Controversa fundamentalist-modernistă este o schismă majoră care a luat naștere în anii 1920 și 1930 în cadrul Bisericii Prezbiteriene din Statele Unite ale Americii. S-au pus în discuție dispute fundamentale cu privire la rolul creștinismului, autoritatea Scripturii, moartea, Învierea și sacrificiul de ispășire al lui Isus. Au apărut două facțiuni largi din cadrul protestantismului: fundamentaliștii, care au insistat asupra valabilității atemporale a fiecărei doctrine a ortodoxiei creștine și moderniștii, care au susținut o adaptare conștientă a religiei ca răspuns la noile descoperiri științifice și la presiunile morale ale epocii. La început, schisma s-a limitat la Creștinismul reformat și s-a centrat pe Princeton Theological Seminary, dar s-a răspândit în curând, afectând fiecare confesiune a creștinismului din Statele Unite. Cultele care nu au fost afectate inițial, cum ar fi Biserica Luterană, au fost în cele din urmă implicate în controversa care a dus la o schismă în Biserica luterană.

Până la sfârșitul anilor 1930, susținătorii liberalismului teologic câștigaseră, la vremea respectivă, dezbaterea, cu moderniștii care controlează toate seminariile, editurile și ierarhiile confesionale protestante mainline din Statele Unite. Creștinii mai conservatori s-au retras din mainstream, fondându-și propriile edituri precum Zondervan, universități (precum Universitatea Biola) și seminarii (cum ar fi Dallas Theological Seminary și Fuller Theological Seminary). Aceasta va rămâne starea de fapt până în anii 1970, când protestantismul conservator a apărut pe o scară mai mare, având ca rezultat creșterea creștinismului conservator printre Convenția Baptistă Sudică, renașterea conservatoare și alții.

Conform lui , „Fundamentaliștii, în schimb, resping erudiția biblică critică modernă, pe care mulți evanghelici, într-o oarecare măsură, o acceptă.”

Fundal

Sciziunea Old-Side – New-Side (1741–58) și sciziunea Old-School – New-School (1838–69)

Prezbiterianismul american a intrat în schismă de două ori, iar aceste sciziuni au fost precursori importanți ai Controversei Fundamentalist-Moderniste. Primul a fost Controversa Old Side – New Side, care a avut loc în timpul Prima Mare Trezire, și a avut ca rezultat ca Biserica Presbiteriană din 1741 să fie împărțită într-o latură veche și o latură nouă. Cele două biserici s-au reunificat în 1758. A doua a fost Controversa Old School – New School, care a avut loc în urma A Doua Mare Trezire și care a avut ca efect Biserica prezbiteriană împărțită în două denumiri începând din 1836–38.

În 1857, prezbiterienii „noii școli” s-au scindat asupra sclaviei, prezbiterienii din școala nouă din sud formând Sinodul Unit al Bisericii Prezbiteriene. În 1861, prezbiterienii vechii școli s-au scindat, prezbiterienii din sud preluând denumirea de Biserica prezbiteriană a statelor confederate ale Americii (care va fi redenumită Biserica prezbiteriană din Statele Unite în 1865). În 1864, Sinodul Unit a fuzionat cu PCCSA, prezbiterienii din școala nouă din sud fiind în cele din urmă absorbiți într-o denominație de școală veche, iar în 1869, prezbiterienii din școala nouă din nord s-au întors la Biserica prezbiteriană a Statelor Unite ale Americii.

Deși controversele au implicat multe alte probleme, problema generală a avut legătură cu natura autorității bisericești și autoritatea Confesiunii de credință Westminster. New Side / New School s-a opus unei interpretări rigide a Confesiunii Westminster. Poziția lor s-a bazat pe reînnoirea / reînvierea spirituală printr-o experiență cu Duhul Sfânt bazată pe scripturi. Prin urmare, au pus mai puțin accent pe primirea unei educații la seminar și pe Confesiunea Westminster (în măsura în care Old Side / Old School este necesară). Accentul lor a fost mai mult pe autoritatea scripturii și o experiență de conversie, decât pe Confesiunea Westminster. Ei au argumentat importanța unei întâlniri cu Dumnezeu mediată de Duhul Sfânt. Ei vedeau Old Side / Old School ca fiind formaliști care fetișizau Confesiunea Westminster și calvinismul.

