McLaren Mastercard F1 Team este o echipă britanică de Formula 1 care activează în campionatul mondial de profil din , la trei ani după ce a fost înființată de către Bruce McLaren. McLaren este una dintre cele mai de succes echipe de Formula 1, câștigând până în prezent zece titluri mondiale în campionatul constructorilor și treisprezece în cel al piloților. Ea se situează pe locul secund în topurile participărilor, victoriilor și pole position-urilor din Formula 1, în fiecare fiind depășită doar de Scuderia Ferrari.
Ron Dennis, cel care a fost la conducerea echipei timp de 28 de ani, s-a retras în 2009, Martin Whitmarsh luându-i locul. Totuși, la sfârșitul lui , după sezonul cel mai slab al echipei din încoace, Whitmarsh a fost dat afară. McLaren a anunțat în 2013 că vor folosi motoare Honda începând cu , înlocuind Mercedes. Echipa a concurat drept McLaren-Honda pentru prima dată din la Marele Premiu al Australiei din 2015. În martie 2020, McLaren a anunțat că vor reveni la motoarele Mercedes pentru , concurând cu acesta cel puțin până în 2030.
Istoric 1963-1965: Fondarea și primii ani left|thumb|Bruce McLaren, fondatorul echipei. Bruce McLaren Motor Racing a fost fondată în 1963 de neozeelandezul Bruce McLaren. Bruce a fost pilot de curse pentru echipa britanică de Formula 1 Cooper, cu care a câștigat trei Mari Premii și a terminat pe locul al doilea în Campionatul Mondial din . Dorind să concureze în Seria Australasian Tasman, Bruce i-a informat pe angajatorii săi, dar când proprietarul echipei, Charles Cooper, a insistat să folosească motoare de 1,5 litri cu specificația Formula 1 în locul motoarelor de 2,5 litri permise de regulile Tasman, Bruce a decis să-și instaleze propria echipă care să-l aibă pe el și pe viitorul său coechipier de Formula 1, Timmy Mayer, cu mașini Cooper personalizate.
Bruce a câștigat seria din 1964, dar Mayer a fost ucis în antrenamentele pentru cursa finală de pe circuitul Longford din Tasmania. Când Bruce McLaren l-a abordat pe Teddy Mayer pentru a-l ajuta cu achiziționarea mașinii sport Zerex de la Roger Penske, Teddy Mayer și Bruce McLaren au început să discute despre un parteneriat de afaceri care a dus la cumpărarea de acțiuni de către Teddy Mayer în Bruce McLaren Motor Racing Limited (BMMR), devenind în cele din urmă cel mai mare acționar al ei. Echipa a avut sediul în Feltham în 1963–1964, iar din 1965 până în 1981 în Colnbrook, Anglia. Echipa deținea de asemenea și o licență britanică. În ciuda acestui fapt, Bruce nu a folosit niciodată verdele de curse britanic tradițional pe mașinile sale. În schimb, a folosit scheme de culori care nu se bazau pe principii naționale (de exemplu, prima sa mașină de F1, McLaren M2B, a fost vopsită în alb cu o dungă verde, pentru a reprezenta o echipă fictivă Yamura în filmul lui John Frankenheimer Grand Prix).
