. La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, au fost internați în Uniunea Sovietică și Mongolia între 560.000 și 700.000 de soldați japonezi pentru muncă în lagărele de muncă ca prizonieri de război. Dintre aceștia, se estimează că între 60.000 și 347.000 de mii de oameni au murit în captivitate.Japanese POW group says files on over 500,000 held in Moscow, BBC News, 7 March 1998UN Press Release, Commission on Human Rights, 56th session, 13 April 2000.Военнопленные в СССР. 1939-1956: Документы и материалы Moscow Logos Publishers (2000) (Военнопленные в СССР. 1939–1956: Документы и материалы Науч.-исслед. ин-т проблем экон. истории ХХ века и др.; Под ред. М.М. Загорулько. – М.: Логос, 2000. – 1118 с.: ил.) Gulag: A History. Introduction Anne Applebaum Gulag: A History, Doubleday, April 2003, ; pag. 431
Majoritatea celor aproximativ 3,5 milioane de militari ai forțelor terestre japoneze din afara Japoniei au fost dezarmate de Uniunea Sovietică și Kuomintang-ul Chinei și mai apoi repatriați în 1946. Aliații occidentali au luat 35.000 de prizonieri japonezi între decembrie 1941 și 15 august 1945, mai înainte de capitularea Japoniei Ulrich Straus. "The Anguish of Surrender: Japanese POWs of World War II ". Seattle and London: University of Washington Press, 2003. . Uniunea Sovietică i-a reținut mult mai multă vreme pe prizonierii de război japonezi și i-a folosit ca forță de muncă.
Istoric Majoritatea japonezilor care au fost reținuți de Uniunea Sovietică nu s-au considerat „prizonieri de război”, folosind pentru ei termenul de „internați”, deoarece ei au depus armele în mod voluntar după capitularea oficială a Japoniei. Numărul prizonierilor japonezi capturați efectiv în luptă a fost foarte mic.
După înfrângerea Armatei din Kwantung în Manciuria, prizonierii de război din Manciuria, Coreea, sudul Sahalinului și Insulele Kurile au fost trimiși în Ținutul Primorie, Ținutul Habarovsk, Ținutul Krasnoiarsk, Kazahstan (Provincia Turkistan) și Provincia Jambîl), RSSA Buriat-Mongolă și RSS Uzbekă. În 1946, în cele 49 de lagăre de muncă pentru prizonierii de război japonezi aflate sub controlul GUPVI erau internați aproximativ 500.000 de persoane. În afară de aceste, mai erau două lagăre pentru japonezii condamnați pentru crime de război. Prizonierii erau grupați în unități de câte 1.000 de oameni. În afară de militari, au mai fost internați și mai mulți civili japonezi (bărbați și femei) și coreeni, care au completat efectivele unităților de soldați.
Gestionarea problemei prizonierilor de război niponi a fost făcută în conformitate cu prevederile Decretului nr. 9898ss al Comitetului de apărare al Uniunii Sovietice „Cu privire la primirea, plasarea și utilizarea forței de muncă a prizonierilor de război ai armatei japoneze” (О приеме, размещении, трудовом использовании военнопленных японской армии) din 23 august 1945.
Un mare număr de japonezi au fost repartizați la construcția (peste 200.000 de persoane), în opt lagăre, în Komsomolsk pe Amur (două lagăre pentru două căi ferate), Sovetskaia Gavan, stația de cale ferată Raicihinsk (Ținutul Habarovsk), stația de cale ferată Izvestkovaia (Ținutul Habarovsk), Krasnaia Zaria (Regiunea Cita), Taișet și Novo-Grișino (Regiunea Irkutsk).
Repatrierea prizonierilor de răzbi japonezi a început în 1946.
Anul Persoane eliberate Note 1946 18.616 1947 166.240 1948 175.000 1949 97.000 971 transferați în China 1950 1.585 2.988 rămași în URSS Începând din 1949, au existat rapoarte despre repatriații care erau necooperanți și ostili la întoarcerea în Japonia, din cauza propagandei comuniste la care fuseseră supuși în timpul detenției. Aceste incidente au dus la obținerea unei percepții mai negative asupra soldaților care se întorceau și a crescut ostilitatea Comandantului Suprem pentru Puterile Aliate față de mișcările politice de stânga din Japonia
Cei rămași după 1950 în Uniunea Sovietică au fost reținuți fiind condamnați pentru diferite infracțiuni. Eliberarea acestor persoane a continuat din 1953 după emiterea a diferite amnistii, iar ultimul grup important de 1.025 prizonieri japonezi a fost eliberat la 23 decembrie 1956. De atunci, au mai fost eliberate doar grupuri mici de prizonieri japonezi, inclusiv cei care se vor întoarce doar după prăbușirea Uniunii Sovietice. Unii prizonieri japonezi, care fuseseră reținuți perioade de mai multe zeci de ani, și care între timp se căsătoriseră și își întemeiaseră familii, au ales să nu se întoarcă definitiv în Japonia.
