Deportările sovietice din Lituania au fost o serie de 35Tininis (2003), p. 48 deportări în masă din Lituania din anii în 1941 și 1945–1952, după ocuparea și transformarea ei într-o republică constituentă a Uniunea Sovietică - RSS Lituaniană. Cel puțin 130.000 de persoane, dintre care aproximativ 70% femei și copii,Anušauskas (2005), p. 302 au fost transportați cu forța în lagăre de muncă și în domiciliu forțat în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice, în principal în Regiunea Irkutsk și Ținutul Krasnoiarsk. Printre deportați sau numarat aproximativ 4,500 polonezi.Stravinskienė (2012), p. 44 În rândurile acestor deportați nu sunt incluși și partizanii lituanieni sau prizonierii politici (aproximativ 150.000 de oameni), care au fost deportați în lagărele GULAGului.Anušauskas (2005), p. 289 Deportările civililor au avut un dublu scop: reprimarea rezistenței la politica de sovietizare a Lituaniei și asigurarea forței de muncă gratuite în zonele slab locuite ale Uniunii Sovietice. Aproximativ 28.000 de deportați lituanieni au murit în exil din cauza condițiilor de viață precare. După moartea lui Stalin din 1953, deportații au fost eliberați treptat. Ultimii deportați au fost eliberați abia în 1963. Aproximativ 60.000 au reușit să se reîntoarcă în Lituania, în timp ce altor 30.000 le-a fost interzis să se restabilească în patrie. Deportări similare au avut loc în Letonia, Estonia și în alte părți ale Uniunii Sovietice. Ziua de 14 iunie este proclamată în Lituania „Ziua de doliu și speranță” în memoria celor deportați.
Contextul istoric
În august 1939, Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Molotov–Ribbentrop prin care împărțeau Europa Răsăriteană în sfere de influență. Statele baltice (Lituania, Letonia și Estonia) au devenit parte a sferei sovietice de influență. Uniunea Sovietică a început pregătirile pentru ocuparea și încorporare acestor teritorii. La început, au impus guvernelor celor trei state semnarea unor tratate de asistență mutuală prin care sovieticii primeau dreptul să creeze baze militare pe teritoriul lor național. Pașii următori au fost amânați de declanșarea Războiului de iarnă cu Finlanda. În primăvara anului 1940, însă, războiul s-a încheiat, iar sovieticii și-au intensificat atacurile, acuzând statele baltice de conspirație antisovietică. Lituania a primit un ultimatum sovietic pe 14 iunie 1940. Ultimatumuri aproape identice au primit Letonia și Estonia două zile mai târziu. Uniunea Sovietică a cerut să Lituaniei să permită cantonarea unui număr nelimitat de soldați sovietici să pe teritoriul ei și să formeze un guvern mai prietenos cu Moscova. Sovieticii au inițiat proceduri care nu respectau pe deplin constituția și au reușit să transforme forțat statele baltice independente în republici sovietice socialiste. În statele baltice au fost formate guverne „populare” prosovietice, care au organizat alegeri trucate pentru „Parlamentele poporului”. Anexarea RSS Lituaniană, RSS Letonă și RSS Estonă a fost finalizată pe 6 august 1940.
Sovieticii au preluat controlul asupra vieții politice, economice și culturale a celor trei state. Noile guverne au introdus rapid politici diverse de sovietizare: naționalizarea întreprinderilor private, introducerea reformei agrare în pregătirea colectivizării agriculturii sau scoaterea în afara legii a organizațiilor politice, culturale și religioase. Viața economică a fost perturbată și nivelul de trai a scăzut. Activiștii politici și alte persoane etichetate ca „dușmani ai poporului” au fost arestați și închiși. În iunie 1941,17.000 de lituanieni au fost deportați în timpul primei deportări. Represiunile au fost întrerupte de declanșarea invazieiGermaniei naziste. După doar o săptămână, Lituania a fost ocupată de Germania nazistă. Chiar dacă a început, germanii au fost întâmpinați ca eliberatori de dominația sovietică, lituanienii au fost deziluzionați de regimul nazist. Dar chiar și în condițiile în care lituanienii au organizat rezistența împotriva ocupantului german, Uniune Sovietică a rămas „inamicul public numărul 1”.
