Bătălia de la WaterlooAcest nume al bătăliei a apărut pentru prima dată în raportul ducelui de Wellington. Împăratul mai ales, dar și comandanții francezi foloseau mai degrabă denumirea de Mont Saint-Jean pentru a desemna teatrul de ostilități (v. A. Roberts, o.c., pag. 181 și 222). De asemenea, Blücher, comandantul prusac, a sugerat ca bătălia să fie ținută minte sub numele de La Belle Alliance, pentru a comemora A Șaptea Coaliție Europeană. Wellington, care alesese locul de desfășurare al bătăliei și comandase o armată aliată ce luptase împotriva francezilor întreaga zi, a recomandat denumirea deWaterloo, satul aflat chiar la nordul câmpului de luptă, unde el însuși își petrecuse noaptea din ajunul confruntării, comentând că nu s-ar cuveni ca o bătălie să poarte numele cartierului general al celui învins. Cu toate acestea, în 1815, piața Rondell din Berlin a fost redenumită Belle-Alliance-Platz pentru a comemora victoria. a avut loc la 18 iunie 1815, în apropierea localității Waterloo din Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând armata franceză, condusă de împăratul Napoleon Bonaparte, unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții, aflate sub comanda ducelui de Wellington și a feldmareșalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă a anglo-aliaților și prusacilor, victorie care a pecetluit sfârșitul Imperiului napoleonian.
După ce împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliție europeană a masat armate la granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă și pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia. Astfel, a avut loc o serie de confruntări minore în jurul localității Charleroi și apoi bătăliile de la Ligny și Quatre Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deși cele două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat cu victoria francezilor și au împiedicat joncțiunea anglo-aliaților și a prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată și elemente semnificative din armata prusacă au putut face joncțiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a Coaliției. În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză, detașată tocmai pentru a împiedica sau întârzia semnificativ înaintarea prusacilor a mărșăluit într-o direcție greșită și apoi a fost reținută de un corp de armată prusac inferior numeric la Wavre.
Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămășițele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda mareșalului Soult, apoi a lui Grouchy, s-au retras în Franța, așteptând ofensiva Coaliției. Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susținerea forului legislativ și, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliției, până la încheierea unui armistițiu, semnat la inițiativa ministrului de război francez, mareșalul Davout. Odată ostilitățile încheiate, în Franța a avut loc „A doua Restaurație”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.
Înainte de bătălie thumb|right|200px|Ducele de Wellington
„Manevra Charleroi", Ligny și Quatre Bras thumb|left|150px|Planul campaniei de la Waterloo Napoleon era conștient de dezechilibrul existent între forțele Coaliției și propriile sale forțe, dar știa și că forțele inamice erau extrem de dispersate și aveau nevoie de câteva luni pentru a invada Franța. Astfel, singura șansă pentru împăratul francez era să atace forțele Coaliției înainte ca acestea să devină prea numeroase, să câștige o victorie decisivă și astfel să spere că va zdruncina moralul inamicilor săi. Pentru a pune în aplicare acest plan, Napoleon a comasat o armată semnificativă, „Armata Nordului”, la granița cu Regatul Țărilor de Jos, cu scopul de a ataca armatele Coaliției staționate în Belgia, mai exact o armată anglo-aliată sub comanda Ducelui de Wellington și o armată prusacă sub comanda Feldmareșalului Blücher. Împreună, aceste armate ale Coaliției erau aproape de două ori mai numeroase decât cea franceză, dar fiecare dintre ele era mai slabă decât cea franceză. Ca atare, Napoleon plănuia să se interpună între cele două armate și să le împiedice să facă joncțiunea, învingându-le una câte unaC. Esdaile, o.c., pag. 555..
