Deportarea cecenilor și ingușilor, cunoscută și ca ), Operațiunea Lintea (; ) a fost o deportare a cecenilor și ingușilor din Caucazul de Nord în Asia Centrală de pe 23 februarie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Expulzarea a fost ordonată de șeful NKVD-ului Lavrenti Pavlovici Beria după ce mai întâi acțiunea fusese aprobată de președintele Consiliului de Miniștri Iosif Vissarionovici Stalin, ca parte a programelor sovietice de colonizare forțată și de transfer de populație care a afectat mai multe milioane de membri ai minorităților ne-ruse între anii 1930 și 1950.

Pregătirile pentru deportare au început probabil din octombrie 1943. 19.000 de ofițeri și 100.000 de soldați NKVD din întreaga Uniune Sovietică aveau să participe la această operațiune. Deportarea a vizat în totalitate populația cecenă și ingușă și a dus la desființarea RASS Ceceno-Ingușă. Consecințele demografice ale acestei evacuări au fost catastrofale și de anvergură: între 496.000 (conform arhivelor sovietice) și 650.000 (conform unor surse cecene)) ceceni și inguși au fost deportați, iar cel puțin un sfert dintre ei au murit. Cifrele oficiale din arhivele sovietice arată că peste o sută de mii de oameni au murit sau au fost uciși în timpul raziilor și transporturilor, iar în primii ani de exil în Kazahstan, Kîrgîstan și RSS Rusă, unde au fost trimiși în multe domiciliu forțat. Surse cecene susțin că 400.000 au murit, ceea ce presupune un număr mai mare de deportați decât cel raportat oficial. Cecenii au suferit o pierdere proporțională mai mare de vieți omenești decât orice alt grup etnic persecutat în timpul transferurilor de populație. Cecenii s-au aflat sub supravegherea administrativă a oficialilor NKVD în tot acest timp.

Exilul a durat 13 ani, iar supraviețuitorii nu s-au mai întors pe meleagurile natale până în 1957, după ce noile autorități sovietice sub conducerea lui Nikita Sergheevici Hrușciov a anulat multe dintre politicile lui Stalin, inclusiv deportările națiunilor. Un raport local a indicat că aproximativ 432.000 de vainahi s-au repatriat în RASS Ceceno-Ingușă până în 1961, deși s-au confruntat cu multe obstacole în timp ce încercau să se restabilească în Caucaz, inclusiv șomajul, lipsa de locuințe și ciocnirile etnice cu populația locală rusă. În cele din urmă, cecenii și ingușii și-au revenit și au redevenit populația majoritară în regiune. Această evacuare a lăsat o cicatrice permanentă în memoria supraviețuitorilor și a urmașilor lor. Data de 23 februarie este astăzi amintită ca o zi tragică de către cei mai mulți ceceni și inguși. Mulți din Cecenia și Ingușetia clasifică acest eveniment drept un act de genocid, la fel cum a făcut-o și Parlamentul European.

Contextul istoric

Cecenii și ingușii vorbesc limbi care sunt strâns înrudite și au un grad de inteligibilitate pasivă, ambele fiind limbi vainah. Conflictul ceceno-rus este unul dintre cele mai lungi și extinse conflicte din istoria modernă, întinzându-se pe trei secole. Originile sale datează din 1785, când cecenii au început luptat împotriva expansionismului rusesc în Caucaz. Războiul Caucazului a fost luptat între 1817 și 1864. Imperiul Rus a reușit să anexeze zona și să subjuge popoarele de aici,, , a ucis sau deportat numeroase popoare non-ruse și a fost responsabil pentru genocid cerchezi lor. Cerchezi, abazinii și ubihii au fost ulterior relocați în Imperiul Otoman. Și alte popoare din Caucaz au fost afectate, de asemenea. Au existat până la 1,5 milioane de ceceni în Caucaz în 1847, dar ca urmare a acestui război și a expulzărilor ulterioare, numărul lor a scăzut la 140.000 în 1861, apoi la 116.000 în 1867. În 1865, cel puțin 39.000 de ceceni au fost exilați în Imperiul Otoman de către autoritățile Imperiului Rus.

