Albert al III-lea, Duce al Austriei

Albert al III-lea, supranumit cel cu Coadă, (),Brigitte Hamann: Die Habsburger. Ein Biographisches Lexikon., Editura Ueberreuter, Viena 1988, ISBN 3-8000-3247-3, p. 36. aparținând Casei de Habsburg, a fost duce al Austriei din 1365 până la sfârșitul vieții (cu întreruperi), duce al Stiriei, Carintiei și Crainei și conte de Tirol. Deși situația sa financiară a fost deseori dificilă ca urmare a extinderii teritoriale, campaniilor militare și a conflictelor familiale, Albert este totuși considerat un bun guvernator, în special pentru Ducatul Austriei. În cercurile universitare și în istoriografie, el este, de asemenea, considerat fondatorul de facto al Universității din Viena.

Motto-ul său: „Ni adspicit non adspicitur.”

Biografie

Origine Albert al III-lea a fost cel de-al treilea fiu al ducelui Albert al II-lea și al soției sale Ioana de Pfirt, moștenitoarea contelui Ulrich al III-lea de Pfirt (1281–1324). Printre frații lui se numără ducele Rudolf al IV-lea și ducele Leopold al III-lea. Sora sa Margareta (1346–1366) a fost căsătorită cu contele Meinhard al III-lea de Tirol (1344–1363) și după moartea acestuia cu margraful Ioan Henric de Moravia (1322–1375). O altă soră a sa, Caterina (1342–1381), a fost stareța Mănăstirii clariselor Sfânta Clara din Viena. miniatura| Elisabeta de Luxemburg (stânga), Albert al III-lea (mijloc) și Beatrice de Zollern (dreapta) cu blazoanele lor (reprezentare în arbore genealogic al familiei de Habsburg de Konrad Doll, Tirol 1497 (Noul Hofburg, Viena)

Cârmuirea împreună cu Leopold al III-lea Albert al II-lea emisese în 1355 Legea succesiunii dinastice (în ), conform căreia fiii urmau să cârmuiască împreună cu drepturi și puteri egale. La moartea sa pe 20 iulie 1358, ducele Rudolf al IV-lea, fiul său cel mare, a preluat singur cârmuirea deoarece frații lui erau minori. În 1364 Rudolf a emis și el o lege privind moștenirea habsburgică (în germană Rudolfinische Hausordnung) potrivit căreia teritoriile habsburgice erau proprietatea comună a tuturor fraților. Documentul semnat de cei trei frați (al doilea cel mai în vârstă, Frederic al III-lea, a murit în 1362) care dovedește respectarea prevederilor legii este scrisoarea de fondare a Universității din Viena emisă în 1365.

Rudolf a murit doar câteva luni mai târziu la doar 25 de ani,Prevederea din contractul încheiat pe 18 noiembrie 1364 la Viena, conform căreia cel de-al doilea frate ca vârstă trebuia să preia guvernarea în cazul în care fratele cel mai mare ar fi fost bolnav, poate indica faptul că starea de sănătate a lui Rudolf era precară deja la acea dată și că moartea sa nu a fost deloc ceva neașteptat. Despre aceasta Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., Editura Ueberreuter, Viena 2001, ISBN 9783800035267, pp. 168–169. iar cei doi frați Albert al III-lea și Leopold al III-lea au împărțit cârmuirea. Înfeudarea formală și confirmarea privilegiilor de către împăratul Carol al IV-lea au avut loc pe 9 mai 1366.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., p. 173. Deoarece Albert al III-lea era cel mai în vârstă el a avut rolul principal. Datorită naturii lor diferite relația lor s-a deteriorat repede (Albert era o persoană prudentă în timp ce Leopold era ambițios și însetat de acțiune).Konstantin Moritz A. Langmaier: Erzherzog Albrecht VI. von Österreich (1418–1463). Ein Fürst im Spannungsfeld von Dynastie, Regionen und Reich., Köln 2015, pp. 17, 18 și p. 28 unde s-a dovedit convingător faptul că în ce privește caracteristicile celor doi frați este mai mult vorba de niște clișee care nu au legătură cu caracterul lor real ci ține de poziția lor în cadrul familiei.

Spre deosebire de politica dusă de fratele său, Albert a acceptat să se supună împăratului Carol al IV-lea. Cu sprijinul acestuia și cu o politică flexibilă și echilibrată, cei doi frați au reușit în câțiva ani să stăpânească criza declanșată de moartea lui Rudolf. După ce au reușit să-și consolideze stăpânirea, au urmat alte succese.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., p. 175. Primii ani de guvernare comună a tinerilor frați au fost umbriți de o serie de conflicte armate. Familia de Wittelsbach din Bavaria nu erau nicidecum gata să renunțe la pretențiile asupra comitatului Tirol. În 1368 bavarezii au invadat Tirolul, dar atacul lor a fost respins. Abia în 1369 au recunoscut stăpânirea habsburgică a Tirolului în schimbul unei compensații financiare prin Tratatul de la Schärding. (Kufstein, Kitzbühel și , care parțial erau legate ca gaj de comitatul Tirol, au rămas în stăpânirea familiei Wittelsbach. Acestea au revenit Habsburgilor abia în 1504 în războiul de succesiune din Landshut.)

În 1368 orașul Freiburg s-a supus Habsburgilor, după ce aceștia au preluat o parte din costurile pentru răscumpărarea orașului de la stăpânul anterior. Prin aceasta stăpânirea Habsburgilor în s-a extins semnificativ.