În 1944, Germania nazistă era în retragere pe toate fronturile ,iar Armata Sovietică înainta constant. În iulie 1944, Armata Roșie a ajuns la frontiera Lituaniei în timpul Operațiunii Bagration. Cea mai mare parte a teritoriului lituanian a fost cucerit în timpul Ofensivei strategice baltice. Ultima luptă pentru înfrângerea germanilor pe teritoriul lituanian s-a dat în timpul asediului portului Memel (Klaipėda), încheiat în ianuarie 1945. De teama reîntoarcerii terorii sovietice, mai multe mii de lituanieni s-a retras spre Germania din fața înaintării Armatei Roșii. În general, acești refugiați au fost activiști politici și culturali, artiști și oameni de știință, oameni cu un grad de educație ridicat și cu o situație materială peste medie. După ce și-au petrecut primii ani postbelici ca persoane strămutate, acești lituanieni s-au stabilit în cele din urmă în alte țări, cel mai adesea în Statele Unite, formând diaspora lituaniană activă cultural. Dintre cei care au rămas în Lituania, aproximativ 80.000 de bărbați au fost recrutați în armata sovietică. Mulți bărbați, care au scăpat de recrutare, s-au alăturat mișcării partizanilor antisovietici. Rezistența armată a dus la neascultarea civilă și politică, la care sovieticii au răspuns cu persecuții: masacre, execuții, arestări, deportări etc.
Procedurile de deportare
Pentru efectuarea deportărilor, ar fi aduși soldați, echipamente și vehicule suplimentare. Operațiunea de deportare a fost ținută în mare secret. A existat un singur ordin public al ministrului lituanian de interne, Juozas Bartašiūnas, din februarie 1946.Anušauskas (1996), p. 317 Grupurile înarmate de soldați înconjurau casa vizată în toiul nopții. Noaptea era mai probabil să găsești pe toată lumea acasă și mai ușor să păstrezi operațiunea secretă, fără a-i alarma pe vecini. Toți cei din interior, inclusiv nou-născuții și persoanele în vârstă, urmau să fie deportați. Deportații primeau ordin să ambaleze alimente și alte lucruri necesare (lista exactă a ceea ce ar trebui sau ar putea fi luat a variat între deportări și a depins de generozitatea soldaților). Dacă cineva încerca să reziste sau să fugă, era fi împușcat sau bătut. Adesea familiile erau separate și au existat cazuri în care părinții, copiii sau soții s-au prezentat voluntar la gară, pentru a fi deportați împreună cu rudele arestate deja.Anušauskas (1996), p. 322 De cele mai multe ori, vagoanele de cale ferată folosite la deportări erau vagoane de marfă, fără nicio instalație sanitară. Călătoria până la destinație dura săptămâni, poate chiar luni de zile. Condițiile erau insalubre, pasagerilor le lipsea adesea hrană și apă. În cazuri numeroase, însoțitorii transporturilor trebuiau să raporteze moartea unora dintre deportați, în special copii și bătrâni, până ca trenul să ajungă la destinație.Anušauskas (1996), p. 323 A existat un caz în care un tren cu deportați a deraiat și 19 persoane au murit, iar alte 57 au fost rănite.Anušauskas (1996), p. 324 În timp ce instrucțiunile oficiale (de exemplu Instrucțiunile Serov din 1941) prescriau aplicarea unui tratament aspru-moderat deportaților, în realitate persoanele arestate au fost supuse abuzurilor și le-au fost furate puținele lucruri pentru care avuseseră permisiunea să le împacheteze.
Deportările
Prima deportare din 1941
Prima deportare în masă a fost planificată cu atenție de către sovietici. Deja la sfârșitul verii 1940, oficiali sovietici de rang înalt au început să se gândească la arestări în masă și deportări planificate.Anušauskas (1996), p. 70 NKVD a început să înregistreze și să urmărească toate „elementele antisovietice”, adică oamenii care au fost considerați că au atitudini antisovietice, această caracterizare fiind făcut doar pe baza poziției lor sociale, a afilierilor politice sau a credințelor religioase. În special, urmărirea a vizat polițiști, membri ai Uniunii Naționaliste Lituaniene, Uniunii Pușcașilor Lituanieni și ai diferitelor organizații catolice. În total, NKVD a estimat că trebuie să facă dosare pentru 320.000 de persoane sau aproximativ 15% din populația lituaniană,Anušauskas (1996), pp. 44–45 care, împreună cu membrii de familie, constituiau aproape jumătate din populația țării.Anušauskas (1996), p. 80 Ofițerii NKVD s-au pregătit pentru deportări: au fost întocmite liste de persoane care urmau să fie deportate în timpul primei campanii, le-au identificat antecedentele incriminatoare, au urmărit membrii familiei și au localizat adresele la care locuiau cei urmăriți. Listele erau actualizate în continuu conform unor criterii noi. De exemplu, un raport din 13 mai 1941 a identificat 19.610 persoane care ar fi trebuit arestate și deportate în lagăre de prizonieri și 2.954 persoane (în majoritate membri ai familiei celor arestați) care ar fi trebuit deportate în lagărele de muncă.Anušauskas (1996), pp. 83–89 O lună mai târziu, cifrele s-au schimbat la 8.598 arestați și 13.654 membrii de familie deportați, ceea ce indică eliminare unor categorii întregi din rândul celor considerați antisovietici.Anušauskas (1996), pp. 89–91
Operațiunea a început în noaptea de vineri 13 iunie și a fost dusă la îndeplinire de unități ale NKVD și NKGB din Rusia, Ucraina și Belarus. Anušauskas (1996), p. 94 Ivan Serov a emis instrucțiunile care în poartă numele în care a detaliat modul în care trebuia să se facă arestarea și transportul deportaților la trenuri. Instrucțiunile au subliniat faptul că deportările trebuiau să fie făcute cu păstrarea caracterului secret, pentru reducerea panicii și rezistenței. Fiecare grup operativ format din patru membri a primit sarcina să deporteze două familii.Anušauskas (1996), p. 82 Conform instrucțiunilor oficiale, fiecare familie putea lua până la 100 kg de alimente, haine, încălțăminte și obiecte de primă necesitate, dar martorii au raportat că aceste instrucțiuni au fost adesea încălcate. Multe familii au plecat nepregătite pentru călătorie sau viață la destinație.Anušauskas (1996), pp. 95–96 Conform instrucțiunilor oficiale, semnate de premierul Mečislovas Gedvilas și secretarul-adjunct al Partidului Comunist Lituanian Icikas Meskupas, proprietățile lăsată de deportați urma să fie împărțită în bunuri personale (haine, lenjerie, mobilier, veselă) și altele (artă, investiții, inventar comercial, bunuri imobiliare, animale, unelte și utilaje agricole). Bunurile personale urmau să fie date în grija unui reprezentant al deportatului, care trebuia să le vândă și să transfere banii proprietarilor inițiali. Bunurile încadrate în categoria „altele” trebuiau să fie confiscate și vândute, sau utilizate de oficialitățile locale sovietice.Anušauskas (1996), p. 98 Aceste instrucțiuni nu au fost respectate și martorii au raportat jafuri pe scară largă a proprietăților rămase.Anušauskas (1996), p. 99
Deportările au continuat, dar sovieticii au constat pe 16 iunie că încă mai lipseau 1.400 de oameni de pe listele lor. Oficialii sovietici s-au grăbit să-și îndeplinească „cota” de deportați și au arestat încă 2.000 de oameni în zilele de 16-18 iunie. Trenurile cu deportați s-au adunat în gara Naujoji Vilnia, unde bărbații au fost separați de familiile lor și au fost transferați în trenuri care aveau să-i ducă în lagărele de prizonieri.Anušauskas (1996), p. 100 În total, au fost 17 trenuri. Transporturile au plecat pe 19 iunie și au ajuns la destinații între 30 iunie și 9 iulie.Anušauskas (1996), p. 106 Într-un raport oficial al NKVD-ului de pe 19 iunie era dată cifra de 17.485 de deportați, dar statisticile oficiale s-au dovedit incomplete și inexacte.Anušauskas (1996), pp. 101–104 Centrul de cercetare a genocidului și rezistenței din Lituania a identificat și publicat rapoarte despre soarta a 16.246 de deportați.
Prima deportare postbelică