Curcanul domestic (Meleagris gallopavo domesticus) este o pasăre de curte de talie mare și reprezintă una dintre cele două specii din genul Meleagris. Din aceeași specie face parte și curcanul sălbatic.
Deși s-a considerat inițial că domesticirea curcanului s-a produs în regiunea centrală a Mesoamericii cu cel puțin 2.000 de ani în urmă, cercetări recente sugerează existența unui al doilea eveniment independent de domesticire în sud-vestul Statelor Unite, petrecut între anii 200 î.Hr. și 500 d.Hr. Curcanul crescut în centrul Mexicului a fost adus ulterior în Europa de către spanioli, în secolul al XVI-lea.
Curcanul domestic este o pasăre de curte crescută cu precădere în țările cu climă temperată. Femelele sunt denumite curci, iar puii sunt numiți curcani sau pui de curcă. În Statele Unite, masculii sunt numiți tradițional toms, în timp ce în Regatul Unit și Irlanda aceștia sunt denumiți stags.
Marea majoritate a curcanilor domestici sunt crescuți pentru a avea penaj alb, deoarece cioturile penelor sunt mai puțin vizibile atunci când carcasa este jumulită și pregătită, deși sunt crescute și varietăți cu pene maro sau din rasa Bronzată. Protuberanța cărnoasă erectilă de deasupra ciocului este apendicele frontal (sau carunculul), iar pliurile cărnoase atașate de partea inferioară a ciocului și de gât sunt cunoscute sub numele de mărgele.
Denumirea în limba engleză a acestei specii (turkey) provine dintr-o identificare greșită timpurie a păsării cu o specie diferită (bibilica), care era importată în Europa prin intermediul Turciei. Numele latin al speciei, gallopāvō, înseamnă în traducere „cocoș-păun”.
Istoric miniatura|Fluier ceramic în formă de curcan, provenit din mormintele de puț ale culturii Colima (cca. 200 î.Hr. - 500 d.Hr.). Curcanul domestic modern provine dintr-una dintre cele șase subspecii ale curcanului sălbatic (Meleagris gallopavo), arealul său original de răspândire fiind delimitat de actualele state mexicane Jalisco, Guerrero și Veracruz. Populațiile precolumbiene din Mesoamerica au domesticit această subspecie, utilizând carnea și ouăle ca surse majore de proteine, iar penele pe scară largă în scopuri decorative și ritualice. Aztecii au asociat curcanul cu zeul Tezcatlipoca, o divinitate a dualității și a farselor, probabil din cauza comportamentului imprevizibil și agresiv al păsării.
După ce au fost descoperiți în Lumea Nouă, curcanii domestici au fost aduși în Europa de către conchistadorii spanioli. Pe continentul european au fost dezvoltate numeroase rase distincte (precum rasa Neagră Spaniolă sau Royal Palm). La începutul secolului al XX-lea, tehnicile de selecție au avansat considerabil, ducând la apariția unor rase optimizate precum Beltsville Small White.
stanga|miniatura|Un grup de curcani din rasa Neagră Spaniolă (Black Spanish). Navigatorului englez William Strickland, din secolul al XVI-lea, îi este atribuită în general introducerea curcanului în Anglia. Stema familiei sale — care include un curcan ca blazon — reprezintă una dintre cele mai vechi descrieri europene cunoscute ale acestei păsări. Poetul și agricultorul englez Thomas Tusser menționa în scrierile sale din 1573 că preparatele din carne de curcan se numărau deja printre preferințele culinare de Crăciun ale fermierilor. Ulterior, exemplare domestice au fost trimise înapoi peste ocean, din Anglia către colonia Jamestown (Virginia), în anul 1608. Un document din 1584 care enumera proviziile necesare pentru viitoarele colonii din Noua Lume menționa în mod explicit: „curcani, masculi și femele”.
Înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea, carnea de curcan reprezenta un produs de lux în Marea Britanie, gâsca sau carnea de vită fiind mult mai frecvente pentru masa de Crăciun în rândul claselor muncitoare. În celebra nuvelă Colind de Crăciun (1843) de Charles Dickens, familia lui Bob Cratchit pregătea o gâscă înainte ca Ebenezer Scrooge să le trimită un curcan de mari dimensiuni.
stanga|miniatura|Pui de curcan prezentând penajul timpuriu. În Marea Britanie, producția de curcani s-a concentrat istoric în regiunea East Anglia, unde au fost dezvoltate două rase de bază: Norfolk Black și Norfolk Bronze (cunoscută și ca Bronze de Cambridge). Începând cu secolul al XVII-lea, aceste păsări erau conduse în turme mari pe drumurile spre piețele din Londra (picioarele le erau uneori protejate cu un strat de smoală și nisip pentru marșul lung), rasele de origine sosind inițial în secolul al XVI-lea prin filiera spaniolă.
Introducerea aviculturii intensive la sfârșitul anilor 1940 a redus dramatic prețul de producție, transformând carnea de curcan dintr-o delicatesă festivă într-un aliment accesibil pe tot parcursul anului. Dezvoltarea sistemelor de refrigerare și congelare a permis distribuția carcaselor pe piețe îndepărtate. Progresele ulterioare în controlul bolilor aviare, modernizarea transporturilor și optimizarea combinatelor de prelucrare industrială au făcut ca această pasăre să devină ieftină și ușor disponibilă la nivel global.
În perioada contemporană, analiza secvențierii genomului le-a oferit cercetătorilor posibilitatea de a reconstitui cu exactitate istoria evolutivă a curcanilor domestici și relațiile filogenetice pe care aceștia le împart cu alte păsări de curte.
Comportament miniatura|Structuri anatomice de la nivelul capului și gâtului unui curcan domestic: 1. Carunculi, 2. Apendice frontal, 3. Mărgele (salbă), 4. Caruncul major, 5. Barbă. Curcanii tineri domestici zboară cu ușurință pe distanțe scurte și preferă să se cocoațe la înălțime. Aceste comportamente devin mai puțin frecvente pe măsură ce păsările acumulează masă corporală și se maturizează, însă adulții pot urca în continuare cu ușurință pe obstacole joase, precum baloturile de paie. Păsările tinere efectuează adesea alergări spontane și mișcări energice care au aspectul unui joc. În fermele comerciale, curcanii prezintă o mare diversitate de comportamente de „confort”, cum ar fi bătutul din aripi, zbârlirea penajului, întinderea picioarelor și scăldatul în praf.
Curcanii sunt animale extrem de sociale și dezvoltă stări severe de stres atunci când sunt izolați. Multe dintre acțiunile lor sunt facilitate social, ceea ce înseamnă că executarea unui anumit comportament de către un individ crește tendința ca ceilalți membri ai grupului să îl adopte imediat. Exemplarele adulte au capacitatea de a-și recunoaște partenerii de cârd; introducerea unui curcan străin într-un grup deja stabilit va declanșa aproape sigur atacuri agresive din partea grupului, care pot deveni uneori fatale pentru intrus.
Nivelul de tensiune socială din cadrul unui grup poate fi monitorizat prin intermediul vocalizării păsărilor. Un tril puternic și strident indică faptul că păsările devin agitate sau agresive, starea degenerând adesea în lupte intense. În timpul conflictelor, oponenții se prind cu ciocurile de capul celuilalt și sar aruncându-se înainte cu pintenii. Frecvența și severitatea comportamentului agresiv cresc considerabil pe măsură ce păsările ating maturitatea sexuală.
stanga|miniatura|Curcan mascul în timpul dansului nupțial: se observă apendicele frontal complet alungit peste cioc, mărgelele intens vascularizate de pe gât și „barba” formată din peri rigizi pe piept. Pe măsură ce se maturizează, masculii își petrec o parte considerabilă din timp efectuând parade nupțiale și afișându-se sexual. Ritualul este foarte asemănător cu cel al curcanului sălbatic și implică desfacerea în evantai a penelor cozii, lăsarea aripilor până la pământ și ridicarea întregului penaj al corpului, inclusiv a „bărbii” (un smoc de pene modificate, negre și rigide, asemănătoare cu firele de păr, localizat în centrul pieptului).