Un alt obiectiv al politicii teritoriale habsburgice era accesul la Marea Adriatică. În 1366 stăpânii castelului Duino, care aveau feude în Istria, s-au supus Habsburgilor. Apoi orașul portuar Trieste, care era din 31 august 1369 în război împotriva Veneției (1369–1370), s-a plasat sub stăpânirea Habsburgilor astfel fiind câștigată o altă bază importantă în regiune. Această situație a fost doar temporară deoarece războiul împotriva Veneției a fost pierdut și Trieste s-a reîntors în noiembrie 1369 sub stăpânirea venețiană. În 1470 Habsburgii au renunțat la pretențiile lor privind Trieste în schimbul unei sume de bani plătite de Veneția.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., pp. 176-177. Totuși în 1382 Trieste s-a plasat în mod voluntar sub stăpânirea Habsburgilor până în 1918.

În perioada 1373–1378 a avut loc o dispută în nordul Italiei în care au fost implicate mai multe case nobiliare și state (Habsburg, Carrara, Regatul Ungariei și Veneția) ce au schimbat de mai multe ori aliații și partea de care luptau. Pentru familia de Habsburg câștigurile teritoriale au fost minore în comparație cu investiția făcută în campania militară. Conducerea orașelor Feltre și Belluno a putut fi menținută pentru moment, dar acestea au revenit orașului Milano la sfârșitul anilor 1480.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., p. 177.

În ce privește Marca Vindica și Istria, Albert a avut mai mult succes. În 1374 linia istriană a Casei de Gorizia s-a stins. Ca urmare a contractului de moștenire semnat cu ducele Rudolf al IV-lea cu 10 ani înainte, comitatele interioare ale Istriei și teritoriile Casei de Gorizia din Marca Vindica au revenit Habsburgilor, care astfel și-au lărgit accesul la Marea Adriatică.

În 1375 Albert și Leopold au semnat un contract de cumpărare cu contele Rudolf de Montfort-Feldkirch prin care, după moartea acestuia în 1390, comitatul Montfort-Feldkirch și o mare parte din regiunea Bregenzerwald au intrat sub stăpânirea Habsburgilor.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., p. 189. Procedând astfel, ei au continuat politica fratelui lor, Rudolf al IV-lea, în zona care urma să devină ulterior landul Vorarlberg.Deja din 1363 Rudolf a preluat prin cumpărare stăpânirea castelului (documentul din 8 april 1363) făcând astfel primul pas în regiunea numită ulterior Vorarlberg; Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., p. 158.

Divizarea cârmuirii Pe 25 iulie 1373 la Viena, Albert și Leopold au semnat pentru prima dată un contract, cu medierea reprezentanților păturilor sociale, în care administrarea teritoriilor stăpânite de Habsburgi era împărțită între ei pentru o perioadă de doi ani.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., pp. 178-179. Au urmat alte acorduri scrise. În septembrie 1379 într-o întâlnire la Mănăstirea cisterciană Neuberg an der Mürz, cei doi au decis divizarea guvernării, precum și a teritoriilor aflate sub stăpânirea lor comună (probabil pentru a evita o confruntare deschisă). Prin așa-numitul Contract de la Neuberg Albert a primit Austria de la nord și sud de râul Enns (cu excepția zonei Wiener Neustadt) inclusiv Salzkammergut, în timp ce Leopold a primit Stiria, Carintia, Tirolul și posesiunile din Suabia. O consecință a acestui contract a fost împărțirea familiei de Habsburg în Linia Albertină și Linia Leopoldină.

Leopold a murit în 1386 în Bătălia de la Sempach, care s-a dovedit a fi fatală pentru dinastie. Cârmuirea a fost preluată inițial de fiul său cel mare, Wilhelm, care era major deși era încă foarte tânăr. Totuși, pe 10 octombrie 1386, cu acordul prelaților și al reprezentanților nobilimii, Wilhelm a acceptat pentru el și frații săi, tutela lui Albert care ulterior a suspendat aplicarea Contractului de la Neuberg și a preluat singur cârmuirea. Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., p. 188. Leopold al IV-lea, fratele mai tânăr al lui Wilhelm, a acceptat această înțelegere abia în noiembrie 1386, ceea ce indică faptul că atunci fusese declarat major.

Politica lui Albert după 1373 La începutul Schismei apusene în 1378, Albert era de partea papei Urban al VI-lea, ca și membrii Casei de Luxemburg și majoritatea principilor imperiali.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., p. 181.

În 1394 contele Albert al III-lea de Werdenberg-Heiligenberg-Bludenz (d. 1420) a vândut ducelui Albert al III-lea comitatul Bludenz împreună cu Montafon. La acel moment, contele nu avea urmași. Totuși conform contractului el urma să stăpânească comitatul pe tot timpul vieții și și-a rezervat dreptul de răscumpărare în cazul în care i s-ar fi născut un fiu. După moartea sa în 1420 comitatul a revenit Habsburgilor. În luna iulie a aceluiași an ducele Albert al III-lea împreună cu contele Henric al VI-lea de Gorizia și contele Ioan Meinhard al VII-lea de Gorizia au semnat o alianță și un contract de moștenire care garanta Habsburgilor preluarea succesiunii în comitatele Gorizia și Lienz și în celelalte teritorii ale acestora în cazul în care aceștia ar fi murit fără să aibe urmași. Contractul de moștenire existent între conții de Gorizia și familia de Wittelsbach a fost anulat prin acest contract.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., p. 190.

Albert a reușit să consolideze poziția Habsburgilor în Ducatul Austriei, ca principi suverani și să aplice prevederile Privilegium maius care a avut un impact important în apariția statului federal Austria Superioară. Prin cumpărarea mai multor teritorii care fuseseră gajate conților de Schaunberg și prin disputa de la Schaunberg, el a forțat această dinastie să-i recunoască suveranitatea asupra teritoriului lor.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter., pp. 181-182. Drept urmare, terenul de la nord de Enns (actual Austria Superioară) a fost extins astfel până la Hausruck.