Patrick Henry Pearse (; cunoscut și ca Pádraig sau Pádraic Pearse; ) a fost un profesor, avocat, poet, scriitor, , și revoluționar care a fost unul dintre liderii Rebeliunii de Paști din 1916. După executarea sa împreună cu alți cincisprezece, Pearse a ajuns să fie considerat întruchiparea rebeliunii.
Viața timpurie și influențele miniatura| Strada Pearse 27, locul natal al lui Patrick și Willie Pearse Pearse, fratele său și surorile sale și Mary Brigid s-au născut în strada nr. 27, Dublin, stradă care poartă astăzi numele familiei lor. Aici, tatăl lor, James Pearse, a înființat o pietrărie în anii 1850, afacere care a înflorit și a oferit copiilor Pearse o copilărie înstărită, la nivelul clasei de mijloc. Tatăl lui Pearse era zidar și sculptor de monumente, la origini unitarian din Birmingham, Anglia.Patrick Pearse: Life. Ricorso, Bruce Stewart. Retrieved 7 January 2011. Mama sa, , era din Dublin, iar familia tatălui ei din Comitatul Mí erau vorbitori nativi de irlandeză. Margaret a fost a doua soție a lui James; James avea doi copii, Emily și James, din prima căsătorie (alți doi copii au murit în copilărie). Bunicul lui Pearse din partea mamei, Patrick, era un susținător al mișcării din 1848 și mai târziu membru al (IRB). Pearse își amintea de menestrel venit în vizită, care cânta cântece republicane în timpul copilăriei sale; după aceea, el ar fi plecat în căutare de bărbați înarmați gata să lupte, dar nu a găsit niciunul, și i-a declarat cu tristețe bunicului său că „fenienii sunt toți morți”. Un unchi al mamei lui, James Savage, a luptat în Războiul Civil American. Influența mătușii mamei lui Pearse, Margaret, vorbitoare de irlandeză, împreună cu educația sa de la CBS Westland Row, i-au insuflat o dragoste timpurie pentru limba și ."The Home Life of Padraic Pearse" Edited by Mary Brigid Pearse. Published by Mercier press Dublin and Cork.
Pearse a crescut înconjurat de cărți. Tatăl său avusese parte de foarte puțină educație formală, dar era autodidact; Pearse s-a radicalizat de la o vârstă fragedă. El își amintește că la vârsta de zece ani se rugat lui Dumnezeu, promițându-i că își va dedica viața libertății irlandezilor. Eroii lui Pearse din copilăriei erau vechi eroii folclorici gaelici cum ar fi , deși după 30 de ani a început să se intereseze mai mult de de liderii vechii mișcări , cum ar fi Teobald Wolfe Ton și .
Pearse s-a implicat curând în renașterea gaelică. În 1896, la vârsta de 16 ani, s-a alăturat (), iar în 1903, la 23 de ani, a devenit redactor la ziarul acesteia, („Sabia de lumină”).Flanagan, Frank M., "Patrick H. Pearse", The Great Educators, March 20, 1995
În 1900, Pearse a absolvit studii superioare de limbi moderne (irlandeză, engleză și franceză) la , pentru care a studiat timp de doi ani în particular, și un an la . În același an, a fost înscris ca avocat la . Pearse a fost invitat în barou în 1901. În 1905, Pearse l-a reprezentat pe , poet și compozitor din , Donegal, care fusese amendat pentru că numele său era afișat într-o scriere „ilizibilă” (adică în irlandeză) pe căruța lui trasă de măgar. Apelul a fost audiat în fața din Dublin. A fost prima și singura înfățișare la Curte a lui Pearse ca avocat. Cazul a fost pierdut, dar a devenit un simbol al luptei pentru independența Irlandei. În editorialul său din publicat în , Pearse scria despre această decizie, „... s-a decis, de fapt, că irlandeza este o limbă străină la același nivel cu idișul”.