În timpul acestei parade, pielea golașă a capului, a gâtului și a carunculilor se colorează intens în nuanțe de roșu și albastru stralucitor datorită afluxului de sânge, iar apendicele frontal de pe frunte se alungește considerabil, atârnând peste cioc. Masculii emit un pufăit caracteristic la intervale regulate, urmat de o vibrație rapidă a penelor din coadă, pășind maiestuos cu gâtul arcuit înapoi, cu pieptul împins înainte și scoțând faimosul strigăt „glu-glu”.
Mărime și greutate +AnimalMasa medie
kg (lb)Masa maximă
kg (lb)Lungimea totală medie
cm (ft)Curcan13.5 (29.8) 39 (86)100 - 124.9 (3.3 – 4.1)
Rase de curcan
miniatura|Un curcan domestic crescut ca animal de companie. Rasele de curcan se împart în două mari categorii: hibrizi comerciali moderni (optimizați industrial pentru producția masivă de carne) și rase tradiționale sau istorice (heritage breeds), recunoscute pentru diversitatea genetică și capacitatea de reproducere naturală.
Hibrizi comerciali Broad Breasted White (Curcanul alb cu pieptul larg): Este hibridul comercial predominant în fermele industriale de pe scară largă și, în consecință, cea mai consumată varietate de curcan la nivel mondial. Din punct de vedere cultural, exemplarele care primesc anual „iertarea prezidențială” la Casa Albă în SUA aparțin de obicei acestei varietăți. Broad Breasted Bronze (Curcanul bronzat cu pieptul larg): Un alt hibrid greu dezvoltat comercial pentru producția de carne, având dimensiuni similare cu cel alb, dar păstrând penajul închis la culoare, cu reflexii metalice.
Rase tradiționale miniatura|Curcan domestic în Pakistan. Standard Bronze (Curcanul bronzat standard): Seamănă foarte mult ca aspect și colorit cu varietatea Broad Breasted Bronze, însă are un piept mai îngust și, spre deosebire de hibrizii industriali, se poate reproduce pe cale naturală. Bourbon Red (Curcanul roșu de Bourbon): O rasă tradițională de talie mai mică, necomercială, caracterizată prin pene de un roșu-cărmiziu închis, cu extremitățile aripilor și ale cozii de culoare albă. Slate (Curcanul gri-cenușiu sau „Ardezie”): O rasă istorică foarte rară, recunoscută după penajul său uniform, de o culoare gri-albăstruie specifică. Black (Curcanul negru, cunoscut și ca „Negru Spaniol” sau „Negru de Norfolk”): Prezintă un penaj complet închis la culoare, cu un luciu structural verzui-metalic foarte pronunțat. Narragansett: O rasă tradițională populară în America de Nord, numită după Golful Narragansett din regiunea New England. Are un penaj pestriț, cu modele complexe din benzi negre, gri și albe. Chocolate (Curcanul ciocolatiu): O rasă istorică rară, cu un tipar al penajului similar cu cel al curcanului negru, dar având o colorație maro-deschis (ciocolatie) în locul celei negre. A fost o rasă comună în sudul Statelor Unite și în Franța înainte de Războiul Civil American. Beltsville Small White: O rasă tradițională de talie mică, a cărei dezvoltare a fost inițiată de departamentul de agricultură al SUA în anul 1934. Rasa a fost introdusă oficial pe piață în 1941 și acceptată în standardul Asociației Americane de Avicultură (APA) în 1951. Midget White (Curcanul pitic alb): Cea mai mică dintre rasele tradiționale cu penaj alb. Deși este ușor diferită ca proporții față de Beltsville Small White, cele două rase sunt adesea confundate sau etichetate greșit.
Producție comercială În zootehnia industrială, fermele de reproducție furnizează ouăle către stațiile de incubație. După o perioadă de incubație de 28 de zile, puii eclozați sunt sexați și livrați fermelor de creștere și îngrășare. Femelele și masculii sunt crescuți în loturi separate din cauza ratelor diferite de dezvoltare și creștere ponderală.