În ciuda acestui fapt, cecenii au reclamat din timp în timp restabilirea independenței lor și s-au răzvrătit din nou împotriva Imperiului Rus în 1878. În timpul perioadei timpurii a dominației sovietice, de-a lungul anilor 1920 și 1930, cecenii au respins politicile de colectivizare și sovietizarea ale liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin. Această rezistență socială a fost etichetată ca „problema cecenă”. În această perioadă, Stalin a modificat constant granițele administrative ale teritoriilor locuite de ceceni și inguși, până când regiunile autonome cecenă și ingusă au fost unite în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Ceceno-Ingușă în 1936.

În 1940, a izbucnit în raionul Galancioj o nouă rebeliune a cecenilor condusă de . Revolta a fost parțial inspirată de rezistența finlandezilor împotriva invadatorilor sovietici din timpul războiului de Iarnă din 1939. În februarie 1942, grupul lui Mairbek Șeripov s-a răzvrătit în raioanele Șatoiski și Itum-Kalinski. Acest grup s-a unit cu armata lui Israilov ca să lupte împotriva sistemului sovietic. Forțele Aeriene Sovietice au bombardat Republica Cecenă-Ingușă în primăvara anului 1942 pentru înăbușirea rebeliunii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul sovietic i-a acuzat pe ceceni și inguși că ar fi cooperat cu invadatorul nazist. Germanii urmăreau să cucerească Azerbaidajanul sovietic, ale cărui zăcăminte de petrol din regiunea Baku erau ținta Opeațiunii „Albastru” (Fall Blau). Pe 25 august 1942, un grup de parașutiști germani, conduși de sabotorul Osman Gube, a aterizat în apropierea satului Berejki din raionul Galașkinski pentru organizarea acțiunilor antisovietice, dar a reușit să recruteze doar 13 persoane din zonă.

În URSS erau aproximativ 20 de milioane de musulmani, iar guvernul sovietic se temea că o revoltă islamică s-ar putea răspândi din Caucaz în toată Asia Centrală. În august 1942, Wehrmacht-ul a intrat în Caucazul de Nord și a ocupat Republicile Autonome Karaciai-Cerchezia și Kabardino-Balkaria. Armata germană a încurajat sentimentele antisovietice în rândul populației locale. În ciuda eforturilor depuse, germanii nu au reușit să cucerească orașul Groznîi . Singurul oraș din Republica Ceceno-Ingușă pe care germanii l-au ocupat pentru scurtă vreme a fostMalgobek, care era însă locuit în principal de ruși.

Perioada cea mai importanța a războiului de gherilă cecen a început în august-septembrie 1942, când trupele germane s-au apropiat de Ingușetia și s-au încheiat în vara-toamna anului 1943. Contraofensiva sovietică din Caucaz a alungat Wehrmachtul din regiune în 1943.

Diverși istorici, inclusiv Moshe Gammer, Ben Fowkes și Tony Wood, resping legăturile cecenilor cu germanii, unii subliniind că naziștii s-au oprit la limita de nord-vest a republicii ceceno-ingușe, în apropiere de , în Osetia de Nord, și că majoritatea vainahilor nici măcar nu a intrat în contact cu armata germană. Deși au existat negocieri secrete cu germanii în apropierea frontierei osetine, rebelii ceceni au subliniat că nu doresc să fie guvernați nici de Berlin și nici de Moscova. Se pare că Șeripov a trimis un avertisment precis prin care afirma că „dacă eliberarea Caucazului ar însemna doar schimbul unui colonizator cu altul, caucazienii ar lua în considerare acest lucru... doar o nouă etapă în războiul de eliberare națională”. În octombrie 1942, cecenii au participa alături de alți voluntari la ridicarea unor fortificații defensive în jurul orașului Groznîi. Între decembrie 1942 și martie 1943, cecenii și inguși au contribuit cu 12 milioane ruble la efortul de război sovietic. 17.413 ceceni au luptat în rândurile Armatei Roșii și au primit 44 de decorații în timp ce alte 13.363 s-au alăturat unităților Miliției Poporului cecno-ingușă, gata să apere zona de o invazie. În schimb, Babak Rezvani subliniază că doar aproximativ 100 de ceceni au colaborat cu puterile Axei.