Old Side / Old School a răspuns că Mărturisirea de la Westminster era documentul constituțional fundamental al Bisericii Prezbiteriene și că, din moment ce mărturisirea era pur și simplu un rezumat al învățăturilor Bibliei, biserica avea responsabilitatea de a se asigura că la pastorii săi „predicarea era în concordanță cu Mărturisirea”. Aceștia au acuzat New Side / New School că sunt căzuți cu privire la puritatea bisericii și sunt dispuși să permită învățarea arminianismului, unitarismului și a altor erori în Biserica Prezbiteriană. Ei au criticat revigorările New Side / School ca fiind manipulatoare emoțional și superficiale. O altă sciziunea majoră a avut de-a face cu atitudinea lor față de alte confesiuni: New Siders / Schoolers erau dispuși să înființeze lucrări de misiune parabisericești care să conducă evanghelizarea și misionarii și erau dispuși să coopereze cu non-prezbiterieni în acest sens. Old Siders / Schoolers au simțit că evanghelizarea și lucrarea de misiune ar trebui să se desfășoare prin intermediul agențiilor administrate de confesiune și care nu implică persoane din afară, deoarece ar implica o diminuare a punctelor de vedere teologice ale bisericii. Cele două părți au avut, de asemenea, atitudini diferite față de profesorii seminarului Princeton Theological Seminary, instituția de conducere a vechii școli, a cerut adeziune la crez și a dedicat o mare parte din eforturile sale academice apărării ortodoxiei calviniste (vezi teologii de la Princeton); în timp ce New Union School Union Theological Seminary a fost mai dispus să permită non-prezbiterienilor să predea la școală și a fost mai amplu în producția sa academică.

Ascensiunea criticii superioare și afacerea Briggs, 1880–93 Prezbiterienii americani au devenit mai întâi conștienți de critica superioară (metoda istorico-critică) ca o dezvoltare din lumea academică germană. Între 1829 și 1850, „Princeton Review”, principala revistă teologică de școală veche sub conducerea lui Charles Hodge, a publicat 70 de articole împotriva criticilor superiori, iar numărul articolelor a crescut în anii de după 1850. Cu toate acestea, abia în anii de după 1880 critica superioară a avut într-adevăr susținători în cadrul seminariilor americane. Iar când a sosit critica superioară în SUA, a ajuns în mare forță.

Primul susținător major al criticii superioare în cadrul Bisericii prezbiteriene a fost Charles Augustus Briggs, care studiase critica superioară în Germania (în 1866). Discursul său inaugural după ce a fost făcut profesor de ebraică la Seminarul teologic al Uniunii în 1876 a fost prima salvă a criticii superioare din prezbiterianismul american. Briggs a fost activ în fondarea „The Presbyterian Review” în 1880, alături de Archibald Alexander Hodge, președinte al Princeton Theological Seminary, care a fost inițial co-editor cu Briggs. În 1881, Briggs a publicat un articol în apărarea lui William Robertson Smith, care a dus la o serie de răspunsuri și contra-răspunsuri între Briggs și teologii de la Princeton în paginile „The Presbyterian Review”. În 1889, B. B. Warfield a devenit co-editor și a refuzat să publice unul dintre articolele lui Briggs, un punct cheie de cotitură.