Școala Éanna Ca naționalist cultural educat de , la fel ca fratele său mai mic Willie, Pearse credea că limba este intrinsecă identității unei națiuni. El credea că sistemul școlar irlandez crește tinerii irlandezi să fie buni englezi sau irlandezi ascultători și că era nevoie de o alternativă. Astfel, pentru el și pentru alți reviviști ai limbii, salvarea limbii irlandeze de la dispariție era o prioritate culturală de cea mai mare importanță. Cheia salvării limbii, simțea el, ar fi un sistem educațional care să simpatizeze cu ea. Pentru a demonstra ce dorea el, și-a înființat propria școală bilingvă pentru băieți, (în irlandează Scoil Éanna, în engleză St. Enda's School) în Cullenswood House din , o suburbie din comitatul Dublin, în 1908. Elevii învățau atât în irlandeză, cât și în engleză. În Cullenswood House își are astăzi sediul un , . Cu ajutorul lui , fratele mai mic al lui Pearse, , mama lor, dar și Margaret și Mary Brigid Pearse, precum și al altor profesori (adesea temporari), școala s-a dovedit în curând un experiment de succes. Pearse a făcut tot ce planificase, și chiar a dus elevii în excursii în Gaeltacht, în vestul Irlandei.
Idealismul neînduplecat al lui Pearse l-a condus în căutarea unei case și mai idilice pentru școala sa. El l-a găsit în („Schitul”) din , comitatul Dublin, acum unde este astăzi Muzeul Pearse. În 1910, Pearse scria că era o locație „ideală” datorită esteticii terenului și că, dacă ar putea să-l obțină, „școala ar fi la același nivel” cu școlile mai consacrate ale vremii, cum ar fi „ și ”. Pearse s-a implicat și în înființarea școlii de fete St Ita's, o școală cu obiective similare cu cele ale școlii Éanna. Cu toate acestea, noua casă, deși cu sediul într-o casă splendidă din secolul al XVIII-lea înconjurată de un parc și păduri, a provocat dificultăți financiare care aproape l-au adus pe Pearse la dezastru. S-a străduit continuu să se țină la zi cu datoriile în timp ce făcea tot posibilul să întrețină școala. În februarie 1914, a plecat într-o călătorie de strângere de fonduri în Statele Unite, unde i-a întâlnit pe și , care au fost amândoi impresionați de fervoarea sa și l-au susținut în strângerea de bani suficienți pentru a asigura existența a școlii.
Voluntarii și autonomia În aprilie 1912, liderul , care deținea cheia echilibrului puterii în Camera Comunelor, a angajat guvernul Regatului Unit să introducă un . Pearse a salutat proiectul cum se cuvine. El a fost unul dintre cei patru oratori, alături de Redmond, deputatul , lider al naționaliștilor din nord, și un renumit membru al Ligii Gaelice, care s-a adresat la un mare miting pentru autonomie la Dublin la sfârșitul lunii martie 1912. Vorbind în irlandeză, Pearse a spus că crede că „se poate obține o măsură bună dacă avem suficient curaj”, dar a avertizat: „să înțeleagă englezii că, dacă suntem trădați din nou, va fi război roșu în toată Irlanda”.Ruth Dudley Edwards, Patrick Pearse: The Triumph of Failure, (1977) p. 159
În noiembrie 1913, Pearse a fost invitat la reuniunea inaugurală a organizație formată ca reacție la crearea al cărei scop era „să asigure și să mențină drepturile și libertățile comune întregului popor al Irlandei”. Într-un articol intitulat „Revoluția care vine” („”, noiembrie 1913) Pearse scria:
Proiectul de lege a autonomiei nu a reușit să treacă de Camera Lorzilor, dar puterea redusă a Lorzilor în temeiul însemna că proiectul de lege putea fi doar amânat, nu oprit. El a devenit lege după ce a primit în septembrie 1914, dar punerea sa în aplicare a fost suspendată pe durata Primului Război Mondial.