Deportarea

La ordinele Lavrenti Beria, șeful NKVD, întreaga populație cecenă și ingușă a RASS Ceceno-Ingușă urma să fie deportată cu trenuri de marfă în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Operațiunea s-a numit „Cecevița” (Operațiunea Lintea), – primele sale două silabe indică obiectivele preconizate. Operațiunea este menționată de ceceni adesea ca „Aardah” (Exodul). Această operațiune a fost pregătită și planificată cel puțin din octombrie 1943 și i-a inclus pe cei mai de încredere doi subordonați ai lui Beria, Ivan Serov și . Beria s-a plâns lui Stalin de „nivelul scăzut al disciplinei muncii” în rândul cecenilor, de „prevalența banditismului și terorismului”, de „eșecul cecenilor de a intra în rândurile partidului comunist” și de „mărturisirea unui agent german că a găsit mult sprijin în rândul ingușilor locali”. Beria a ordonat apoi punerea în aplicare a operațiunii. Când Supian Kagirovici Mollaev, liderul administrației locale din RASS Ceceno-Ingușă, a auzit despre decizie, a izbucnit în lacrimi, dar curând și-a revenit și a decis să urmeze ordinele. Republica Cecenă-Ingușă nu a fost niciodată ocupată în totalitate de armata nazistă, dar represiunile au fost justificate oficial de „o rezistență armată la puterea sovietică”. Acuzațiile de colaborare cecenilor și ingușilor cu naziștii nu au fost vreodată dovedite, înainte de deportare sau ulterior, în o instanță sovietică.

În timpul celui de-al doilea război mondial, 3.332.589 de persoane au fost afectate de politicile lui Stalin privind deportările și colonizările forțate. Unele dintre motivele declarate ar fi fost „dezamorsarea tensiunilor etnice”, „stabilizarea situației politice” sau pedepsirea oamenilor pentru "acțiunile lor împotriva autorității sovietice”. Conform recensământului din 1939, au fost înregistrați în Uniunea Sovietică 407.690 de ceceni și 92.074 de inguși. La 13 octombrie 1943, Operațiunea Lintea a început atunci când aproximativ o sută de mii de soldați și ofițeri operativi au fost mutați în Ceceno-Ingușetia, ei fiind prezentați ca muncitori pentru repararea drumurilor și podurilor. Soldații au trăit chiar și o lună în casele cecenilor, care i-au considerat oaspeți. Pe 20 februarie 1944, Beria a sosit la Groznîi pentru a supraveghea operațiunea.

Pe 23 februarie 1944 (de Ziua Armatei Roșii), a fost declanșată operațiunea. Trupele NKVD au mers sistematic din casă în casă pentru arestarea oamenilor. Locuitorii au fost adunați și închiși în camioane Studebaker US6, înainte de a fi încărcați vagoane de marfă în camioane neîncălzite și neizolate înmatifrânate neizolate și neîncălzite. Oamenii au primit doar 15 până la 30 de minute pentru a-și împacheta bagajele pentru transferul surpriză. Conform unei corespondențe din 3 martie 1944, cel puțin 19.000 de ofițeri și 100.000 de soldați NKVD din întreaga Uniune Sovietică au fost trimiși să pună în aplicare această operațiune. Aproximativ 500 de persoane au fost deportate din greșeală, chiar dacă nu erau ceceni sau inguși. Planul prevedea ca 300.000 de persoane să fie evacuate din câmpie în primele trei zile, în timp ce în zilele următoare urma să îi vină rândul restului de 150.000 de persoane care trăiau în regiunile montane.

De multe ori, rezistența la deportarea fost pedepsită cu uciderea civililor. Într-un astfel de caz, în aulul (satul) Haibak, aproximativc 700 de oameni au fost închiși într-un hambar și arși de vii de generalul NKVD Mihail Gveșiani, care a fost felicitat pentru acesta faptă de către Beria, care i-a promis generalului o medalie. Mulți oameni din sate îndepărtate au fost executați conform ordinului verbal al lui Beria, care cerea ca orice cecen sau inguș considerat „netransportabil să fie lichidat” pe loc. Acest lucru a însemnat că bătrânii, bolnavii și infirmii urmau fie să fie împușcați, fie lăsați să moară de foame singuri în paturile lor. Soldații au jefuit uneori casele fără ocupanți. Un martor ocular și-a amintit de acțiunile forțelor NKVD: