Arta și arhitectura islamică (în ) include totalitatea artelor literare și vizuale a populațiilor numeroase din zona Orientului Mijlociu, printre care se numără arhitectura, caligrafia, pictura, sticla, ceramica, textilele , dezvoltate începând cu secolul al VII-lea , secol în care credința islamică se dezvoltă pentru prima dată sub profetul Muhammad.

Islamul Islamul este o religie monoteistă ( în arabă توحيد tawhīd) , apărută în secolul al VII-lea, în urma revelațiilor divine pe care profetul Muhammad le-a împărtășit lumii. Fiind un fost comerciant arab, în cazul profetului acceptarea condiției umane este o trăsătură importantă a monoteismului, considerându-se un om obișnuit, un simplu trimis al lui Dumnezeu. La început, revelația primită nu era conturată în jurul unor trăsături bine definite, însă avea la bază credința într-un singur Dumnezeu. Pe măsură ce profetul Muhammad își recunoaște menirea și începe să predice cuvântul lui Dumnezeu, dobândește atât laude, din partea unui grup de adepți ai islamului, cât și critici din partea tribului din care acesta face parte și anume tribul Kuraish. Aceste neînțelegeri sunt provocate de faptul că membrii tribului său considerau că prin propăvăduirea acestei religii, idolii si obiceiurile lor tradiționale sunt renegate și ignorate în favoarea unui singur Dumnezeu.

Religia islamică are la bază congruența dintre fapte și credință, concretizată prin cei 5 stâlpi ai islamului. Prima regulă este rostirea mărturisirii credinței în Allah, prin rostirea shahadei ( mărturisire ) وَرَسُولُهُ اعَبْدُه مُحَمَّدً  اَنَّ اَشْهَدُ وَ اللّهُ اِلَّا اِلهَ لّآ انْ اشْهَدُ ( “Ašhadu ʼan lā ʼilaha ʼilla Allah wa ašhadu ʼanna Muhammed ʼaʽabduhu wa resūluhu”) - “ Marturisesc ca nu exista nici o zeitate in afara de Dumnezeu, si ca Muhammad este Mesagerul Sau”. Prin rostirea acestei declarații, o persoană este considerată musulmană, deoarece mărturisirea cuprinde toate credințele islamice, după cum urmează:  “nici o zeitate cu excepția lui Dumnezeu” reprezinta o negatie a politeismului,  pe care Islamul îl respinge cu desăvârșire, a venerării oricărei alte zeități în afară de Allah și o afirmație a monoteismului. “Muhammad este Mesagerul lui Dumnezeu” reprezintă o afirmație a revelației Profetului Muhammad, o afirmație a faptului că Muhammad este ca Profetul si Mesagerul  lui Dumnezeu.

Al doilea stâlp foarte important pe baza căruia este clădit Islamul, este rostirea rugăciunii (As-salāh ). Este obligatorie rostirea a cinci rugăciuni pe parcursul zilei pentru a fii aproape de Allah și răsplătit de acesta “Profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: "Cine a Indeplinit-o, a Indeplinit Islamul, iar cine a pierdut-o, a pierdut Islamul… Rugaciunea reprezinta o apropriere a omului de Creatorul lui, o legatura stransa si permanenta de cinci ori pe zi, In timpul zilei si al noptii."

A treia regulă fundamentală este plata daniei (Az-zakāt ), considertă în islam o datorie religioasă, ce presupune plata unei părți din averea deținută, către cei nevoiași, o dată pe an. Este considerat că averea este dată de Allah, prin urmare îi aparține, iar cel care oferă din economiile sale celor mai puțin înstăriți, își purifică averea prin săvârșirea acestei norme.

Postul în luna Ramadan este cel de-al patrulea stâlp al Islamului. Postul reprezintă purificarea sufletului și se desfășoară în luna în care Profetul Muhammad a primit primele revelații de la Dumnezeu. Fiind calculată după calendarul lunar, care este cu 7 zile mai scurt decăt cel solar, Ramadanul nu are o dată fixă. Postul presupune abținerea de la a mânca și a bea pe tot parcursul zilei, până la apusul soarelui, în schimb pot face asta pe parcursul nopții, până la răsărit.