Există astăzi aproximativ 60 de asociații ale foștilor internați japonezi și ai membrilor familiilor lor. Uniunea Sovietică nu a furnizat listele prizonierilor de război și nu a permis rudelor acelor prizonieri care au murit în captivitate să le viziteze locurile de înmormântare. Acest lucru a devenit posibil după dizolvarea Uniunii Sovietice.
Internații japonezi și rușii Istoricul S. Kuznețov, decanul Facultății de Istorie a , unul dintre primii cercetători în domeniu, a intervievat mii de foști internați și a ajuns la următoarea concluzie:
Cu toate acestea, mulți dintre deținuți nu împărtășesc opiniile lui Kuznețov și păstrează amintiri neplăcute despre faptul că au fost jefuiți de bunuri personale, brutalitatea personalului din lagăre, iernile aspre și munca epuizantă. Unul dintre acești critici este , care a devenit ulterior unul dintre cei mai renumiți cântăreți din Japonia. Minami, din cauza experiențelor sale dure din lagărul de muncă, a devenit un anticomunist bine-cunoscut.
Majoritatea japonezilor luați prizonieri de sovietici au fost capturați în Manciuria (nord-estul Chinei) și au fost duși în lagărele sovietice de prizonieri. Mulți japonezi au murit în timp ce erau reținuți în lagărele de prizonieri. Estimările numărului acestor decese variază de la 60.000, pe baza deceselor raportate de URSS, la 347.000 (estimarea istoricului american William F. Nimmo, incluzând 254.000 de morți și 93.000 de dispăruți), pe baza numărului de militari japonezi și personal civil auxiliar înregistrați în Manciuria în momentul predării, care nu au reușit mai apoi să se întoarcă în Japonia. Unii au rămas în captivitate până în decembrie 1956 (11 ani după încheierea războilui) mai înainte de a li se permite să se întoarcă în Japonia. Discrepanțele mari dintre înregistrările sovietice ale deceselor și numărul de japonezi dispăruți sub ocupația sovietică, precum și locul unde se află rămășițele prizonierilor, sunt încă motive de dispută politică și diplomatică, cel puțin din partea japoneză.
Prin combinarea hărților publicate de fostul Minister al Sănătății și Protecției Sociale și actualul Minister al Muncii, Sănătății și Protecției Sociale ale Guvernului japonez, au fost localizate peste 70 de lagăre de muncă pentru prizonierii de război japonezi în Uniunea Sovietică:
Datorită greutății cu care sunt obținute înregistrările oficiale ale guvernului sovietic, datele numerice sunt obținute de fostul Minister al Sănătății și Protecției Sociale și actualul Minister al Muncii, Sănătății și Protecției Sociale de la foștii prizonieri de război sau din alte surse. Rezultatele eforturilor de identificare a celor decedați în Uniunea sovietică pot fi consultate de exemplu pe pagini de internet precum http://www.mhlw.go.jp/seisaku/2009/11/01.html „Studiul materialelor referitoare la decesele din timpul detenției în Siberia.” (Ministry of Labor, Health and Welfare Policy Reports 2009.)
Foștii internați japonezi în zilele noastre Mai multe asociații ale foștilor internați solicită despăgubiri de la guvernul japonez pentru tratamentul lor din timpul războiului și pentru acordarea de pensii.Japanese, Korean, Dutch POWs to hold meeting in Tokyo Printr-o petiție la Comisia ONU pentru Drepturile Omului, foștii prizonieri japonezi din Uniunea Sovietică au reclamat:
Cei care au ales inițial să rămână în Rusia și în cele din urmă au decis să se întoarcă în patrie au avut de-a face cu o mare birocrație japoneză. O problemă semnificativă este confirmarea dificilă a statutului lor prin documente oficiale. Toshimasa Meguro, un fost prizonier în vârstă de 77 de ani, a primit permisiunea să viziteze Japonia doar în 1998. El a fost internat 8 ani în lagăre de muncă și după eliberare i s-a ordonat să rămână în Siberia.[ https://www.nytimes.com/1998/04/12/world/japan-s-blossoms-soothe-a-pow-lost-in-siberia.html "Japan's Blossoms Soothe a P.O.W. Lost in Siberia"], New York Times, 12 aprilie 1998
Tetsuro Ahiko este ultimul prizonier japonez de război care mai trăiește în Kazahstan.