„Armata Nordului” traversează astfel granița în dreptul localității Charleroi pe data de 15 iunie 1815, spre surprinderea totală a comandanților Coaliției, care nu anticipaseră o astfel de manevră. În ziua următoare, pe data de 16 au loc două bătălii majore la Ligny și Quatre Bras. În cadrul bătăliei de la Ligny, Împăratul, având la dispoziție o mare parte din „Armata Nordului”, îi învinge pe prusaci, dar, din cauza unei erori ale comandamentului central francez, victoria nu este desăvârșită. În acest timp, la Quatre Bras, Mareșalul Ney, comandant al aripii stângi a armatei, reușește în primă fază să îl împiedice pe Wellington să vină în ajutorul aliatului său prusac, dar francezii nu profită suficient de slăbiciunea inițială a armatei anglo-aliate. Astfel, Napoleon nu reușește să învingă decisiv niciuna dintre cele două armate inamice și, în plus, francezii nu reiau urmărirea cu suficientă energie pe data de 17, astfel că anglo-aliații și prusacii se pot retrage în relativă ordine, pe rute paralele, cu scopul definit de a face joncțiunea cu prima ocazie. Supraestimându-și victoria, Napoleon detașează aripa dreaptă a armatei sale, comandată de Mareșalul Grouchy, ordonându-i acestuia să urmărească armata prusacă pentru a o împiedica să se regrupeze și să facă joncțiunea cu anglo-aliații, în timp ce Împăratul va folosi restul armatei pentru a îi învinge pe anglo-aliați. În acest timp, în noaptea dinspre 16 spre 17 iunie, armatele Coaliției s-au retras, armata prusacă ajungând pe data de 17 la Wavre iar cea anglo-aliată ocupând înălțimile de la Mont Saint-Jean, la sud de localitatea Waterloo, barând înaintarea francezilor spre Bruxelles. Forțele franceze, conduse de Napoleon ajung la rândul lor în fața platoului Mont Saint-Jean pe 17 seara, instalându-și bivuacurile față în față cu cele ale soldaților lui WellingtonC. Esdaile, o.c., pag. 557..
Câmpul de bătălie și condițiile meteorologice Câmpul de bătălie, situat în dreptul platoului Mont Saint-Jean, reprezintă o câmpie ușor ondulată, ce urcă în pante ușor înclinate, dinspre hanul Gros-Caillou, sau Caillou, spre platoul Mont Saint-Jean. Câmpul de bătălie măsura în jur de 3 kilometri pe axa nord-sud (din vârful platoului până la satul Plancenoit), iar pe axa est-vest măsura aproximativ 5,5 kilometri (de la Braine-L'Alleud la vest, până la Chapelle-Saint-Lambert la est). Pe axa nord-sud a câmpului de bătălie se afla drumul Charleroi-Bruxelles, iar pe cea est-vest, un alt drum, mai puțin important, numit drumul spre Ohain; acesta din urmă parcurgea creasta pe care se dispuseseră trupele anglo-aliate. Câmpul de bătălie nu era, deci, defel „câmpia tristă” despre care vorbește Victor Hugo, înălțimile maxime fiind de nu mai puțin de 132 de metri, în dreptul fermelor Mont Saint-Jean și Belle Alliance. Pentru francezi, panta ce trebuia urcată pentru a intra în contact cu inamicul, era destul de abruptă. Urmare a ploilor torențiale și furtunii de pe data de 17, solul era înmuiat și extrem de noroios iar vremea de pe data de 18 a fost foarte caldă.
