechin destul de robust, cu un trunchi în formă de torpilă și un cap scurt și lat. Profilul dorsal al capului se curbează uniform până la botul ascuțit și conic. Ochii sunt moderat de mari și nu au membrane nictitante. Gura mică este arcuită și, spre deosebire de alți rechini treier, are brazde la colțuri. Specia are 32-53 rânduri de dinți superiori și 25-50 inferiori; dinții sunt mici, triunghiulari și cu margini netezi, lipsiți coșuri laterale. Cele cinci perechi de fante branhiale sunt scurte, cu a patra și a cincea pereche situate peste bazele înotătoarelor pectorale.
Aripioarele pectorale lungi, falcate (în formă de seceră) se conică spre vârfurile înguste. Prima aripă dorsală este înaltă și poziționată puțin mai aproape de aripioarele pectorale decât aripioarele pelvine. Aripioarele pelvine sunt aproape la fel de mari ca prima aripă dorsală și poartă agrafe lungi și subțiri la masculi. A doua aripioare dorsale și anale sunt minuscule, cu prima poziționată în fața celei din urmă. Crestăturile în formă de semilună apar pe pedunculul caudal la originile superioare și inferioare ale aripioarei caudale. Lobul caudal superior al aripii este enorm alungit, așa cum este caracteristic treierilor, măsurând aproximativ atât cât restul rechinului; lobul subțire, ușor curbat, este ținut într-un unghi abrupt în sus și are o crestătură în marginea descendentă lângă vârf.
Pielea este acoperită de denticuli dermici mici, care se suprapun, fiecare cu trei creste orizontale și trei până la cinci dinți marginali. Această specie este de culoare maro-violaceu până la gri deasupra, devenind mai albăstruie pe flancuri. Partea inferioară este albă, care se extinde peste bazele înotătoarelor pectorale și pelvine; acest model este în contrast cu treierul pelagic, care este solid colorat peste aceste aripioare. Linia de întâlnire dintre colorația dorsală și ventrală este adesea neregulată. O pată albă poate fi văzută la vârfurile aripioarelor pectorale. Treierul comun este cea mai mare specie de rechin treierat, care atinge în mod obișnuit 5 m lungime și 230 kg greutate. Înregistrarea lungimii confirmate pentru acest rechin este de 5,7 m (19 ft), în timp ce lungimea maximă posibilă poate fi de 6,1-6,5 m (20-21 ft). Cea mai grea persoană înregistrată este o femelă de 4,8 m (16 ft) care cântărea 510 kg (1.120 lb).
Distributie
Gama de treier comun cuprinde apele tropicale și temperate reci din întreaga lume. În vestul Atlanticului, se găsește din Newfoundland până în Golful Mexic, deși este rar la nord de New England și din Venezuela până în Argentina. În estul Atlanticului, a fost raportat din Marea Nordului și din Insulele Britanice până în Ghana (inclusiv Madeira, Azore și Marea Mediterană și Marea Neagră), precum și din Angola și Africa de Sud. În Indo-Pacific, această specie este cunoscută din Tanzania până în India și Maldive, Japonia și Coreea până în sud-estul Chinei, Sumatra, estul Australiei și Noua Zeelandă; apare, de asemenea, în jurul mai multor insule din Pacific, inclusiv Noua Caledonie, Insulele Societății, Tabuaeran și Insulele Hawaii. În estul Pacificului, a fost înregistrat din Columbia Britanică până în Chile, inclusiv Golful California.
Treierul comun este migrator, deplasându-se către latitudini mai mari, urmând mase de apă caldă. În estul Pacificului, bărbații călătoresc mai departe decât femelele, ajungând până la Insula Vancouver la sfârșitul verii și începutul toamnei. Minorii tind să rămână în zonele calde de pepinieră. În apele din Noua Zeelandă tinerii pot fi găsiți peste raftul interior din jurul Insulei de Nord și din partea superioară a Insulei de Sud. Populații separate cu diferite caracteristici ale istoriei vieții există aparent în estul Pacificului și în vestul Oceanului Indian și, eventual, în alte părți; nu se știe că această specie face mișcări transoceanice. În nord-vestul Oceanului Indian, masculii și femelele se separă după locație și adâncime în timpul sezonului de puiet din ianuarie până în mai. Analiza ADN-ului mitocondrial a relevat variații genetice regionale substanțiale în cadrul treierelor comune din toate cele trei oceane. Acest lucru ar putea susține ideea că rechinii din diferite zone, în ciuda faptului că sunt foarte mobili, rareori se încrucișează. miniatura miniatura|Cercetătorii NOAA etichetează un treier comun - astfel de eforturi sunt esențiale pentru dezvoltarea măsurilor de conservare. Habitat