Ultima poruncă a lui Allah pentru musulmani este pelerinajul la Mecca. Acesta presupune adunarea musulmanilor la Templul Ka’ba, pentru a-l venera pe Dumnezeu dar și pentru a înlătura barierele rasiale, culturale și sociale.

Caracteristici și particularități generale ale artei islamice Arta islamică nu este arta unei singure religii sau a unui singur mediu, ci include toate domeniile artistice produse de popoarele musulmane sau non-musulmane care locuiau pe teritoriul locuit sau condus de populații islamice din punct de vedere cultural, indiferent dacă sunt sau nu legate de religia lor, precum țări iraniene, Turcia, India, China și Spania. Deși aceste teritorii împărtășesc elemente de artă comune, arta islamică din întreaga lume este extrem de diversă, exemple în acest sens fiind Palatul Alhambra din Granada, Spania, Taj Mahal din India. Primele instanțe de artă islamică au combinat elemente din tradițiile artelor greco-romane, bizantine și sasanide, un monument reprezentativ pentru această artă fiind Domul Stâncii din Ierusalim.

Caligrafia islamică Reprezentarea ființelor vii, a formei umane în aceste domenii artistice este interzisă de către tradiția profetică, fiind considerată un semn de idolatrie. Însă, datorită alfabetului arab, care are un aspect cursiv și deosebit față de orice alt alfabet existent, fundamentul artei islamice este reprezentat de caligrafie ( în arabă خط اسلامي ḫaṭṭ islāmiyy), literele părând mai mult pictate, decât scrise, fapt ce a dat naștere unor opere de artă desăvârșite. Caligrafia islamică a fost încorporată în arta modernă începând cu perioada post-colonială din Orientul Mijlociu, precum și cu stilul mai recent de caligrafie. Caligrafia islamică s-a dezvoltat din două stiluri majore: stilul Kufic și stilul Nasḫ, unul cursiv.

Stiluri caligrafice

Stilul Kufic Acest stil este unul rigid, dezvoltat la Kufa în Irak și reprezintă cea mai veche formă a scriptului arab, care apare ca o formă modificată a vechiului script nabateean. La început era compus din 17 litere fără alte diacritice sau accente, acestea urmând să apară în timpul secolului al VII-lea pentru facilitarea pronunției Coranului și a altor documente importante, mărind, astfel, și numărul de litere arabe la 28. Datorită stilului său drept și ordonat de inscripționare, Kufic a fost folosit frecvent în sculptura ornamentală în piatră, precum și pe monede.

Stilul Nash Acest stil ia amploare în secolul al X-lea. Termenul nasḫ ( în arabă نسخ ), se traduce prin „copiere”, în contextul în care a devenit etalonul pentru transcrierea cărților și manuscriselor. Acest stil a devenit baza tiparului arab modern, fiind folosit în Coran, în decrete oficiale și în corespondența privată. Standardizarea stilului a fost inițiată de Ibn Muqla (886 - 940 d.Hr.), considerat inventatorul stilului nasḫ, deși mulți ar contesta acest lucru, considerând mai de grabă, ca ar fi fost fondat de Ibn al-Bawwab.

Arta caligrafică are la bază Coranul. Pe lângă cei 5 stâlpi ai islamului, credința și faptele musulmane demne de binecuvântarea divină sunt cuprinse și în cartea sacră a islamului și anume Coranul ( în arabă القرآن, Al-Qurʼan).  Decorarea obiectelor cu fragmente din Coran, folosind arta caligrafiei, are un rol foarte important in islam, , deoarece cuvântul capătă semnificație religioasă și artistică.

Pe lângă hârtie, vase, covoare și piatră, monedele erau un alt suport pentru caligrafie. Începând cu anul 692, califatul islamic a reformat inventarea Orientului Apropiat prin înlocuirea imaginilor creștine bizantine cu fraze islamice inscripționate în arabă. Acest lucru a fost valabil mai ales pentru dinari sau monede de aur de mare valoare. În general, monedele erau inscripționate cu citate din Coran.