Anglo-aliați și prusaci: Forțele disponibile și planurile de luptă Armata anglo-aliată thumb|right|200px|Scenă din cadrul unei reconstituiri a bătăliei Pentru bătălia ce se anunța, ducele dispunea de 67 000 - 68 000 de oameni și 168 de tunuri și obuziere, deoarece lăsase nu mai puțin de 17 000 de oameni la Hal, de teamă că Napoleon îi va tăia liniile de aprovizionare, învăluind prin MonsA. Roberts, o.c., pag. 150.. Soldații britanici, aproape toți profesioniști, mulți veterani ai războiului din peninsula iberică, erau totuși extrem de prost plătiți, supuși unei discipline foarte dure și aparținând sărăcimii semi-analfabete, rurale și urbane. Procentul soldaților englezi era destul de scăzut și, cu excepția celor câteva regimente scoțiene recrutate esențialmente regional, batalioanele britanice cuprindeau o puternică componentă irlandeză (20-40%). Conduși de subofițeri excelenți dar cu ofițeri care, în mare parte, aparțineau nobilimii sau burgheziei și care își cumpăraseră gradul, soldații britanici, „scursurile pământului”A. Barbero, o.c., pag. 46. Expresia îi aparține lui Wellington (în franceză: la lie de la terre)., erau totuși niște magnifici combatanți. Dacă infanteria britanică, numărând circa 25 000 de oameni, reprezenta o forță experimentată și de temut, nu aceeași afirmație se poate face despre cavaleria britanică. Aceasta avea un nivel general scăzut cu privire la disciplină, abilitate tactică și puțină experiență de luptă (cele două brigâzi de cavalerie grea britanică erau la prima campanie) dar cuprindea excelenți spadasini și era recunoscută pentru avântul său și pentru faptul că poseda cei mai buni cai din Europa, la acea vremeD. Howarth, o.c., pag. 21-22..
În afară de trupele britanice, armata anglo-aliată era extrem de eterogenă, atât din punct de vedere al naționalității, cât și al valorii combative. Germanii din Hanovra, Braunschweig, Nassau, cei din King's German Legion (KGL), împreună cu belgienii și olandezii ce luptau pentru Regatul Țărilor de Jos, formau aproape 2/3 din armata anglo-aliată comandată de WellingtonA. Barbero, o.c., pag. 53.. Aceste forțe reprezentau o combinație între soldați și ofițeri experimentați, miliții cu o valoare combativă îndoielnică și proaspeți recruți. Soldații din Nassau, peste 7 000 de oameni, reprezentau o categorie distinctă, majoritatea fiind veterani ce participaseră în trecut la bătăliile războaielor napoleoniene, în solda Imperiului napoleonian. O a doua excepție, și mai notabilă, o reprezenta KGL, unitate excelentă formată veterani din Hanovra care trecuseră în solda regelui Angliei încă din 1803 și care făcuseră îndelungata și sângeroasa campanie din peninsula ibericăA. Barbero, o.c., pag. 53-56..
Armata prusacă Armata prusacă din 1815 nu mai era aceeași armată cu tactici învechite care fusese practic anihilată de francezi în doar o zi, cu nouă ani în urmă. Construită pe modelul francez de serviciu militar obligatariu, adoptând împărțirea pe corpuri de armată și o serie de concepte strategice și tactice moderne, armata prusacă reprezenta totuși o armată aflată încă în plină reconstrucție. Cu ofițeri și subofițeri de profesie, această armată cuprindea regimente ale armatei regulate propriu-zise, dar și miliții Landwehr, voluntari din Freikorps și recruți fără experiență. Ofițerii, deși aproape în totalitate exponenți ai nobilimii prusace, se bucurau totuși de o bogată experiență: de la gradul de căpitan în sus, toți ofițerii prusaci prezenți la Waterloo își începuseră cariera înainte de 1806. Dintre toate cele 31 de regimente câte cuprindea armata prusacă din 1815, nu mai puțin de 25 se aflau sub comanda lui Blücher, însă doar 7 dintre acestea erau compuse din soldați care să aibă o experiență reală de luptă. Calitatea elementului uman și a celui material reprezentau punctul slab al acestei armate. După cum se demonstrase deja la Ligny, unde armata prusacă pierduse un sfert din efectiveA. Barbero, o.c., pag. 95. Pierderile la care se face referire țin cont atât de morți, răniți și prizonieri, cât și de dispăruți., aceasta era încă departe de a fi comparabilă cu armata lui Frederick cel Mare, dar era numeroasă, putea conta pe un număr mare de veterani și era excelent condusă la nivel central de binomul complementar format din strategul Gneisenau și bătrânul războinic BlücherA. Barbero, o.c., pag. 50-53..
Dispozitivul lui Wellington thumb|right|400px|Bătălia de la Waterloo