Cercetarea istoriei prizonierilor japonezi în Rusia Cercetarea istoriei prizonierilor japonezi a devenit posibilă în Rusia doar în a doua jumătate a deceniului al optulea al secolului trecut, odată cu politica de Glastnost și mai apoi, după destrămarea Uniunii Sovietice. Până atunci, singurele informații publice despre prizonierii de război luați de sovietici în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale erau despre numărul militarilor internați. După deschiderea arhivelor secrete sovietice a devenit cunoscut scopul reale la internării în lagăre de muncă a prizonierilor de război, iar subiectul a început să fie discutat în presă.
Prizonierii de război japonezi au devenit au devenit subiect de cercetarea pentru istoricii din Siberia și Orientul Îndepărtat Rus după ce au primit acces la arhivele locale ale NKVD/MVD și Partidului Comunist al URSSИНТЕРНИРОВАНИЕ ЯПОНЦЕВ В СССР (1945-1956 гг.) В СОВЕТСКОЙ И РОССИЙСКОЙ ИСТОРИОГРАФИИ (Internarea japonezilor în URSS (1945-1956) în istoriografia sovietică și rusă) Mai mulți „candidați în științe” „Candidat în științe” este primul dintre cele două grade academice din fosta Uniune Sovietică și din unele state apărute după dizolvarea statului sovietic. au prezentat dizertații cu privire la prizonierii de război din URSS din diferite regiuni. În anul 2.000 a fost publicată cea mai importantă colecție de documente legate de prizonierii de război din URSS, unde sunt găsite informații semnificative despre japonezi.
La începutul primului secol al acestui mileniu, au fost publicate în Rusia mai multe cărți despre soarta prizonierilor japonezi.
Aproximativ 2.000 de cărți cu amintiri ale prizonierilor de război japonezi din URSS au fost publicate în Japonia.[http://ru-jp.org/kuznetsov02.htm РОССИЯ ГЛАЗАМИ ЯПОНСКИХ ИНТЕРНИРОВАННЫХ (1945-1956 гг.) (Rusia în ochii internaților japonezi (1945-1956)) }}
Moștenirea culturală În 2015, înregistrările internării și repatrierii au fost înregistrate în „ Memoria lumii” UNESCO sub titlul „Întoarcerea în portul Maizuru - Documente legate de Experiențe de internare și repatriere a japonezilor (1945-1956) ".
În artă Scriitorul japonez Toyoko Yamasaki a publicat în 1976 romanul Fumō Chitai (Pământul pierdut) despre un ofițer japonez de stat major capturat în Manciuria, captivitatea și reîntoarcerea în Japonia, unde a devenit om de afaceri. Romanul a fost adaptat pentru un film pe marile ecrane și două miniserii de televiziune.
Masaki Kobayashi a regizat un film epic în trei părți Ningen no jōken (Condiția umană) bazat pe romanul în șase volume al scriitorului nipon Junpei Gomikawa. Ultima parte prezintă și experiențele prizonierilor de război din Uniunea Sovietică.
Kiuchi Nobuo și-a povestit experiența în lagărele sovietice în seria de benzi desenate The Notes of Japanese soldier in USSR[ http://kiuchi.jpn.org/en/nobindex.htm The Notes of Japanese soldier in USSR - Kiuchi Nobuo, retired Air Corps].
Filmul sud-coreean My Way are scene în care prezintă tratamentul suferit de prizonierii japonezi și coreeni recrutați în armata niponă în lagărele sovietice [ https://www.imdb.com/title/tt1606384/ Mai Wei (My Way), pagina filmului pe IMDb] .
Vedeți și:
Note
Resurse internet: The Notes of Japanese soldier in USSR Japanese POWs in Siberia
Categorie:Relațiile dintre Japonia și Uniunea Sovietică Categorie:Prizonieri de război japonezi Categorie:Migrație forțată Categorie:Urmările celui de-al Doilea Război Mondial