În 1891, Briggs a fost numit primul profesor al Uniunii de Teologie biblică. Discursul său inaugural, intitulat „Autoritatea Sfintei Scripturi”, s-a dovedit a fi extrem de controversat. În timp ce anterior, critica superioară părea o problemă destul de tehnică, științifică, Briggs a explicat acum implicațiile ei depline. În prelegere, el a anunțat că critica superioară a demonstrat acum definitiv că Moise nu a scris Pentateuhul; că Ezra nu a scris Ezra, Cronici sau Neemia; Ieremia nu a scris cărțile Regilor sau Plângeri; David nu a scris majoritatea Psalmilor; Solomon nu a scris Cântarea Cântărilor sau Eclesiastul ci doar câteva Proverbe; iar Isaia nu a scris jumătate din cartea lui Isaia. Vechiul Testament a fost doar o înregistrare istorică care a arătat omului într-o stare inferioară de dezvoltare morală, omul modern progresând moral mult dincolo de Noe, Avraam, Iacov, Iuda, David și Solomon. În orice caz, potrivit lui Briggs, Scripturile în ansamblu erau pline de erori și doctrina ineranței scripturale predată la Seminarul teologic Princeton „este o fantomă a evanghelizării moderne pentru a-i speria pe copii”. Confesiunea Westminster nu numai că a fost o greșeală, dar și chiar fundamentul mărturisirii, Biblia, nu putea fi folosit pentru a crea absoluturi teologice. El a chemat acum alți raționaliști din confesiune să i se alăture în măturarea ortodoxiei moarte, care ținea de trecut și să lucreze pentru unitatea întregii biserici.

Discursul inaugural a provocat indignare pe scară largă în confesiune și i-a determinat pe cei din veche școală din confesiune să meargă împotriva lui, Francis Landey Patton preluând conducerea. Conform condițiilor reuniunii din 1869, Adunarea generală își câștigase dreptul de veto la toate numirile de profesori de seminar, astfel încât la Adunarea generală din 1891, care a avut loc la Detroit, cei din veche școală au proclamat cu succes o moțiune de veto la numirea lui Briggs, care a trecut cu un vot de 449-60. Cu toate acestea, facultatea Seminarului Teologic al Uniunii a refuzat să îl înlăture pe Briggs, spunând că ar fi o încălcare a libertății științifice. În octombrie 1892, facultatea va vota pentru retragerea din confesiune.

Între timp, la New York Prezbiteriul a adus acuzații de erezie împotriva lui Briggs, dar acestea au fost înfrânte cu un vot de 94-39. Comitetul care a adus acuzațiile a făcut apoi apel la Adunarea Generală din 1892, care a avut loc la Portland, Oregon. Adunarea Generală a răspuns cu celebra sa „Deliberare de la Portland”, afirmând că Biserica Prezbiteriană susține că Biblia este fără greșeală și că pastorii care cred altfel ar trebui să se retragă din biserici. Cazul Briggs a fost trimis la New York Presbytery, care a efectuat un al doilea proces de erezie pentru Briggs la sfârșitul anului 1892, iar la începutul anului 1893 l-a găsit din nou pe Briggs nevinovat de erezie. Din nou, oponenții Briggs au făcut apel la Adunarea Generală, care în 1893 a avut loc la Washington, D.C. Adunarea Generală a votat acum pentru a revoca decizia de la New York și l-a declarat pe Briggs vinovat de erezie. El a fost caterisit ca rezultat (dar doar pentru scurt timp, pana când, în 1899, episcopul de New York al Bisericii Episcopale din Statele Unite ale Americii, Henry C. Potter, l-a hirotonit ca preot episcopal.)

Urmările afacerii Briggs, 1893–1900 Nu a existat nicio încercare ulterioară de a-i distruge pe adepții criticii superioare în anii care au urmat deliberării din Portland și caterisirii lui Briggs. Cei mai mulți adepți ai criticii superioare erau ca cei 87 de duhovnici care semnaseră manifestul „Pledoarie pentru pace și muncă” elaborat de Henry van Dyke, care susținea că toate aceste procese de erezie erau rele pentru biserică și că biserica ar trebui să fie mai puțin preocupată de teoriile despre ineranță și mai preocupată de continuarea lucrării sale spirituale. Într-adevăr, este probabil corect să spunem că majoritatea duhovnicilor din perioadă au adoptat opinia moderată, fiind dispuși să tolereze critica superioară în cadrul bisericii, deoarece erau deschiși la punctele pe care critica superioară le afirma sau pentru că doreau să evite distragerea și disensiunea produse de procesele de erezie. Pentru mulți, acest lucru a reieșit din rezistența tradițională a Noii Școli la încercările ereziei și impunerea rigidă a Mărturisirii.