John Redmond se temea că „autoritatea sa națională” ar putea fi ocolită de voluntari și a decis să încerce să preia controlul noii mișcări. În ciuda opoziției din partea Frăției Republicane Irlandeze, Executivul Voluntarilor a acceptat să împartă conducerea cu Redmond și a fost înființat un comitet mixt. Pearse s-a opus acestui lucru și a scris:
Voluntarii s-au divizat, una dintre chestiuni fiind sprijinul pentru efortul de război aliat și britanic. Majoritatea l-au urmat pe Redmond în cu convingerea că acest lucru le va asigura autonomia la întoarcerea acasă. Pearse, entuziasmat de evenimentele dramatice ale războiului european, a scris într-un articol în decembrie 1915:
Frăția Republicană Irlandeză miniatura| Pearse (în uniformă în centru-dreapta) la înmormântarea lui , la care a ținut un . dreapta|miniatura|304x304px| , citită de Pearse lângă la începutul Răscoalei de Paști În decembrie 1913, Pearse a depus jurământul în fața lui și a aderat astfel la organizația secretă (IRB), o organizație dedicată răsturnării și înlocuirea acesteia cu o republică irlandeză. Curând a fost cooptat în Consiliul Suprem al IRB de către . says in My Fight for Ireland's Freedom that it was "towards the end of 1913" when Tom Clarke had Pearse co-opted onto the Supreme Council of the IRB. Pearse era atunci una dintre multele persoane care erau membre atât a IRB-ului, cât și a voluntarilor. Când a devenit Directorul Organizației Militare a Voluntarilor în 1914, el a fost voluntarul cu cel mai înalt rang între membrii IRB și a contribuit la acapararea restului minorității voluntarilor în scopul rebeliunii. Până în 1915 era în Consiliul Suprem al IRB și în Consiliul Militar secret al acesteia, gruparea de bază care a început să planifice o răscoală în timp ce războiul încă se desfășura pe Frontul de Vest European.
La , Pearse a rostit o cu ocazia înmormântării fenianului . El a fost primul republican care a fost filmat susținând un discurs. Acesta se încheia cu cuvintele:
Răscoala de Paști și moartea Pearse a fost cel care, în numele IRB, cu puțin timp înainte de ziua de Paști, în 1916, a dat ordinele către toate unitățile de voluntari din întreaga țară să înceapă cele trei zile de manevre din Duminica Paștelui, semnalul unei revolte generale. Când , șeful Statului Major al Voluntarilor, a aflat ce se punea la cale fără armele promise din Germania, a contramandat ordinele prin ziar, determinând IRB să emită un ordin de ultimă oră pentru a continua planul a doua zi, un du-te–vino care a limitat foarte mult numărul celor dornici să participe la răscoală.
Când a izbucnit în cele din urmă Răscoala de Paști, în a doua zi de Paști, , Pearse a citit actul de în fața clădirii , sediul central al Rebeliunii. Pearse a fost cel responsabil pentru redactarea Proclamației și a fost ales ca președinte al Republicii. După șase zile de lupte, cu multe victime civile și mari pagube materiale, Pearse a dat ordinul de capitulare.
Pearse și alți paisprezece lideri, inclusiv fratele său Willie, au fost judecați la curtea marțială și executați prin împușcare. Thomas Clarke, și Pearse însuși au fost primii rebeli care au fost executați, în dimineața zilei de . Pearse avea 36 de ani când a murit. , care încercase fără succes să recruteze o forță insurgentă din rândurile prizonierilor de război din din Germania, a fost spânzurat la Londra în luna august a aceluiași an.
, ofițerul general care comanda forțele britanice din Irlanda, i-a trimis o telegramă lui HH Asquith, prim-ministrul de atunci, sfătuindu-l să nu returneze trupurile fraților Pearse familiei lor, spunând: „sentimentalismul irlandez va transforma aceste morminte în sanctuare ale martirilor la care vor fi făcute procesiuni anuale, care vor provoca iritații constante în această țară.Quotations from P.H. Pearse, Proinsias Mac Aonghusa, Mercier Press, RP 1979, Maxwell a suprimat și o scrisoare trimisă de Pearse mamei saleAuthor:Patrick Pearse – Wikisource at en.wikisource.org și două poezii scrise la . El a trimis copii ale acestora și prim-ministrului Asquith, spunând că o parte din conținut era „inacceptabil”.
Scrierile thumb|upright| Bustul lui Pearse în Trá Lí, comitatul Cíarraí Pearse a scris povești și poezii atât în irlandeză, cât și în engleză. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale în limba engleză se numără „”, „”, „” și „”. De asemenea, a scris mai multe piese alegorice în limba irlandeză, între care Regele, Maestrul și Cântărețul. Printre nuvelele sale în irlandeză se numără („Eoineen a păsărilor”), („Micul Isus”), („Hoțul”), („Drumurile”) și („Femeia îndrăzneață”). Acestea au fost traduse în engleză de (în din 1917).Patrick Pearse, Short Stories. Trans. . Ed. Anne Markey. Dublin, 2009 Majoritatea ideilor sale despre educație sunt conținute în eseul său „”. De asemenea, el a scris numeroase eseuri despre politică și limbă, între care „Revoluția care vine” și „Fantomele”.