1966-1971: Intrarea în Formula 1 right|thumb|McLaren, la volanul monopostului M2B în din . Trei ani mai târziu, noua echipă își face debutul în Campionatul Mondial de Formula 1 la Marele Premiu al Principatului Monaco din . Cursa sa s-a încheiat după nouă tururi din cauza unei scurgeri de ulei. Mașina din 1966 a fost M2B proiectată de Robin Herd, dar programul a fost îngreunat de o alegere slabă de motoare: au fost folosite o versiune de 3,0 litri a motorului Ford de la Indianapolis 500 și un Serenissima V8, acesta din urmă obținând primul punct al echipei în Marea Britanie, dar ambele aveau putere redusă și erau nefiabile. Pentru , Bruce a decis să folosească un motor V12 construit de British Racing Motors (BRM), dar din cauza întârzierilor, a fost forțat inițial să folosească o mașină de Formula 2 modificată, numită M4B, propulsată de un V8 BRM de 2,1 litri, construind ulterior o mașină similară dar puțin mai mare numită M5A pentru V12. Niciuna dintre mașini nu a adus mare succes, cel mai bun rezultat fiind un loc patru la Monaco. În paralel cu activitatea din F1, McLaren construia și mașini cu care a participat în campionatul Can-Am, o întrecere unde se foloseau prototipuri. Încă din primul an de prezență, McLaren a început să domine acel campionat. left|thumb|Denny Hulme la boxele echipei în din . În , Denny Hulme, campionul mondial din , se alătură lui Bruce, astfel că echipa folosea de acum două mașini în fiecare cursă. Noua mașină M7A din acel an, designul final al lui Herd pentru echipă, era propulsată de noul motor DFV al lui Cosworth, care în curând va fi omniprezent (DFV-ul urma să fie folosit de McLaren până în ) și, odată cu acesta, un important salt de formă a urmat. Bruce a adus echipei prima victorie în Formula 1, după ce a câștigat „Cursa Campionilor” de la Brands Hatch, fiind urmat ulterior de Hulme care câștigă și el Trofeul Internațional BRDC de la Silverstone, ambele curse fiind neincluse în campionatul mondial. La doar câteva săptămâni de la acea performanță, Bruce câștigă Marele Premiu al Belgiei, de această dată într-o cursă oficială. Până la finele anului, Hulme a mai câștigat cursele din Italia și Canada, clasându-se în final pe locul al treilea în campionatul mondial, McLaren devenind vicecampioana mondială a constructorilor. Deși sezonul a fost mai slab decât precedentul, Hulme câștigând doar o singură cursă, Marele Premiu al Mexicului, iar McLaren a terminat campionatul constructorilor pe locul patru, sezonul din Can-Am a fost la discreția lui McLaren și Hulme, cei doi câștigând toate etapele, primul devenind campion. În acel an, McLaren a experimentat cu tracțiunea integrală în M9A, dar mașina a avut doar o singură ieșire fiind condusă de Derek Bell la Marele Premiu al Marii Britanii; Bruce a descris conducerea acesteia ca fiind „a încerca să-ți scrii semnătura cu cineva care îți mișcă cotul”. right|thumb|Monopostul M14D al lui Andrea de Adamich a fost singurul din istoria McLaren propulsat de un motor Alfa Romeo. Sezonul din a început cu câte un loc doi pentru Hulme și Bruce în primele două Mari Premii, dar în iunie, Bruce a murit într-un accident la Goodwood în timp ce testa noua mașină M8D Can-Am. După moartea sa, Teddy Mayer a preluat controlul efectiv al echipei; Hulme a continuat alături de Dan Gurney și Peter Gethin. Gurney a câștigat primele două evenimente de Can-Am la Mosport și St. Jovite și s-a clasat pe locul nouă în al treilea eveniment, dar a părăsit echipa la mijlocul sezonului, iar Gethin i-a preluat. În timp ce a început promițător când Hulme a condus runda de deschidere, în Africa de Sud, înainte de a se retrage din cauza unei suspensii rupte, în cele din urmă Hulme, Gethin (care a plecat la BRM la mijlocul sezonului) și Jackie Oliver nu au reușit să înscrie vreo victorie.