Stiluri derivate Aceste două stiluri, Kufic și Nasḫ, nu dispar definitiv, ci se metamorfozează în altele noi în funcție de zonele geografice, începând cu secolul al XIV-lea. Astfel, în zona Persiei se remarcă stilul ce poartă numele de Nastaʼalīq ( în arabă نستعلیق‎ ), care provine de la cuvântul taʼalīq ( în arabă تعلیق‎ ), tradus în limba română prin “suspendat”, “agățat”. Termenul este sugestiv pentru forma oblică, ușor înclinată pe care o au literele ce caracterizează acest stil caligrafic de origine persană.

În zona Turciei, în timpul domniei lui Süleyman I Magnificul (1520-1566), se remarcă stilul Dīwānyy ( în arabă ديواني ). Față de cel din zona Persiei, care se remarcă prin bucle generoase și cuprinzătoare care leagă literele între ele, acest stil are spațiile dintre litere înguste. Literele umplute cu decorațiuni dense de puncte și semne diacritice în spațiul dintre. Stilul Dīwānyy este dificil de citit și de scris datorită încărcăturii sale stilistice și, din acest motiv, s-a folosit în special pentru scrierea documentelor instanței, deoarece a asigurat confidențialitatea și a împiedicat falsificarea. De aici provine și denumirea, deoarece în statele islamice, Dīwān-ul ( în arabă دیوان‎ ) reprezenta un înalt minister guvernamental.

În zona Chinei, apare stilul sini, inspirat din caligrafia chineză, avându-l ca unul dintre cei mai mari reprezentanți pe caligraful  Hajji Noor Deen Mi Guangjiang.

Stiluri moderne Perioada post-colonială aduce cu sine modernizarea stilurilor caligrafice anterioare printr-o mișcare de artă modernă, denumită mișcarea Ḥurufiyya ( în arabă الحركة الحرفية, Al-ḥarakatu-l-ḥurufiyya ). Din punct de vedere etimologic, termenul, ḥurifiyya este derivat din termenul arab, ḥarf ( în arabă حرف ) care înseamnă literă și care, în umbra teologiei politice, era un simbol sacru al manipulării universului. Această mișcare artistică își are originile în zona Africii de Nord, debutând în secolul al XX-lea, în jurul anului 1955 cu opera lui Ibrahim el-Salahi. Pe lângă picturi, stilul artistic cuprindea și arta ceramicii, concretizată cu iordanianul Mahmoud Taha, care a combinat estetica tradițională a caligrafiei cu meșteșugul. În Irak, mișcarea era cunoscută sub numele de Al Bu'd al Wahad (sau Grupul pentru o singură dimensiune) ", iar în Iran, era cunoscută sub numele de mișcarea Saqqa-Khaneh.. Occidentul și-a pus amprenta asupra caligrafiei arabe prin utilizarea ei drept mijloc de a crea mesaje politico-sociale sau pentru ornamentarea clădirilor și spațiilor publlice.

Stilul arabesc Pe lângă caligrafie, un alt aspect important al artei islamice, care înfrumusețează obiectele și clădirile, este folosirea stilului arabesc ( în arabă أسلوب الأرابيسك, ʼuslūbu-l-ʼarābīsik ). Acest stil artistic este caracterizat prin reprezentări decorative ale modelelor vegetale și geometrice, a naturii prin figuri lineare, prin simetria mediană și prin libertatea în detaliu. Include o gamă largă de elemente, precum ființe umane, fiare, păsări, pești, flori. Este ușor detectabil datorită complexității sale determinate de aversiunea pentru spațiile goale. De la Renaștere pâna la începutul secolului al XIX-lea, în zona Europei, stilul arabesc era folosit pentru a înfrumuseța manuscrise, mobilă, pereți, vase din cermică cu modele compuse din suluri de ramuri și frunze, de linii ornamentate extrase din astfel de forme naturale, principiul de bază al acestui stil, fiind “orice loc trebuie înfrumusețat”, motiv pentru care orice obiect sau clădire realizată în stilul artei islamice este plină de viață și culoare. Etimologic, cuvântul vine de la ʼarab ( în araba عرب ), care înseamnă „arab”, însă în secolul al XVI-lea în Franța, termenul a fost definit într-un dicționar ca „lucrare rebescă, o înflorire mică și curioasă”.