1972-1977: Primele titluri mondiale Sezonul a cunoscut totuși îmbunătățiri: Hulme a câștigat primul Mare Premiu al echipei după doi ani și jumătate, în Africa de Sud. Și el și Peter Revson au marcat alte zece podiumuri, echipa terminând pe locul al treilea în Campionatul Constructorilor. McLaren i-a oferit lui Jody Scheckter debutul în Formula 1 la cursa finală de la Watkins Glen. Toți piloții McLaren au folosit motoarele Ford-Cosworth, cu excepția lui Andrea de Adamich și Nanni Galli care au folosit motoare de la Alfa Romeo în . De asemenea, în acel an, Johnny Rutherford a plecat din pole position la Indianapolis. McLaren M23, proiectat de Gordon Coppuck, a fost noua mașină a echipei pentru sezonul . Împărțind părți din designul mașinilor M19 de F1 și M16 de Indy (însăși inspirat de Lotus 72), monopostul a fost un pilon de bază timp de patru ani. Hulme a câștigat cu el în Suedia, iar Revson a câștigat singurele victorii de Grand Prix din cariera sa, în Marea Britanie și Canada. left|thumb|Emerson Fittipaldi sărbătorind victoria de la Brands Hatch din , sezon la finalul căruia el a devenit campion la piloți iar McLaren campioană la constructori. În , Emerson Fittipaldi, campion mondial cu Lotus cu doi ani în urmă, s-a alăturat McLaren. Hulme, în ultimul său sezon de Formula 1, a câștigat cursa de deschidere a sezonului, ; Fittipaldi, cu victorii în Brazilia, Belgia și Canada, a luat campionatul piloților. A fost o luptă strânsă pentru Fittipaldi, care și-a asigurat titlul cu un loc patru la Marele Premiu al Statelor Unite, care a încheiat sezonul, punându-l cu trei puncte în fața lui Clay Regazzoni de la Ferrari. Împreună cu Hulme și multiplul campion mondial de motociclete Mike Hailwood, el a adjudecat și primul campionat al constructorilor pentru McLaren. Anul a fost mai puțin reușit pentru echipă: Fittipaldi a fost al doilea în campionat, în spatele lui Niki Lauda. Înlocuitorul lui Hulme, Jochen Mass, a câștigat singura sa victorie din carieră, în Spania. right|thumb|James Hunt, campionul mondial din . La sfârșitul anului 1975, Fittipaldi a plecat pentru a se alătura echipei Fittipaldi/Copersucar a fratelui său. Cu piloții de top deja semnați de către alte echipe, Mayer a apelat la James Hunt, un pilot despre care biograful Gerald Donaldson a reflectat ca având „o reputație îndoielnică”. În , Lauda, campionul en-titre, a fost din pilotul de bătut în Ferrari-ul său; la mijlocul sezonului, a condus campionatul cu 56 de puncte acumulate, în timp ce Hunt a avut doar 26, în ciuda victoriilor în Spania (o cursă din care a fost inițial descalificat) și Franța. La Marele Premiu al Germaniei, totuși, Lauda a suferit un accident devastator, în care a fost aproape ucis și a ratat următoarele două curse. Hunt a valorificat prin câștigarea a încă patru Mari Premii, oferindu-i un deficit de trei puncte până la cursa finală din Japonia. Aici a plouat torențial, Lauda s-a retras din motive de siguranță, iar Hunt și-a adjudecat campionatul la piloți terminând pe locul al treilea. McLaren, însă, a pierdut Campionatul Constructorilor în fața lui Ferrari. În , monopostul M23 a fost înlocuit treptat cu M26, ultima cursă pentru M23 fiind debutul lui Gilles Villeneuve în F1 cu echipa într-o apariție unică la Marele Premiu al Marii Britanii. Hunt a câștigat de trei ori în acel an, dar combinația Lauda și Ferrari s-a dovedit a fi prea puternică, Hunt și McLaren reușind doar locul cinci și al treilea în campionatele respective.
1978-1983: Schimbare de management După 1977, rezultatele au continuat să se înrăutățească. Lotus și Mario Andretti au câștigat titlurile din cu mașinile lor cu efect de sol, 78 și 79, și nici Hunt, nici înlocuitorul lui Mass, Patrick Tambay, nu au reușit să se apropie cu monopostul lor M26 fără efect de sol. Hunt a plecat la sfârșitul anului 1978, iar în locul său urma să vină Ronnie Peterson de la Lotus, dar când acesta a fost ucis într-un accident la Marele Premiu al Italiei, John Watson a fost semnat în schimb. În nu s-a produs nicio îmbunătățire; Designul lui Coppuck, M28, a fost descris de Mayer ca fiind „îngrozitor, un dezastru” și „destul de diabolic”, iar M29 nu a făcut nimic pentru a schimba situația. Tambay nu a marcat niciun punct, iar Watson doar 15 pentru a plasa echipa pe locul opt la sfârșitul anului.